Decizia nr. 148/2003

Articolul II

Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum organizat potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (3) din Constituția României.>>

Luând în dezbatere aceasta propunere legislativă de revizuire a Constituției, la termenul din 16 aprilie 2003,

CURTEA,

examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituției, raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat de Plenul Curții, precum și prevederile

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, retine următoarele:

Competența Curții Constituționale de a soluționa prezenta cauza este prevăzută în art. 144 lit. a) teza finala din Constituție, potrivit căreia Curtea Constituțională "se pronunța [...], din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției".

I. Cu privire la îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea dreptului de inițiativa în materia revizuirii Constituției

Curtea retine ca dreptul membrilor Parlamentului de a iniția o revizuire a Constituției este reglementat de dispozițiile art. 146 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Revizuirea Constituției poate fi initiata [...] de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor [...]".

Verificand îndeplinirea acestei condiții, din examinarea listelor ce cuprind semnăturile initiatorilor, se constată că propunerea legislativă a fost semnată de 233 de deputați și 94 de senatori, ceea ce reprezintă mai mult decât o pătrime din numărul membrilor Camerei Deputaților (345), respectiv din numărul membrilor Senatului (140). Prin urmare, dreptul constituțional de inițiativa în vederea revizuirii Constituției a fost exercitat cu respectarea prevederilor menționate ale Legii fundamentale. De asemenea, Curtea constata ca propunerea legislativă de revizuire a Constituției a fost prezentată instanței de contencios constituțional cu respectarea prevederilor

art. 36 alin. (3) al Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

II. Cu privire la conținutul propunerii legislative de revizuire a Constituției

Potrivit dispozițiilor Legii fundamentale, Curtea Constituțională retine ca este competența sa examineze constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției, pronunțându-se asupra ansamblului reglementării, cu privire specială asupra respectării condițiilor privitoare la limitele revizuirii, prevăzute de dispozițiile art. 148 din Constituție, și cu privire la respectarea prevederilor tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte. Prevederile art. 148 din Legea fundamentală au următorul cuprins: "(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi facuta dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.

(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenta și nici în timp de război."

Curtea Constituțională, examinând din acest punct de vedere propunerea legislativă de revizuire a Constituției, observa ca prin noua reglementare se urmărește atingerea următoarelor finalitati:

A. Îndeplinirea condițiilor constituționale pentru integrarea României în Uniunea Europeană și pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

a) Curtea constata ca pentru crearea cadrului constituțional necesar derulării procesului de integrare a României în structurile euroatlantice autorii propunerii de revizuire a Constituției au în vedere introducerea unor noi dispoziții constituționale, care să permită României sa îndeplinească criteriile impuse statelor candidate pentru integrarea euroatlantica. În acest sens se propune introducerea art. 145^1 cu denumirea marginala "Integrarea în Uniunea Europeană", și art. 145^2 cu denumirea marginala "Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord".

În ceea ce privește textul propus la art. 145^1, Curtea observa ca acesta are în vedere crearea unui cadru constituțional adecvat integrării României în Uniunea Europeană. Calitatea de membru al acestei Uniuni presupune transferul unor atribuții ce țin de suveranitatea statului către Uniunea Europeană. Crearea acestui cadru constituțional se impune cu necesitate, la momentul actual, având în vedere obiectivele strategice ale României, obiective care se bucura de o larga sustinere populara. De asemenea, Curtea Constituțională retine ca integrarea în Uniunea Europeană trebuie să aibă loc în urma manifestării exprese de voința a statului candidat și cu respectarea condițiilor incluse în acordurile de preaderare. Dispozițiile cuprinse la art. 145^1 sunt menite sa stabilească regula potrivit căreia aderarea la Uniunea Europeană se face prin lege, adoptată în ședința comuna a Camerei Deputaților și a Senatului, cu o majoritate calificată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului. De altfel, textul referitor la aderarea prin lege este în deplina concordanta cu dispozițiile art. 58 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a tarii." Curtea considera totodată ca dispoziția de aderare prin lege are ca scop sa supună atenției organului reprezentativ suprem nu numai importanța aderării la Uniunea Europeană, dar și răspunderea ce se rasfrange asupra statului român, în condițiile în care dobândește calitatea de membru al Uniunii Europene. Aceasta răspundere izvorăște, înainte de toate, din consecințele pozitive sau negative ce pot decurge din procesul de aderare, unele izvorand chiar din actul "transferării unor atribuții către instituțiile comunitare", ceea ce poate pune în discuție problema suveranității naționale.

Cu referire la problema transferării unor atribuții ale României către instituțiile comunitare, Curtea Constituțională retine ca textul art. 145^1 are în vedere exercitarea suverana a voinței statului român de a adera la tratatele constitutive ale Uniunii Europene printr-o lege, a carei adoptare este condiționată de o majoritate calificată de două treimi. Actul de aderare are o dubla consecința, și anume, pe de o parte, transferarea unor atribuții către instituțiile comunitare, iar pe de altă parte, exercitarea în comun, cu celelalte state membre, a competentelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecința, Curtea retine ca, prin simpla apartenența a unui stat la un tratat internațional, acesta își diminuează competentele în limitele stabilite de reglementarea internationala. Din acest prim punct de vedere, apartenența României la Organizația Națiunilor Unite, la Consiliul Europei, la Organizația Statelor Comunității Europene, la Acordul Central European de Comerț Liber etc. sau calitatea României de parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori la alte tratate internaționale are semnificatia unei restrangeri a competentelor autorității statale, o relativizare a suveranității naționale. Însă aceasta consecința se impune a fi corelata cu cea de-a doua consecința, cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională retine ca actul de integrare are și semnificatia partajarii exercițiului acestor atribute suverane cu celelalte state componente ale organismului internațional. Prin urmare, Curtea Constituțională constata ca prin actele de transfer al unor atribuții către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin inzestrare, o "supracompetenta", o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis sa exercite în comun anumite atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității naționale. Este evident ca în actuala era a globalizarii problematicii omenirii, a evolutiilor interstatale și a comunicării interindividuale la scara planetara conceptul de suveranitate naționala nu mai poate fi conceput ca absolut și indivizibil, fără riscul unei izolari inacceptabile.

Fața de toate acestea, Curtea retine ca, întrucât dezideratul de aderare a României la structurile euroatlantice este legitimat de interesul tarii, suveranitatea nu poate fi contrapusa telului de aderare.

Curtea Constituțională urmează sa examineze însă dacă dispozițiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate și de independenta.

Cu privire la suveranitatea statului, ca trasatura peremptorie a acestuia, Curtea observa ca ea nu intra sub incidența art. 148 din Constituție, care stabilește limitele revizuirii Constituției, în schimb intra sub aceasta incidența caracterul independent al statului român. Independenta este o dimensiune intrinseca a suveranității naționale, chiar dacă este consacrată de sine statator în Constituție. În esenta, independenta are în vedere dimensiunea exterioară a suveranității naționale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relațiile internaționale. Sub acest aspect este evident ca aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimarii independente a voinței statului român, nefiind vorba de o manifestare de voința impusa de o entitate exterioară României. Din acest punct de vedere Curtea constata ca introducerea celor două noi articole în Constituție - art. 145^1 și 145^2 - nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale privitoare la limitele revizuirii.

