Decizia nr. 494/2018

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Valentina Bărbățeanu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor și a celor ale

art. 488,

art. 493,

art. 497 ș i

art. 498 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Constantin Andreiaș în Dosarul nr. 42/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și care constituie obiectul Dosarului nr. 1.695D/2016 al Curții Constituționale.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Magistratul-asistent învederează Curții că partea Inspecția Judiciară a transmis la dosar concluzii scrise, prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.

4.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că prevederile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

respectă criteriile de claritate și previzibilitate, astfel încât destinatarii acestora să își poată adapta în mod corespunzător conduita. Consideră că nu este necesar ca textul de lege criticat să prevadă criterii în baza cărora să fie interpretate noțiuni precum „în mod repetat“ ori „motive imputabile“, întrucât acestea urmează să fie apreciate în funcție de materialul probator, în contextul fiecărui caz în parte. În ceea ce privește prevederile criticate din Codul de procedură civilă, arată că nicio dispoziție din

Legea fundamentală

sau alte acte normative internaționale nu impune obligativitatea instituirii unor căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești, ci numai dreptul oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Încheierea din 27 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 42/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor și a celor ale

art. 488,

art. 493,

art. 497 ș i

art. 498 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Constantin Andreiaș, într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat de acesta împotriva unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori pronunțată în materie disciplinară.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare

art. 1 alin. (5) din Constituție . Aceasta deoarece textul de lege criticat nu prevede niciun fel de criterii care să fie avute în vedere la stabilirea caracterului repetat și imputabil al nerespectării dispozițiilor legale referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor. Din acest motiv, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat cele cuprinse în

Hotărârea nr. 676/2007

pentru aprobarea

Regulamentului

privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor și, în consecință, autorul excepției susține că astfel i-a fost, în realitate, evaluată activitatea profesională, ceea ce nu intră în atribuțiile secției. În lipsa unor criterii stabilite prin lege, se permite Consiliului Superior al Magistraturii să utilizeze criterii subiective pentru fiecare caz în parte.

7.

În ce privește textele criticate din Codul de procedură civilă, arată, în esență, că se creează o discriminare prin faptul că toți ceilalți cetățeni beneficiază de două grade de jurisdicție, pe când hotărârile de sancționare disciplinară pronunțate de Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi atacate decât cu recurs, cale extraordinară de atac, caracterizat de formalism și rigiditate, în care pot fi invocate doar anumite motive de nelegalitate, în condiții stricte. Arată că, în

actualul Cod de procedură civilă

nu s-au menținut prevederile cuprinse în

art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865 , care stabileau că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de

art. 304 din același cod , instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. De asemenea, susține

existența unei discriminări și prin faptul că recursul de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este reglementat diferit decât recursul de competența tribunalului sau a curții de apel, prin instituirea procedurii de filtrare. Arată că folosirea expresiei „fără citarea părților“ din

art. 493 alin. (5)

și

(6) din Codul de procedură civilă

încalcă dreptul de acces liber la justiție întrucât înlătură părțile de la o astfel de judecată, spre deosebire de judecata în recurs la tribunale sau curțile de apel. Totodată, deoarece hotărârea pronunțată nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit

art. 493 alin. (5),

se nesocotește dreptul de acces liber la justiție, prin faptul că se interzice ca o asemenea decizie să fie atacată prin contestație în anulare sau revizuire. Consideră că există o contradicție între prevederile

art. 493 alin. (5)

și cele ale alin. (6) din același articol, întrucât alin. (5) prevede că decizia nu este supusă niciunei căi de atac, în schimb, în alin. (6) o asemenea interdicție nu mai există. Susține că se încalcă principiul egalității, întrucât

art. 497 din Codul de procedură civilă

stabilește soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul recursului obișnuit, precedat de două grade de jurisdicție, dar nu precizează ce soluție se pronunță în cazul recursului în discuție. În fine, susține că este discriminat în raport cu alți procurori care s-au aflat întro situație identică, dar au declarat recurs anterior intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă și au beneficiat de prevederile

art. 304^1

din acesta.

8.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că dispozițiile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

nu pot fi considerate neclare sau echivoce, întrucât noțiunile „în mod repetat“ și „motive imputabile“ urmează a fi decelate din aprecierea contextului probator avut în vedere la constatarea abaterii disciplinare, respectiv la stabilirea sancțiunii aplicabile, ambele sintagme urmând a fi determinate în raport cu condițiile în care magistratul își desfășoară activitatea la instanța la care este încadrat, iar nu în mod abstract. Nu se poate reține că limitările aduse prin reglementarea motivelor de nelegalitate pentru care se poate exercita calea de atac a recursului sau suprimarea căii de atac a apelului în situații determinate ar putea aduce atingere dreptului de acces liber la justiție, acesta neputând fi nelimitat și nerealizându-se prin accederea la toate instanțele din sistemul judiciar.

