Decizia nr. 127/2017

Articolul 374

alin. (4) din Codul de procedură penală : „(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile

art. 396 alin. (10) .“;

–

Articolul 2

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , republicată: „Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.“

14.

În susținerea neconstituționalității prevederilor

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , autorul invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la principiul legalității,

art. 23 alin. (2)

potrivit cu care percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege și

art. 73 alin. (3) lit. h)

potrivit căruia infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. Invocă, de asemenea, dispozițiile constituționale ale

art. 20 alin. (1)

raportat la

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15.

Cât privește prevederile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, autorul susține că acestea contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la principiul legalității,

art. 23 alin. (2)

potrivit cu care percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege,

art. 73 alin. (3) lit. h)

potrivit căruia infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică,

art. 124 alin. (2)

referitor la înfăptuirea justiției în mod imparțial și egal pentru toți și

art. 132 alin. (1)

privind desfășurarea activității procurorilor potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , Curtea reține că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, fiind analizată o critică identică celei invocate în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, și

Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

și a reținut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile

art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală

- introduse prin

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

17.

Curtea a statuat, de asemenea, că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile

art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală . Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de

art. 21 alin. (3) din Constituție

și de

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de

art. 124 din Legea fundamentală . Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

18.

Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor

art. 16 din Constituție , în deciziile precitate, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că

art. 16 din Constituție

vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, inculpatul care nu recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa nu se află în aceeași situație cu cel care recunoaște integral învinuirea, motiv pentru care instanța - care are obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluționa cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel deal doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferențiat instituit prin dispozițiile de lege criticate este, prin urmare, justificat și nu se poate vorbi de existența unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiții, potrivit politicii sale penale.

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care le-au fundamentat își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , cu referire la sintagma „ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc“, Curtea s-a pronunțat prin

deciziile nr. 410 din 12 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004,

nr. 955 din 25 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 3 august 2009 și

nr. 1.335 din 11 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 decembrie 2011, prin care - analizând critici identice cu prezenta cauză, potrivit cărora prin formularea generică, în termeni nedefiniți, a laturii obiective a infracțiunii pe care o incriminează, textul de lege criticat lasă la liberul arbitru al organului de urmărire penală, respectiv al instanței de judecată, calificarea ca fiind sau nu infracțiune a unei conduite umane concrete - a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

21.

În jurisprudența precitată, Curtea a reținut că, prin dispozițiile

Legii nr. 143/2000,

s-a reglementat circulația drogurilor de risc sub control național, în considerarea faptului că acestea sunt substanțe periculoase pentru viața și sănătatea oamenilor. În cadrul

capitolului II

al legii, „Sancționarea traficului și a altor operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național“,

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

stabilește operațiunile ce pot constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii pedepsite cu închisoare de la 3 la 15 ani [în prezent, de la 2 la 7 ani] și interzicerea unor drepturi, atunci când aceasta are ca obiect droguri de risc, și cu închisoare de la 10 la 20 de ani [în prezent, de la 5 la 12 ani] și interzicerea unor drepturi atunci când are ca obiect droguri de mare risc. Din rațiuni de politică penală, legiuitorul a înțeles să incrimineze în cuprinsul

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , alături de operațiunile enunțate expres, orice „alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept“. Curtea a reținut că stabilirea în acest mod a cuprinsului normei de incriminare reprezintă un aspect de tehnică legislativă, de competența exclusivă a legiuitorului, care nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituționale invocate de autorul excepției.

22.

Astfel, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituționale care consacră statul de drept, cu elementele definitorii ale acestuia, între care și principiul legalității incriminării, întrucât reglementarea infracțiunii în cauză este realizată prin lege. Contrar susținerii autorului excepției,

Legea nr. 143/2000

nu folosește termeni nedefiniți, „operațiunile privind circulația drogurilor“, incriminate prin textul legal criticat, fiind clar circumstanțiate de legiuitor. Curtea a constatat, în acest sens, că nu sunt sancționate penal, prin dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , orice operațiuni privind circulația drogurilor, ci numai acelea realizate fără drept și care se referă la droguri de risc, expres nominalizate în

tabelul nr. III

al aceleiași legi. Așadar, Curtea a reținut că, având în vedere pericolul social pe care îl presupune, orice operațiune privind circulația drogurilor, care îndeplinește cele două condiții impuse de legiuitor, poate constitui latura obiectivă a infracțiunii reglementate de

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 .

23.

Legea nr. 143/2000

privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri fiind o lege organică, Curtea a respins susținerile în raport cu dispozițiile

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție , reținând că motivarea criticii formulate în acest sens vizează „termenii“ utilizați la redactarea

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 . Or, Curtea a reținut că modalitatea de stabilire a cuprinsului unei reglementări, precum și a termenilor utilizați în cadrul acesteia, constituie o problemă de tehnică legislativă, domeniu în care legiuitorul este suveran, sens în care Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Decizia nr. 136/1998,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

24.

Curtea a mai reținut că dispozițiile legale criticate nu contravin principiului constituțional al separației puterilor în stat, acestea nefiind de natură să confere autorității judecătorești „aptitudinea de a reglementa raporturi sociale ca fiind infracțiuni“. Astfel, Curtea a reținut că reglementarea infracțiunii prevăzute de

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , respectiv a elementelor constitutive ale acesteia, este realizată de legiuitor. Stabilirea de către instanța de judecată a faptului dacă, în cauza dedusă judecății, fapta cu care a fost sesizată constituie infracțiune, așadar, implicit, a faptului dacă o anumită acțiune reprezintă operațiune privind circulația drogurilor de risc, desfășurată fără drept, este o activitate proprie acesteia, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale la situații concrete și de calificare a faptei deduse judecății, în virtutea unor prerogative conferite de puterea legislativă în limitele unei enumerări determinate. În cadrul enunțului legislativ, elementele laturii obiective a infracțiunii sunt limitate la operațiuni prestabilite de legiuitor privind circulația drogurilor de risc, desfășurate fără drept. În procesul de interpretare și aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 143/2000 , judecătorul nu poate ignora cadrul normativ în materie, nici legislația română și nici reglementările internaționale. Curtea a observat, în acest sens, faptul că România a ratificat, prin

Legea nr. 118/1992 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 30 decembrie 1992,

Convenția

contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988, astfel încât aceasta face parte din dreptul intern, în conformitate cu prevederile

art. 11 din Constituție, republicată .

25.

Curtea nu a reținut nici încălcarea, prin textul de lege criticat, a prevederilor constituționale ale

art. 124 alin. (2) , ce consacră imparțialitatea justiției, câtă vreme aplicarea dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , așadar implicit a sintagmei „alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc“, la cazurile concrete deduse judecății, presupune desfășurarea de către instanță a unor activități în concordanță cu prerogativele ce-i sunt stabilite prin

Constituție

și alte legi, activități care nu sunt de natură să conducă la încălcarea neutralității care este de esența justiției. Curtea a reținut, totodată, că este neîntemeiată și critica de neconstituționalitate formulată în raport cu prevederile

art. 21 alin. (3) din Constituție , republicată, întrucât textul de lege ce face obiectul excepției nu aduce atingere, sub niciun aspect, dreptului părților la proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, acestea putându-se prevala, fără nicio îngrădire, de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege în acest sens.

26.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care le-au fundamentat își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru-Liviu-Florian Palade în Dosarul nr. 2.419/62/2015 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț-Sorin Stupu în Dosarul nr. 2.419/62/2015 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu referire la sintagma „ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc“, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 martie 2017.