Pe de altă parte, Curtea mai retine ca aderarea la Uniunea Europeană, o dată realizată, implica o serie de consecințe care nu s-ar putea produce fără o reglementare corespunzătoare, de rang constituțional.

Prima dintre aceste consecințe impune integrarea în dreptul intern a acquisului comunitar, precum și determinarea raportului dintre actele normative comunitare și legea interna. Soluția propusă de autorii inițiativei de revizuire are în vedere implementarea dreptului comunitar în spațiul național și stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Consecința aderării pleacă de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au înțeles sa situeze acquisul comunitar - tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea - pe o poziție intermediara între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii. Curtea Constituțională constata ca aceasta dispoziție, cuprinsă în art. 145^1, nu aduce atingere prevederilor constituționale privitoare la limitele revizuirii și nici altor dispoziții ale Legii fundamentale, fiind o aplicație particulară a dispozițiilor actualului art. 11 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

Totodată Curtea observa ca, în scopul integrării în Constituția României a acestei concepții europene, se impune completarea dispozițiilor art. 11 cu un nou alineat, scop în care se prevede expres în propunerea legislativă de revizuire ca, "În cazul în care un tratat la care România urmează sa devină parte conține dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției." Pentru a i se asigura acestei prevederi constituționale un caracter operational, se propune introducerea unei alte dispoziții, cuprinsă la art. 144 lit. a^1), potrivit căreia Curtea Constituțională "se pronunța asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori".

Prevederile alin. (4) al art. 145^1 stabilesc competența Președintelui României, a Parlamentului și a Guvernului de a garanta îndeplinirea obligațiilor rezultate din actele de aderare și a transpunerii în practica a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene și ale reglementărilor obligatorii derivate din acestea.

În conformitate cu dispozițiile art. 145^1 alin. (5), Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu, înainte ca acestea să fie supuse instituțiilor Uniunii Europene spre aprobare. Curtea Constituțională constata ca aceasta dispoziție se integreaza în structura Legii fundamentale, fără a aduce atingere limitelor revizuirii, fiind o dispoziție corecta și necesară în condițiile în care parlamentul național este un partener al structurilor decizionale ale Uniunii Europene, potentandu-se pe aceasta cale rolul autorității legislative naționale.

În ceea ce privește prevederile art. 145^2, Curtea Constituțională constata ca acestea nu pot avea conținutul din propunerea legislativă de revizuire, deoarece între Uniunea Europeană și NATO exista deosebiri esențiale, care impun un tratament juridic diferit. Astfel, dacă Uniunea Europeană este o agregare de competente statale, de ordin economic, politic și legislativ, în schimb NATO este o organizație politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viața cetățenilor statelor părți. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice și îndeplinirea unor exigente de ordin constituțional, în cazul aderării la NATO toate exigențele pot fi satisfacute în condițiile obișnuite ale aderării la un tratat internațional, cu respectarea prevederilor art. 11 și 91 din Constituție. De altfel, art. 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington D.C. la 4 aprilie 1949, precizează: "Prin acord unanim, părțile pot sa invite sa adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare dintre părți despre depunerea documentului de aderare."

De asemenea, dispozițiile art. 145^1 alin. (2) sunt aplicabile numai în cazul Uniunii Europene, NATO neavând nici o competența de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetățenii statelor părți. Nici celelalte elemente ale art. 145^1 nu își găsesc aplicabilitate în cazul NATO. Singura problema care poate fi reținută o constituie modalitatea de aderare la NATO, Parlamentul fiind liber sa decidă dacă aderarea se face printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi, în ședința comuna a Camerei Deputaților și Senatului, printr-o lege organică sau printr-o lege ordinară. Numai în prima ipoteza se impune introducerea art. 145^2, cu o singura trimitere la art. 145^1, respectiv la aplicarea corespunzătoare a alin. (1) al acestui articol.

b) Cu privire la consecințele aderării la Uniunea Europeană și la NATO Curtea Constituțională retine ca acestea sunt numeroase și ele se reflecta în cuprinsul inițiativei legislative de revizuire a altor articole ale Constituției.

1. Aderarea României la NATO are ca urmare schimbarea funcțiilor forțelor armate. Aceasta schimbare se reflecta în propunerea de modificare a dispozițiilor alin. (1), (3) și (5) ale art. 117 din Constituție. Prin modificarea alin. (1) se legitimează noi funcții ale armatei, care în viitor, în condițiile legii și ale tratatelor internaționale la care România este parte, contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianta militară și participa la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii. Prevederile alin. (3) ale acestui articol urmăresc sa generalizeze aceasta funcție la toate componentele forțelor armate. În sfârșit, alin. (5) al aceluiași articol se modifica pentru a se introduce noi restrictii privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. În actuala redactare dispozițiile acestui alineat interzic trupelor străine să între sau sa treacă pe teritoriul României fără respectarea condițiilor stabilite de lege. Prin modificarea propusă acestor restrictii li se adauga și cele ce reprezintă o completare utila a textului constituțional, privitoare la staționarea acestora pe teritoriul României, respectiv la desfășurarea de operațiuni militare pe acest teritoriu.

2. O consecința importanța a modificării funcțiilor armatei are în vedere reevaluarea atribuțiilor Consiliului Suprem de Apărare a Tarii. Curtea Constituțională retine ca, în vederea corelării dispozițiilor art. 117 cu cele ale art. 118, se propune modificarea acestuia din urma, după cum urmează: "Art. 118. - Consiliul Suprem de Apărare a Tarii organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea tarii și siguranța naționala, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianta militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii."

3. Integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispozițiilor acquisului comunitar privitoare la libera circulație a capitalurilor, la drepturile cetățenilor europeni de a investi și de a dobândi bunuri în condiții de egalitate cu cetățenii români. Curtea Constituțională observa ca posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispozițiile art. 41 alin. (2) teza finala din Constituția României, prin care se interzice cetățenilor străini și apatrizilor sa dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicții și pentru instituirea unor garanții ale dreptului de proprietate privată se propune modificarea art. 41. Prima modificare vizează denumirea articolului, în sensul că, în locul denumirii "Protecția proprietății private", se propune sintagma "Dreptul de proprietate privată". Cea de-a doua modificare vizează chiar alin. (2) al art. 41. În noua redactare proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin legea organică, precum și prin moștenire legală. Curtea Constituțională constata ca sunt înscrise în aceasta noua redactare suficiente garanții constituționale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu interesul general și cu respectarea prevederilor acquisului comunitar. După alin. (3) al acestui articol se introduce un nou alineat, (3^1), care interzice trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenentei etnice, religioase, politice sau de alta natura a titularilor. Aceasta dispoziție constituțională reprezintă o solida garanție a dreptului de proprietate privată, care inlatura posibilitatea trecerii abuzive a acesteia în proprietate publică pe criterii legate de apartenența etnică, politica, religioasă sau de alta natură. În sfârșit, după alin. (7) se introduce un nou alineat, (7^1). Actualul alin. (7) are următorul cuprins: "Averea dobandita în mod licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezuma." Noul text circumstantiaza aceasta prezumție și stabilește ca ea nu se aplică "pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni".