9.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate vizând

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 , consideră că textul nu este neconstituțional, modul de aplicare a acestuia revenind organelor abilitate de lege. Precizează că folosirea unor sintagme similare cu cele contestate de autorul excepției este uzuală în legislația românească, legiuitorul fiind obligat ca, la momentul redactării normei, să acopere o cât mai largă sferă de situații practice, interpretului revenindu-i misiunea de a încadra aceste situații de fapt în textul legal. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște imposibilitatea de a se ajunge la o certitudine absolută în redactarea legilor, precum și riscul ca grija pentru certitudine să conducă la o rigiditate excesivă (Hotărârea din 6 decembrie 2012, pronunțată în Cauza Michaud împotriva Franței, paragraful 96), dar și faptul că rolul interpretativ al organelor jurisdicționale în garantarea previzibilității dispozițiilor normative în sistemele de drept continental nu trebuie subestimat. Acestor organe le revine sarcina de a interpreta de o manieră coerentă dispozițiile generale ale unei legi, pentru a stabili sensul lor exact și a disipa orice îndoială în acest domeniu. (Hotărârea din 9 ianuarie 2013, pronunțată în Cauza

Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, paragraful 179).

11.

Referitor la textele contestate cuprinse în

Codul de procedură civilă,

consideră ca nu aduc atingere egalității cetățenilor în fața legii, întrucât, pe de o parte, dispozițiile criticate nu fac referire la categoria magistraților, ci reglementează de principiu motivele de casare, procedura de filtrare a recursurilor la instanța supremă, precum și soluțiile instanțelor de recurs, iar, pe de altă parte, textul care instituie calea de atac în materie disciplinară a magistraților este cuprins în

Legea nr. 317/2004 , text necontestat de autorul prezentei excepții. Mai mult,

Constituția

conține reglementări exprese cu privire la procedura disciplinară în cazul magistraților, prin

art. 134 alin. (2)

și

(3),

legea organică neputând stabili altă procedură de contestare în acest domeniu decât cea prevăzută de Constituție.

12.

Avocatul Poporului

consideră că prevederile de lege criticate sunt constituționale, precizând, cât privește critica referitoare la lipsa de previzibilitate a sintagmei „motive imputabile“, că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (a se vedea, între altele, Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată în Cauza

Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, paragraful 68,

Hotărârea din 8 iunie 2006 , pronunțată în Cauza

Lupșa împotriva României, paragraful 37). Arată că prevederile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

vor fi analizate în contextul legii care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor, drepturile și îndatoririle acestora, precum și al

Regulamentului din 15 iunie 2006

privind răspunderea disciplinară a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției, aprobat prin

Ordinul nr. 1.483/C din 15 iunie 2006 . Având în vedere contextul reglementării, destinatarii acesteia, motivul și circumstanțele obligațiilor instituite, rezultă că norma criticată este previzibilă pentru destinatarii ei. Altfel spus, chiar dacă textul de lege criticat nu cuprinde o listă exhaustivă a motivelor socotite de legiuitor ca fiind „imputabile“, se poate deduce, din ansamblul dispozițiilor legale analizate, care este sfera acestor motive.

13.

Referitor la criticile de neconstituționalitate aduse

art. 488,

art. 493,

art. 497 ș i

art. 498 din Codul de procedură civilă , apreciază că acestea nu pot fi reținute. Arată, în esență, că acestea cuprind norme de procedură, ce au fost adoptate de legiuitor în cadrul competenței sale constituționale, astfel cum este consacrată prin

art. 126 alin. (2) din Constituție . Soluțiile

legislative adoptate de legiuitor nu relevă un tratament juridic discriminatoriu, având în vedere că legea poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. Critica susținută de autorul excepției în raport cu

art. 497 din Codul de procedura civilă

sugerează necesitatea modificării legii, or, dispozițiile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

nu permit Curții Constituționale să modifice sau să completeze textul de lege supus controlului.

14.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2),

ale

art. 2,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora „Constituie abateri disciplinare: (...) h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile“.

17.

De asemenea, obiectul al excepției îl constituie și prevederile din

Codul de procedură civilă

cuprinse în

art. 488 -

Motivele de casare,

art. 493 -

Procedura de filtrare a recursurilor,

art. 497 -

Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție (în caz de casare) și

art. 498 -

Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs.

18.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate contravin prevederilor din Constituție cuprinse în

art. 16

care consacră principiul egalității în fața legii, în

art. 21 alin. (1)-(3)

privind dreptul de acces liber la justiție și la un proces echitabil și în

art. 53 alin. (2) teza finală

potrivit cărora „restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți poate fi dispusă (...) fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății“.