Curtea retine ca acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii. Astfel, dacă textul urmărește să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a cladit pe o sumă de bani provenită din infracțiuni, redactarea sa este necorespunzătoare. Din actualul mod de redactare a alin. (7^1) rezultă ca se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni.

În aceasta materie Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, prilej cu care a statuat ca securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii. De aceea, înlăturarea acestei prezumții are semnificatia suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituție. Ca atare, obiectivul urmărit pe aceasta cale este neconstitutional.

4. Pentru a se da expresie unor exigente ale acquisului comunitar, legate de lupta împotriva terorismului, infractionalitatii transnationale, a crimei organizate, traficului de droguri și de ființe umane este necesară circumstantierea interdicției constituționale privitoare la extrădarea cetățenilor români. În acest sens se propune modificarea art. 19 alin. (1), care va avea următorul cuprins: "(1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Cetățenii români pot fi extrădați în baza tratatelor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate."

Curtea Constituțională observa ca aceasta noua redactare a art. 19 alin. (1) din Constituție, la prima vedere, este antinomica: în prima teza se afirma dreptul cetățeanului român de a nu putea fi extrădat sau expulzat. În schimb, în teza a doua se afirma contrariul, ca cetățenii români pot fi extrădați pe baza tratatelor internaționale la care România este parte și pe bază de reciprocitate, ceea ce reflecta un defect de redactare.

5. Cetățenii Uniunii Europene au dreptul ca, în condițiile îndeplinirii unor cerințe legale, sa participe la alegerea autorităților publice locale și a Parlamentului European.

Curtea Constituțională retine ca, în perspectiva integrării europene, se impune recunoașterea drepturilor cetățenilor europeni, rezidenți în România, de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale și în Parlamentul European, în condițiile ce vor fi stabilite de lege. Ca atare, în propunerea legislativă este prevăzută completarea Constituției cu un nou articol, 120^1, cu următorul cuprins:

"Art. 120^1. - În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii, care îndeplinesc cerințele legii, au dreptul de a alege și de a fi aleși pentru constituirea autorităților administrației publice locale și pentru Parlamentul European."

Din modul de redactare a acestui nou articol rezultă ca cetățenii Uniunii Europene pot ocupa inclusiv funcția de primar sau de viceprimar, cu toate ca Directiva 94/80CE permite statelor membre sa rezerve aceste funcții numai cetățenilor săi. O asemenea rezerva este valabilă și pentru consilierii locali, mai ales atunci când aceștia exercita atribuții care sunt apartinatoare statului. Curtea Constituțională retine ca aceste condiții de eligibilitate, incompatibilitățile care trebuie să existe între aceste funcții și cele ocupate în statul național și altele de aceasta natura ar trebui avute în vedere de legiuitorul constituant pentru a fi cuprinse în legea electorală.

În concluzie, Curtea Constituțională considera ca obiectivul urmărit de autorii propunerii legislative de a modifica și completa Constituția României, în vederea armonizării dispozițiilor sale cu prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și cu reglementări obligatorii derivate din acestea, reprezintă un demers politic și juridic necesar, care tine seama, în parte, de exigențele prevăzute de art. 148 din Constituție și de necesitatea corelării noilor dispoziții constituționale cu celelalte texte ale Legii fundamentale. Totodată Curtea apreciază ca introducerea acestor noi reglementări în Constituția României, în momentul actual, în vederea unei viitoare integrari în Uniunea Europeană, reprezintă o soluție de la care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile euroatlantice nu se poate realiza în afara unor temeiuri constituționale preexistente.

B. Cu privire la lărgirea garanțiilor instituționale și constituționale ale drepturilor și libertăților fundamentale

Curtea Constituțională retine ca realizarea acestui obiectiv de către România este determinata de evoluția democrației constituționale, de necesitatea corelării dispozițiilor Legii fundamentale privitoare la drepturile și libertățile fundamentale cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, mai ales, cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie.

Pentru a răspunde unui asemenea obiectiv, prin inițiativa de revizuire s-au propus soluții care să permită sporirea garanțiilor instituționale, pe de o parte, iar pe de altă parte, introducerea unor noi drepturi și obligații și reconfigurarea celor existente.

B1. Sporirea garanțiilor instituționale

a) Sporirea atribuțiilor Curții Constituționale

Preconizatele prevederi ale noului alin. (1) al art. 140 atribuie Curții Constituționale atributul de garant al supremației Constituției. În ceea ce privește sporirea propriu-zisa a atribuțiilor Curții Constituționale, inițiativa de revizuire conține dispoziții care tind sa extindă posibilitatea de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile prevăzute la art. 144 lit. a), la Avocatul Poporului, care, ținând seama de natura sesizarilor ce îi sunt adresate, să poată interveni în procesul legislativ prin intermediul Curții Constituționale, în scopul apărării drepturilor și intereselor celor care i-au adresat plângeri, sesizări ori reclamații. Totodată, după lit. a) a art. 144 se introduce o noua litera, a^1), în virtutea căreia Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Se constata ca aceasta noua atribuție a Curții Constituționale este impusa de necesitatea corelării prevederilor art. 145^1, privitoare la preeminenta dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, cu cele ale art. 11 alin. (3) din Constituție, în virtutea cărora, "în cazul în care un tratat la care România urmează sa devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției".

Tratatele internaționale sunt, în principiu, un domeniu adecvat pentru procedura de control a Curții Constituționale. Este, de asemenea, rezonabil ca procedura constituționalității tratatelor să fie clarificata înainte de intrarea lor în vigoare, prin procedurile specifice ale unui control a priori.

Prin propunerea legislativă de revizuire se propune modificarea dispozițiilor cuprinse la lit. c) a art. 144, în sensul că pe viitor Curtea Constituțională urmează sa hotărască asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața autorităților publice cu atribuții jurisdicționale.

Curtea retine ca modificarea propusă este imprecisa, întrucât este utilizata o notiune inadecvata, și anume aceea de autorități publice cu atribuții jurisdicționale, notiune care nu este de natura sa determine cu certitudine dacă sfera sa de cuprindere include numai jurisdictiile administrative sau și alte jurisdicții. În aceasta ultima categorie intra și Curtea Constituțională, ceea ce face ca ridicarea unei excepții de neconstituționalitate să se poată face nemijlocit în fața sa, ceea ce contravine spiritului Constituției României. Curtea constata totodată ca intenția autorilor inițiativei de revizuire de a largi sfera subiectilor care pot sesiza Curtea Constituțională este, de asemenea, imprecisa. În condițiile în care, în prezent, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată numai în fața instanțelor judecătorești, introducerea oricărei activități jurisdicționale în domeniul de competența al Curții Constituționale este o măsura excesiva și imposibil de realizat, în condițiile în care comisii de pensii, de disciplina etc. exercita atribuții jurisdicționale. Curtea Constituțională este chemată să se pronunțe în materia constituționalității legilor și ordonanțelor, la cererea părților aflate într-un proces, și nu în afară acestuia, fapt pentru care este necesară conservarea actualei reglementări a art. 144 lit. c).

Cu privire la ipoteza cuprinsă în aceeași dispoziție referitoare la posibilitatea Avocatului Poporului de a ridica excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta nu conține o soluție judicioasă cu vocație de norma juridică de rang constituțional, întrucât faptul ridicării excepției de către Avocatul Poporului în beneficiul unei persoane nu poate avea semnificatia unei veritabile garanții sau a unei măsuri de protecție a cetățeanului, atâta vreme cat acea persoana, având capacitatea procesuala și fiind animata de un interes legitim, își poate exercita personal dreptul procesual de ridicare a excepției în fața instanței de judecată. În plus, Curtea Constituțională retine ca Avocatul Poporului nici nu ar putea invoca o poziție procesuala care să îi legitimeze participarea sa la un proces în fața instanțelor de judecată. Atâta timp cat cetățenilor le sunt garantate dreptul de acces liber la justiție, precum și dreptul la apărare, înseamnă ca, în sfera judiciară, ei se pot apara împotriva aplicării unor dispoziții legale neconstituționale. De aceea, Avocatul Poporului ar fi investit cu o atribuție pe cat de excesiva, pe atât de lipsită de consistenta, aceea de ridicare a excepției de neconstituționalitate, în afară unui proces, în numele justițiabilului. De altfel, instituția ombudsman-ului la nivel european este concepută ca o autoritate publică ale carei atribuții vizează raporturile persoanelor cu administrația publică și nu cu instanțele judecătorești. Ca urmare, aceasta atribuție se impune să fie eliminata din rândul dispozițiilor constituționale.

Cu privire la textul cuprins la lit. c^1) se observa ca acesta prevede atributia Curții Constituționale de a soluționa conflictele juridice de natura constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. O asemenea atribuție este intalnita și în reglementarea constituțională din alte state (spre exemplu art. 189 din Constituția Poloniei sau art. 160 din Constituția Sloveniei). Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea Constituțională soluționează sau aplaneaza litigii constituționale între autorități. Aceste litigii pot privi conflicte între doua sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsura necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale. Pentru a se evita antrenarea Curții în soluționarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă ca este vorba doar de blocajele instituționale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competența.

Propunerea legislativă de revizuire a prevăzut, de asemenea, la lit. j) ca printr-o lege organică Curtea Constituțională poate dobândi și alte atribuții, lucru interzis de actuala reglementare constituțională. Curtea constata ca aceasta propunere urmează să fie eliminata pentru a se păstra neutralitatea politica a acestei autorități publice și pentru a se da curs voinței puterii constituante originare.

Un alt element de noutate, menit sa consolideze autoritatea deciziilor Curții Constituționale, îl constituie propunerea de modificare a art. 145. Noile dispoziții ale art. 145 alin. (3) accentueaza caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții, ceea ce înseamnă ca efectele deciziilor sunt opozabile erga omnes, adică ele privesc în egala măsura autoritățile publice, persoanele juridice de drept public sau privat, precum și orice altă persoană care se poate afla sub incidența acestora.

Totodată propunerea legislativă stabilește un termen de 45 de zile, la împlinirea căruia decizia Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text de lege sau dintr-o ordonanța începe sa producă efecte juridice, interval în care Guvernul și Parlamentul pot sa pună de acord dispozițiile declarate neconstituționale de către Curte cu prevederile Constituției. Din modul de formulare a acestei dispoziții constituționale Curtea constata ca în toate cazurile deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice la 45 de zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea constata ca o asemenea prevedere este aplicabilă doar pentru situațiile reglementate de art. 144 lit. a), b) și c), fiind exceptate de la aceasta regula deciziile prevăzute la art. 144 lit. a^1).

De asemenea, ca urmare a modificării art. 11 al Legii fundamentale, în virtutea căruia ratificarea unui tratat internațional care conține dispoziții contrare Constituției nu se poate face decât după revizuirea Constituției, pe baza deciziei Curții Constituționale, este necesar să se evite dublul control de constituționalitate asupra aceleiași prevederi și, în acest sens, art. 145 alin. (2) prevede că "Tratatul sau acordul internațional a cărui constituționalitate a fost constatată potrivit art. 144 lit. a^1) nu poate face obiectul unei excepției de neconstituționalitate".

Pentru a se da o efectivă aplicabilitate dispozițiilor art. 145 din Constituție, Curtea considera ca este necesar să se restructureze acest articol prin inversarea ordinei alineatelor. Astfel, alin. (3) ar urma sa devină alin. (1), deoarece acesta reprezintă principiul general în aceasta materie. Ca atare, prevederile preconizate a fi introduse la actualul alin. (1) nu pot fi decât o consecința derogatorie de la dispozițiile referitoare la efectele deciziilor prevăzute în alin. (3), care ar urma sa devină alin. (1). De asemenea, se impune corelarea datei de la care decizia Curții Constituționale produce efecte juridice cu dispozițiile privitoare la intrarea în vigoare a legii, precizându-se ca este vorba de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.

b) Garantarea independentei judecătorului și sporirea rolului justiției

1. În aceasta materie propunerea legislativă de revizuire vizează, în primul rând, domeniul instanțelor judecătorești, completarea art. 23 din Constituție, prin introducerea unui nou alineat (1^1) cu următorul cuprins: "Justiția este unica și egala pentru toți". Aceasta noua prevedere constituțională este concordanta cu prevederile art. 16 alin. (2), în virtutea cărora "Nimeni nu este mai presus de lege", și cu dispozițiile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.

Curtea observa ca în vederea armonizării legislației României cu acquisul comunitar propunerea legislativă prezintă un interes deosebit sub aspectul inlaturarii dezbaterilor contradictorii asupra aplicării directe în legislația României a prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru realizarea acestui obiectiv inițiatorii propun introducerea unor noi alineate (3) și (4) la art. 21 din Constituție, care au următorul cuprins:

"(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel."

Se constata ca dispozițiile propuse a fi introduse la alin. (3) au rolul de a întări liberul acces la justiție, garantand dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, exigente prevăzute de art. 6 alin. (1) al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește dispozițiile alin. (4), în virtutea cărora jurisdictiile administrative sunt facultative, dacă legea nu prevede altfel, Curtea considera ca acestea nu au nici o relevanta constituțională. Astfel, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea unei proceduri administrative jurisdicționale, nu se poate ridica problema interzicerii liberului acces la justiție, iar dacă a prevăzut o asemenea procedura și ea este obligatorie, textul constituțional este inutil. Ca atare, textul nu este necesar pentru că nu își găsește aplicare în practica și urmează să fie eliminat. În plus, se observa ca accesul liber la justiție, potrivit art. 21, nu poate fi condiționat de o jurisdicție administrativă facultativă sau chiar obligatorie, sens în care Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii.