19.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia susține, în esență, că recursul introdus împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile pentru judecători, respectiv procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate doar cu recurs, cale extraordinară de atac, caracterizat de formalism și rigiditate, în care pot fi invocate doar anumite motive de nelegalitate, în anumite condiții stricte, ceea ce îngrădește accesul liber la justiție. Criticile formulate de acesta vizează prevederile din

Codul de procedură civilă cuprinse în art. 488

- Motivele de casare,

art. 493 -

Procedura de filtrare a recursurilor,

art. 497 -

Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție (în caz de casare) și

art. 498 -

Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs. Curtea observă că, în speță, nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale, ci cele ale

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul cărora hotărârile mai sus amintite ale secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate cu recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători. Or, prin

Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, și prin

Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018, Curtea Constituțională a statuat că acest recurs nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de

Codul de procedură civilă,

ci ca o veritabilă cale de atac, devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar, soluționată de către o instanță judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare. Totodată, Curtea a observat că acesta este și sensul

art. 134 alin. (3) din Constituție , potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție“.

20.

De asemenea, prin

Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003

privind constituționalitatea propunerii de revizuire a

Constituției României,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuția Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum este stabilită în

art. 134 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia acesta îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această „instanță extrajudiciară“.

21.

Curtea a conchis, prin

Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018, paragrafele 18 și 19, că, îndeplinind exigențele dreptului la un proces echitabil, prin exercitarea unei căi efective de atac la o instanță judecătorească, consacrată prin

art. 21 alin. (3) din Constituție

și prin

art. 6 paragraful 1

și

art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „recursul“ din materia disciplinară a magistraților este o veritabilă și efectivă cale de atac prin care instanța de judecată, ținând seama de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluționa cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalității procedurii disciplinare, cât și al temeiniciei hotărârii. Așadar, recursul în materie disciplinară de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este o cale devolutivă de atac, acesta fiind sensul prevederilor

art. 134 alin. (3) din Constituție

și al

Deciziei nr. 148 din 16 aprilie 2003 .

22.

Recent, prin

Decizia nr. 381 din 31 mai 2018 *, nepublicată încă la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a accentuat forța acestei jurisprudențe, pronunțând o soluție de

admitere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 , prin care a statuat că acestea sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că „recursul“ prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară. *

Decizia nr. 381 din 31 mai 2018

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018.

23.

În sprijinul aceleiași idei, în sensul că recursul prevăzut de

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

diferă, ca procedură și efecte, de cel reglementat de Codul de procedură civilă, Curtea a reținut (prin

Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017 , paragraful 20) că numai hotărârile judecătorești sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac, având în vedere că legiuitorul, în reglementarea obiectului recursului prin

art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

sa îndepărtat de la formularea fostului

art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865

și nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională care sunt susceptibile de recurs, drept cale extraordinară de atac.

24.

În considerarea celor arătate, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 488,

art. 493,

art. 497 ș i

art. 498 din Codul de procedură civilă

urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu au legătură cu soluționarea cauzei, în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , în condițiile în care, așa cum s-a statuat în deciziile mai sus menționate, recursul exercitat împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care se soluționează acțiunile disciplinare reprezintă o veritabilă și efectivă cale de atac, iar nu doar o cale extraordinară de atac, limitată la anumite motive de nelegalitate.

25.

De asemenea, autorul excepției critică și prevederile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 , care consacră caracter de abatere disciplinară nerespectării în mod repetat și din motive imputabile, de către judecători sau procurori, a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile. Pentru a susține pretinsa neconstituționalitate, acesta invocă lipsa de calitate a textului de lege menționat, ca urmare a faptului că nu sunt specificate criterii care să fie avute în vedere la stabilirea caracterului repetat și imputabil al nerespectării dispozițiilor legale referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor.

26.

Față de această critică, Curtea reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat, în mai multe cauze, ca de exemplu, Hotărârea din 25 august 1998, pronunțată în Cauza Hertel împotriva Elveției, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekveny împotriva Ungariei, că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat însoțită de certitudini absolute, iar „certitudinea, chiar dacă este de dorit, este însoțită câteodată de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație“. De asemenea, în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Curtea de la Strasbourg a reținut că „există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi ale căror interpretare și aplicare depind de practică“. Totodată, prin Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Curtea europeană a apreciat că legiuitorul nu poate opera cu concepte absolute, motiv pentru care folosește uneori noțiuni vagi, care vor fi definite de jurisprudență.

27.

Aceste considerații sunt pe deplin aplicabile textului de lege analizat, a cărui semnificație poate fi în mod rezonabil percepută și înțeleasă de destinatarii normei, adaptarea conduitei acestora la prescripțiile normei urmând să fie analizată în funcție de circumstanțele concrete, caracteristice fiecărei situații factuale în parte.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 488,

art. 493,

art. 497

și

art. 498 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Constantin Andreiaș în Dosarul nr. 42/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

II.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 iulie 2018.