2. În materia autorității judecătorești, mutații fundamentale urmează să se producă și în ceea ce privește Consiliul Superior al Magistraturii. Elementul esențial care defineste noua reglementare se referă la garantarea independentei acestei autorități publice prin limitarea intervenției reprezentanților Ministerului Justiției în propria activitate.

Pentru realizarea acestor obiective dispozițiile art. 132 alin. (1) propun instituirea funcției Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenței justiției.

De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii urmează a fi alcătuit din 17 membri, constituiți în doua secții, una pentru judecători (7 membri) și una pentru procurori (5 membri). Plenul Consiliului Superior al Magistraturii este completat cu 4 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucura de înaltă reputație profesională și morala. De asemenea, fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii: ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al României.

Din aceasta enumerare stabilită de viitorul art. 132 alin. (2) Curtea constata ca de fapt Consiliul Superior al Magistraturii este compus nu din 17 membri, ci din 19 membri (7 judecători, 5 procurori, 4 reprezentanți ai societății civile, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al României). Textul propus are în vedere apartenența procurorului general la secția procurorilor, iar a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție la secția judecătorilor, fără să facă deosebirea dintre membrii de drept și membrii desemnați. Totodată textul art. 132 alin. (1) stabilește expres ca alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii este limitată la 17 membri, fără a face vreo repartizare pe secții a membrilor societății civile și a celorlalți trei reprezentanți ai autorităților publice. Chiar dacă se accepta ca procurorul general și președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție fac parte din secții, nu se poate trece peste faptul ca ministrul justiției este exclus din numărul de 17. Dar și în cazul în care ministrul justiției ar urma și el să fie inclus în numărul judecătorilor, se ridica dificultatea validării sale de către Senat, în condițiile în care el este membru al Guvernului, a cărui investire tine de competența ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Nici eventualele sustineri privitoare la desemnarea procurorului general sau a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în alegeri generale ale judecătorilor nu sunt de natura sa elimine antinomiile ce se pot naște în urma desfășurării unor astfel de proceduri. Curtea constata ca numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 19, urmând ca legiuitorul constituant sa reglementeze expres distincția dintre membrii aleși și membrii de drept. Rămâne, de asemenea, de precizat cine îi validează pe reprezentanții societății civile.

Textul propus la alin. (4) al art. 132 prevede că titularizarea magistraților în Consiliul Superior al Magistraturii se face pentru o perioadă de 6 ani, prin alegeri în adunări generale ale judecătorilor sau ale procurorilor, rezultatele alegerilor urmând a fi validate de Senat. La rândul sau, Consiliul își alege dintre membrii săi un președinte, pentru un mandat de 1 an, care nu poate fi reînnoit.

Curtea Constituțională retine ca aceasta ultima dispoziție a art. 132 alin. (4) este insuficient elaborata din punctul de vedere al separației puterilor în stat și al asigurării autonomiei de funcționare a acestei autorități publice. Astfel, din textul care stabilește ca președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre membrii săi nu trebuie să se înțeleagă ca acesta ar putea fi ministrul justiției, procurorul general sau președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceste autorități publice participa la ședințele Consiliului cu o anumită incarcatura de autoritate, pe care le-o conferă funcția pe care o exercită. De aceea, Curtea Constituțională retine ca funcția de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi deținută decât de către un magistrat ales sau un reprezentant al societății civile. Ca atare ar trebui instituită o incompatibilitate între funcțiile de ministru al justiției, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procuror general al României și funcția de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii. Este de reținut și faptul ca sintagma "procuror general al României" nu este continuta în Constituție.

Referitor la textul propus la alin. (7) al art. 132, Curtea observa ca acesta conține o alta dispoziție care concura la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituții apte să asigure independenta justiției, și anume cea privitoare la dreptul Președintelui României de a prezida lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participa. Curtea retine ca aceasta atribuție este o consecința fireasca a faptului ca Președintele României este cel care, în temeiul art. 124, numește judecătorii și procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor stagiari [art. 133 alin. (1)].

Curtea constata ca, în virtutea art. 132 alin. (5), (6) și (8), durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, hotărârile sale se iau prin vot secret și nu pot fi atacate la instanțele judecătorești. Aceasta ultima dispoziție se afla într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Mai mult, într-un stat de drept neasigurarea accesului liber la instanțele judecătorești este inacceptabila. Ca atare, interzicerea recursului la justiție, cu privire la astfel de hotărâri, este contrară principiului stabilit de art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind exclus în afară unei instanțe care să garanteze efectiv independenta judecătorului.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanța de judecată, în secții și în plen, în domeniul jurisdicției disciplinare a judecătorilor și procurorilor, fără votul ministrului justiției și al procurorului general, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Aceasta dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de aceasta "instanța" extrajudiciara, fără încălcarea prevederilor art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

B 2. Introducerea unor noi drepturi și obligații, precum și reconfigurarea celor existente

1. Curtea constata ca acesta dimensiune a revizuirii Constituției își găsește o reflectare corespunzătoare în introducerea art. 46^1 în cuprinsul Legii fundamentale, cu următorul cuprins: "Art. 46^1. - Statul și autoritățile publice sunt obligate sa ia măsuri pentru ocrotirea și refacerea mediului înconjurător, precum și pentru menținerea echilibrului ecologic."

Se observa ca transferul acestei reguli, din rândul dispozițiilor constituționale ale art. 134 alin. (2) lit. e), la capitolul privitor la drepturile și libertățile fundamentale este contrar logicii sistematizării materialului normativ. Pentru asigurarea realizării scopului propunerii legislative, Curtea considera ca este necesar să se insereze la capitolul II al titlului II din Constituție dreptul omului la un mediu sanatos, cu obligația corelativa a tuturor de a contribui la ocrotirea și refacerea mediului înconjurător, pe aceasta cale legitimandu-se acțiunea legiuitorului de a stabili sancțiuni pentru poluarea mediului înconjurător.

2. Modificarea art. 32 alin. (5) al Constituției vizează o transformare formala a textului actual al reglementării constituționale. Actualul art. 32 alin. (5) prevede că instituțiile de învățământ, inclusiv cele particulare, se înființează și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Noua reglementare are în vedere următoarea redactare a textului constituțional: "(5) Învățământul de toate gradele se desfășoară în unități de stat, particulare și confesionale, în condițiile legii."

Aceasta noua redactare a dispozițiilor art. 32 alin. (5) nu este de natura sa aducă vreo modificare în actuala ordine constituțională privitoare la învățământ. Astfel, învățământul poate fi de stat sau particular, instituindu-se pe aceasta cale o dihotomie specifică celor mai profunde construcții juridice. Introducerea unui nou criteriu, cel confesional, nu tine seama de logica dihotomiei, adaugand unui criteriu logic o noua determinare, inadmisibila prin faptul ca ea se regaseste în cele doua, definite la ora actuala de Constituție. Astfel, învățământul confesional nu este exclus din învățământul privat și nici din cel de stat. Exista deci un învățământ confesional atât privat, cat și public, ceea ce nu justifica modificarea, sub acest aspect, a Legii fundamentale. Curtea considera ca norma examinata devine coerenta dacă se introduce în textul supus revizuirii perechea logica a învățământului confesional, respectiv laic. Astfel, noul text constituțional ar urma sa prevadă ca învățământul de toate gradele poate fi laic sau religios și se desfășoară în unități de stat ori particulare, în condițiile legii.

C. Optimizarea procesului decizional al autorităților publice

Examinând propunerea legislativă, se retine dezideratul eliminării unor carente constatate în funcționarea autorităților publice prin oferirea unor soluții menite să contribuie la ridicarea lor la standardele democratice în aceasta materie, după cum urmează:

a) Rationalizarea activității parlamentare se preconizeaza a fi efectuată prin modificarea art. 62, art. 67 alin. (1), art. 69, art. 72 alin. (3), art. 73, art. 73^1, art. 78 și prin abrogarea art. 70, ale cărui prevederi se preiau la art. 69 alin. (1), art. 71, ale cărui dispoziții sunt preluate la art. 72 alin. (3) lit. e), art. 75 și 76.

Aceste modificări urmăresc sa realizeze o mai buna delimitare a atribuțiilor celor două Camere ale Parlamentului, sa redefineasca statutul deputaților și senatorilor și elementele constituționale ale procedurii legislative.

Curtea Constituțională observa ca prin modificarea art. 62 se urmărește stabilirea principiului în virtutea căruia cele două Camere lucrează în ședințe separate. Excepția de la aceasta regula o constituie ședințele comune, a căror competența este strict determinata de Legea fundamentală. În acest sens, propunerea legislativă are în vedere introducerea unor noi competente pe ordinea de zi a ședințelor comune ale Camerelor, prin modificarea lit. f), g) și h) ale alin. (2) al art. 62 din Constituție și introducerea unor noi litere, i) și j). Pe aceasta cale, în ședințele comune ale Camerei Deputaților și Senatului urmează să fie aprobate și următoarele materii: strategia naționala de apărare a tarii, numirea directorilor serviciilor de informații și exercitarea controlului asupra activității acestor servicii, numirea Avocatului Poporului, stabilirea statutului deputaților și senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora, îndeplinirea altor atribuții care, potrivit Constituției, legilor organice sau regulamentului, se exercită în ședința comuna.

Curtea constata ca, în principiu, stabilirea competentei Camerelor parlamentare, în ședințe comune sau în ședințe separate, nu ridica probleme de constituționalitate.

Dar se observa ca stabilirea unor asemenea atribuții prin lege organică sau prin regulamente este contrară prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, care nu este propus să fie modificat și care stabilește ca "Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu". Aceasta dispoziție da expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, de unde rezultă consecința ca, în afară unei reglementări constituționale a atribuțiilor comune ale celor două Camere, acestea nu pot fi departajate prin lege organică sau prin regulamentul ședințelor comune, fără a pune în pericol funcționarea Parlamentului bicameral. S-ar putea lua astfel atribuții ale uneia dintre Camere, în afară unei prevederi constituționale, pentru a fi transferate ședințelor comune, ceea ce constituie o încălcare a Legii fundamentale.

În ceea ce privește stabilirea prin Constituție a atribuțiilor ce se exercită în ședința comuna, Curtea Constituțională nu poate avea vreo obiectie atâta vreme cat acest lucru reprezintă un atribut exclusiv al puterii constituante derivate. Curtea retine totuși ca modificarea art. 62 alin. (2) lit. j) reprezintă o contrazicere a prevederilor art. 62 alin. (1), care instituie regula ședințelor separate ale celor două Camere. În consecința, stabilirea unor competente pentru ședințele comune ale Parlamentului, prin lege organică, reprezintă o negare a acestor prevederi constituționale și o antinomie juridică, greu de soluționat în practica.

Dacă, în temeiul dispozițiilor constituționale în vigoare, Guvernul poate să opteze pentru sesizarea oricărei Camere a Parlamentului cu un proiect de lege, în viitor aceasta posibilitate este restrânsă la anumite domenii, stabilite de art. 73^1, pentru fiecare Cameră. Partajarea acestor competente este valabilă și în cazul propunerilor legislative, stabilindu-se anumite materii în care o Camera poate fi sesizată pentru adoptarea acestora în prima lectura. Astfel, pentru departajarea atribuțiilor Camerei Deputaților și Senatului, art. 73^1, în opinia autorilor propunerii legislative, stabilește ca anumite propuneri legislative și proiecte de lege se supun obligatoriu spre dezbatere Camerei Deputaților, iar altele Senatului. Și aceasta opțiune a puterii constituante derivate este absolută, și ea nu poate fi supusă cenzurii Curții Constituționale.

Curtea observa ca în noua redactare a dispozițiilor constituționale privitoare la competența legislativă a Camerelor nu se elimina principiul bicameralismului, dar se simplifica rigorile sale, în sensul că un proiect de lege adoptat de o Camera se transmite celeilalte spre o examinare definitivă. Noutatea care apare rezida în faptul ca prima Cameră sesizată este privită doar ca o camera care preexamineaza proiectul de lege înaintea votului decisiv al celei de-a două Camere. Este o formula rationalizata a adoptării legii în sistemul bicameral prin votul decisiv al Camerei politice sau inferioare a Parlamentului. Nici aceasta opțiune nu poate fi cenzurata de Curtea Constituțională în condițiile în care cele două Camere au poziții egale și aceeași legitimitate. Cu toate acestea, Curtea remarca faptul ca prin departajarea competentelor de examinare a proiectelor de lege între cele două Camere se poate ajunge la un conflict de competența. Pe parcursul examinării proiectului de lege propus de Guvern opoziția parlamentară a Camerei Deputaților constata ca el tine de competența primara a Senatului. Sau, în cursul aceleiași proceduri parlamentare, un proiect de lege ordinară este transformat în lege organică, iar examinarea acestuia tine de competența celeilalte Camere. Pe acest fond se pot naște blocaje legislative și, pentru evitarea acestora, Curtea Constituțională recomanda să se introducă la art. 73^1 un nou alineat care să prevadă posibilitatea desesizarii Camerei investite în pofida Constituției și trimiterea proiectului de lege la cealaltă Camera. Procedeul dezinvestirii este profitabil Camerei respective, deoarece, pe aceasta cale, ea devine Camera care are ultimul cuvânt în examinarea proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Prin aceasta modalitate de lucru, a distribuirii unor competente exclusive unei Camere, se poate însă nega, în fapt, orice contribuție a primei Camere, fenomen ce poate prezenta anumite riscuri politice, mai ales în cazul în care Senatul și Camera Deputaților au configuratii politice diferite. Avantajul pe care îl prezintă noua competența a Camerelor rezida în eliminarea procedurii de mediere și a dezbaterii în plenul celor două Camere a textelor rămase în divergenta, ca urmare a eșuării medierii ori a neaprobarii raportului comisiei de mediere într-o Camera sau în ambele Camere.

În aceeași ordine de idei, Curtea observa ca utilizarea formulei "prima lectura" pentru sesizarea unei Camere și a celei de "a doua lectura" pentru trimiterea proiectului de lege de la o Camera la alta este improprie limbajului dreptului parlamentar. Utilizarea primei, a celei de-a doua sau chiar a celei de-a treia lecturi (de exemplu: cazul Parlamentului danez) este proprie dezbaterii într-o singura Camera. Chiar într-un parlament bicameral fiecare Cameră poate avea una, doua sau mai multe lecturi. În schimb, examinarea în cascada a proiectelor de lege într-o Camera, în prima lectura, iar în cealaltă Camera, în a doua lectura, transforma Parlamentul bicameral într-unul unicameral.

Cu privire la propunerile referitoare la art. 114, Curtea remarca faptul ca restrictia privitoare la reglementarea prin ordonanțe de urgență a drepturilor electorale ale cetățenilor este necorelata cu celelalte prevederi constituționale care dau dreptul cetățenilor europeni, rezidenți în România, sa participe la alegerile locale și la cele pentru Parlamentul European. Curtea considera că nu se justifica o asemenea discriminare, propunand, în consecința, eliminarea sintagmei "ale cetățenilor" după "drepturile electorale" din redactarea alin. (4^1) al art. 114. Nu mai puțin important este faptul ca referirea expresă la drepturile electorale este redundanta, deoarece acestea fac parte din drepturile prevăzute de Constituție, domeniu exclus deja de la reglementarea prin ordonanțe de urgență.

b) Reconfigurarea unor dispoziții constituționale privitoare la Președintele României

Curtea Constituțională, retinand ca atribuțiile Președintelui României sporesc, potrivit preconizatelor prevederi ale art. 132 alin. (7), constata ca se impune corelarea acestora cu prevederile actualului art. 94, care au denumirea "Alte atribuții", prin introducerea unui nou alineat care să prevadă atributia Președintelui României de a prezida ședințele Consiliului Superior al Magistraturii la care participa, după modelul instituit deja în art. 87 al Constituției. Aceasta corelare se impune, întrucât atribuțiile autorităților constituționale trebuie structurate în corpul Legii fundamentale, în mod expres, în capitolul sau în secțiunea care grupează competentele acelei autorități.

c) Statutul administrației publice locale

Curtea Constituțională observa ca prin textul propus la alin. (1) și (2) ale art. 119 din Constituție se introduce un nou concept, acela al desconcentrarii, prin înlocuirea conceptului de descentralizare utilizat de legiuitorul constituant în 1991. Acest text se impune să fie modificat, în primul rând, din motive ce țin de dreptul public, având în vedere ca preconizatul concept tinde sa înlocuiască, în mod absolut și eronat, pe cel de descentralizare a serviciilor publice. Pentru a se da o reglementare în acord cu principiile administrației publice, se impune, cu necesitate, să se observe ca în unitățile administrativ-teritoriale coexista servicii publice ale statului cu autorități ale administrației publice locale. În primul caz legitimarea serviciilor publice statale existente în unitățile administrativ-teritoriale este supusă principiului desconcentrarii, iar în cel de-al doilea caz este vorba de descentralizare administrativă, care are la baza acordarea, prin lege, a unor competente proprii colectivităților teritoriale, a căror exercitare este conferita, în cazul examinat, consiliilor locale și primarilor. Asa fiind, includerea exclusiva în Constituție a principiului desconcentrarii administrative elimina posibilitatea coexistentei sale cu principiul descentralizării, care vizează nu doar autoritățile administrației publice locale, ci și serviciile publice. În aceste condiții, Curtea Constituțională apreciază ca redactarea art. 119 urmează sa sufere o modificare, în sensul supunerii administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale atât principiului desconcentrarii, cat și celui al descentralizării administrației publice, una dintre formele de manifestare a acestui principiu fiind autonomia locală.

Printr-o astfel de modificare se reinstaureaza conceptele firești în organizarea administrației publice locale. Pe cale de consecința, înlocuirea termenului de desconcentrare cu cel de descentralizare se impune și în cuprinsul art. 122 alin. (2) din Constituție.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Constituție măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.

În situația în care într-o unitate administrativ-teritorială persoanele aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă, se poate crea un dezechilibru între aceștia și cetățenii de etnie română din respectiva unitate administrativ-teritorială sau membrii altui grup etnic care nu mai au posibilitatea de a fi aleși în consiliile locale, ceea ce creează o discriminare, în sensul art. 6 alin. (2) din Constituție, al art. 7 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al altor reglementări internaționale care interzic discriminarea. Pentru eliminarea acestui posibil dezechilibru textul constituțional ar urma sa prevadă ca persoanele aparținând unui grup etnic minoritar într-o unitate administrativ-teritorială au dreptul de a fi reprezentate în consiliul local. În felul acesta cetățenii români de naționalitate română sau de alta naționalitate din unitățile administrativ-teritoriale în care sunt minoritari ar avea posibilitatea de a accede la funcții publice la nivel local și de a-și păstra identitatea etnică.

d) Modificarea dispozițiilor constituționale privitoare la Avocatul Poporului. Prin inițiativa legislativă se propune completarea art. 55 alin. (1) al Constituției, în sensul admiterii specializării adjunctilor Avocatului Poporului pe domenii de activitate. În acest sens se propune adăugarea următoarei teze: "Adjunctii Avocatului Poporului sunt specializați pe domenii de activitate."

Curtea Constituțională considera ca o asemenea dispoziție nu este de ordin constituțional, ea putând fi adoptată prin modificarea legii organice a instituției Avocatul Poporului. În acest sens se apreciază ca este vorba de o specializare ratione materiae a funcțiilor instituției ca atare, care nu afectează posibilitățile actuale de distribuire a competentelor între adjuncți, pe de o parte, și între aceștia și Avocatul Poporului, pe de altă parte.

D. Modificarea altor dispoziții constituționale

În afară obiectivelor enumerate mai sus Curtea Constituțională considera ca exista și o serie de alte modificări propuse de autorii propunerii legislative, care nu se încadrează în finalitățile prevăzute la pct. A, B și C, dar care răspund altor comandamente de racordare a prevederilor Legii fundamentale la exigențele practicii internaționale a României ori la unele cerințe de tehnica legislativă.

a) În aceasta sfera a modificărilor propuse a fi aduse Constituției se situeaza modificarea și completarea art. 134 din Constituție, privitor la economia naționala.

Propunerea legislativă de revizuire are în vedere, printre altele, modificarea lit. e) a alin. (2), în sensul eliminării textului actual referitor la "refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic" - text preluat printr-o formă modificată la art. 46^1 sub denumirea "Ocrotirea mediului înconjurător". Curtea constata ca, în condițiile în care la art. 46^1 se va introduce dreptul la un mediu sanatos, este dezirabila menținerea lit. e) a alin. (2) la art. 135, aici fiind sediul de reglementare a obligațiilor statului.

b) Curtea Constituțională observa ca propunerea legislativă de revizuire a Constituției are în vedere și modificarea art. 151 al Legii fundamentale, prin introducerea unor dispoziții tranzitorii care să asigure continuarea mandatelor de către actualii judecători ai Curții de Conturi, precum și reinvestirea unor fosti judecători ai Curții Constituționale.

Textele propuse au următorul cuprins: alin. 4 "[...] Pentru asigurarea innoirii Curții de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceștia vor putea fi numiți pentru încă un mandat de 3 sau 6 ani.

(5) Foștii judecători ai Curții Constituționale care nu au exercitat funcția pentru un mandat de 9 ani pot fi reînvestiți pentru diferența de mandat."

Cu referire la propunerea vizând consilierii de conturi, Curtea Constituțională constata ca acest text se impune a fi eliminat pentru ca reglementarea nu este de nivel constituțional, având în vedere ca actualul alin. (4) al art. 139 nu reglementează durata exercitării mandatului membrilor Curții de Conturi și nici periodicitatea numirii lor în funcție. Dacă legiuitorul are aceasta intenție de legiferare, o poate face prin reglementare legală, adică prin act normativ de același rang.

În ceea ce privește reinvestirea foștilor judecători ai Curții Constituționale, care nu au exercitat funcția pentru un mandat de 9 ani, pentru diferența de mandat, Curtea constata ca aceasta este de natura sa producă o serie de perturbatii în activitatea instanței de contencios constituțional și sa încalce voința puterii constituționale originare. Astfel, exista situații în care un judecător și-a dat demisia după un an de activitate, fiind numit un altul pentru diferența de mandat de 8 ani. Cei doi, potrivit noilor dispoziții ale art. 151 alin. (5) ar avea, în egala măsura, vocația de a fi reînvestiți în funcții la Curtea Constituțională; ambii nu pot însă reveni în același timp, ceea ce ar crea reale diferențe de tratament juridic.

Totodată Adunarea Constituantă a stabilit ca numai în prima Curte Constituțională mandatul judecătorilor poate fi de 3, de 6 sau de 9 ani. În cazul în care s-ar introduce astăzi, pe calea revizuirii, mandate care pot fi de 1 an, de 3 ani, de 4 ani, de 6 ani sau de 8 ani, s-ar contraveni acestei voințe originare, ceea ce este de natura sa perturbe întreaga activitate a Curții.

Conceptia alcătuirii Curții Constituționale ca autoritate politico-jurisdicțională, predispusa la o reinnoire ciclica, este o garanție a neutralitatii sale politice în calitate de garant al supremației Constituției în sistemul juridic normativ, menita să asigure o dreapta cumpana în activitatea de realizare a justiției constituționale.

În privinta redactarii alin. (2) al art. 151, Curtea considera ca termenul "instituții publice", care ar putea fi utilizat la intrarea în vigoare a Constituției, ar trebui abandonat în virtutea faptului ca, potrivit dispozițiilor Legii fundamentale, definitia data actualelor organe de stat este cea de autorități publice.

c) Modificarea art. 152 urmărește eliminarea actualelor dispoziții constituționale privitoare la instituțiile viitoare, ținând seama de faptul ca ele au rămas fără obiect, și înlocuirea acestora cu o dispoziție privitoare la republicarea Constituției. Modul de redactare a acestuia este defectuos, deoarece se referă la proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a Constituției, arătând ca acesta se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 5 zile de la data adoptării. În virtutea dispozițiilor constituționale în vigoare, un proiect de lege sau o propunere legislativă adoptată de Parlament încetează sa mai fie proiect de lege sau propunere legislativă, el devenind lege. Fața de aceasta, Curtea considera ca textul art. 152 trebuie să aibă în vedere ca legea de revizuire a Constituției se va publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, după adoptarea sa, în vederea aducerii la cunoștința publică a conținutului sau și în vederea aprobării sale prin referendum. De altfel, chiar art. 147 alin. (3) din Constituție prevede că: "Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii legislative de revizuire." Din aceasta dispoziție legală se desprinde ideea ca exista doua etape ale revizuirii, cea parlamentară, care se încheie printr-o lege, și una populara, când legea este aprobată prin referendum. De altfel, utilizarea formulei "în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire" are semnificatia stabilirii datei de la care începe să curgă termenul pentru organizarea referendumului. În acest sens Curtea observa ca dispozițiile art. 147 alin. (3) se corelează cu dispozițiile art. 144 lit. a) în virtutea cărora Curtea Constituțională se pronunța asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, ceea ce intareste afirmatia ca un proiect de lege adoptat de Parlament încetează sa mai fie socotit "proiect", el devenind "lege". În același sens este chiar art. II al propunerii de revizuire, care proclama ca "revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum [...]".

d) În fine, Curtea Constituțională constata ca includerea unor dispoziții privitoare la supunerea legii de revizuire unui referendum, potrivit art. II al propunerii legislative, este superflua în condițiile în care aceasta obligație este expres prevăzută de art. 147 alin. (3) din Constituție, articol care nu suferă nici o modificare prin aceasta opera de revizuire a Legii fundamentale.

Fața de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. a), al art. 146 alin. (1), al art. 148 alin. (1) și (2) din Constituție, precum și al

art. 36 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca propunerea legislativă de revizuire a Constituției a fost initiata cu respectarea prevederilor art. 146 alin. (1) din Constituție.

2. Constata ca prevederile alin. 7^1) ce urmează a fi introduse la art. 41 sunt neconstituționale, deoarece ar avea ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, incalcandu-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 148 alin. (2) din Constituție.

3. Constata ca dispozițiile ce urmează a fi introduse la art. 132 alin. (8) sunt neconstituționale, deoarece se afla în contradictie cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ar avea ca efect suprimarea liberului acces la justiție, incalcandu-se, de asemenea, limitele revizuirii prevăzute de art. 148 alin. (2) din Constituție.

4. Supune atenției Parlamentului observațiile din considerentele prezentei decizii, privitoare la următoarele dispoziții din propunerea legislativă de revizuire a Constituției: art. 11 alin. (3), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4), art. 32 alin. (5), art. 46^1, art. 55 alin. (1), art. 62 alin. (2) lit. j), art. 73 alin. (3) și (5), art. 73^1, art. 94, art. 114 alin. (4^1), art. 119, art. 120^1, art. 132 alin. (2), (3) și (4), art. 134 alin. (2) lit. e), art. 144 lit. a^1), lit. c), lit. c^1) și lit. j), art. 145, art. 145^2, art. 151 alin. (2) și alin. (4) teza a doua și alin. (5), art. 152 și art. II.

5. Se constata ca celelalte prevederi nu contravin dispozițiilor constituționale.

Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 16 aprilie 2003 și la aceasta au participat: Nicolae Popa, președinte, Costica Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Șerban Viorel Stanoiu, Lucian Stangu și Ioan Vida, judecători.