Decizia nr. 225/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Șofronea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată de Eugen Alexandru Varga în Dosarul nr. 40.366/3/2013 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.095D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional în această materie. Face referire la

Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014

și

Decizia nr. 115 din 6 martie 2014 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 993 din 15 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 40.366/3/2013, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepția a fost ridicată de Eugen Alexandru Varga cu ocazia soluționării unei cauze civile "având ca obiect -

Legea nr. 10/2001 ".

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că prevederile de lege criticate, pe de o parte, instituie caracterul obligatoriu al procedurilor administrative, întrucât nu se pot exercita acțiuni judiciare înainte de expirarea termenelor în care trebuie să se pronunțe decizii administrative prin care să fie soluționate cererile de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, îngrădesc posibilitatea de sesizare a instanțelor de judecată în interiorul termenelor în care trebuie pronunțate deciziile. De asemenea, apreciază că neluarea în considerare a duratelor scurse în procedurile legilor speciale anterioare intrării în vigoare a

Legii nr. 165/2013

și instituirea prin art. 33 a unor noi termene de soluționare prin decizii administrative a cererilor de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii, calculate începând cu 1 ianuarie 2014, încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu poate fi vorba despre soluționarea acestor cereri într-un termen rezonabil. În final, autorul consideră că adăugarea altor ani la duratele deja scurse în procedurile legilor reparatorii anterioare, conform

art. 33 din Legea nr. 165/2013 , este nerezonabilă.

6. Tribunalul București - Secția a IV-a civilă nu și-a exprimat opinia în prezenta cauză.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 165/2013

este neîntemeiată.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiect al excepției de neconstituționalitate, astfel cum este reținut în încheierea de sesizare, îl reprezintă dispozițiile art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Însă, din analiza înscrisurilor aflate la dosar, Curtea observă că litigiul în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a fost generat de lipsa unui răspuns din partea entității învestite cu soluționarea notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001 . Astfel, Curtea reține că instanța de judecată (Tribunalul București - Secția a IV-a civilă) a fost învestită la 17 decembrie 2013 - adică după intrarea în vigoare a

Legii nr. 165/2013

(20 mai 2013) - cu soluționarea acțiunii formulate în lipsa unui răspuns din partea entității învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit

Legii nr. 10/2001 . Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepției îl constituie dispozițiile art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 165/2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările și completările ulterioare, cu următorul conținut:

- Art. 4 teza întâi: "Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, [...];

- Art. 33: "(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit

Legii nr. 10/2001 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

(3) Entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Datele transmise de entitățile învestite de lege vor fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1).";

- Art. 35: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.

(4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

12. În opinia autorului excepției dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (2) și (4) privind accesul liber la justiție, precum și art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, la data de 17 decembrie 2013, autorul excepției de neconstituționalitate a introdus cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea entității învestite de lege să constate calitatea de persoană îndreptățită a acestuia și să emită decizia prin care să dispună măsuri reparatorii. Se arată în cererea de chemare în judecată că notificarea entității învestite de lege a fost realizată în anul 2001, în temeiul

Legii nr. 10/2001 , unitatea notificată refuzând, în mod nejustificat, să soluționeze sesizarea. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, solicitând, în consecință, respingerea acesteia. Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , precum și faptul că dispozițiile criticate reprezintă temeiul respingerii primelor două capete ale cererii de chemare în judecată ca prematur introduse, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, având legătură cu soluționarea cauzei.

14. Pe fond, Curtea reține că s-a mai pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza întâi raportate la

art. 33 din Legea nr. 165/2013 . Art. 4 teza întâi are în vedere chiar situația în care se află și autorul excepției din prezenta cauză, a cărei acțiune introductivă de instanță a fost formulată ulterior momentului intrării în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , în lipsa unui răspuns din partea entității învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit

Legii nr. 10/2001 . Astfel, prin

Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Curtea a constatat că instituirea, prin

art. 33 din Legea nr. 165/2013 , a unor noi termene în care entitățile învestite trebuie să soluționeze notificările depuse la acestea se înscrie în rațiunea pentru care legea însăși a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficiență procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist, asigurându-se, în același timp, și certitudinea finalizării acestuia (paragraful 19). Tot astfel, prin

Decizia nr. 207 din 8 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 3 iulie 2014, Curtea a statuat că textul nu împiedică, în sine, exercitarea accesului liber la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entitățile prevăzute de lege au obligația soluționării cererilor înregistrate și nerezolvate până la data intrării în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Curtea Constituțională a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței sale, a unui drept - subiectiv ori procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă (a se vedea, în acest sens, de exemplu,

Decizia nr. 201 din 6 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau

Decizia nr. 754 din 20 septembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 23 octombrie 2012). În consecință, Curtea a stabilit că instituirea, prin dispozițiile

Legii nr. 165/2013 , a unor termene înăuntrul cărora entitățile învestite cu soluționarea notificărilor au obligația de a le soluționa și după a căror expirare persoana interesată are posibilitatea de a se adresa instanței competente nu contravine accesului liber la justiție.

15. În ceea privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza întâi raportate la

art. 35 din Legea nr. 165/2013 , prin

Decizia nr. 115 din 10 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015, Curtea a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanței pentru ca aceasta să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și să soluționeze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la

art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013

le acordă entităților învestite pentru soluționarea notificărilor. De asemenea, Curtea a observat că, până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , persoanele interesate se puteau adresa justiției pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul

Deciziei nr. XX din 19 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate într-un recurs în interesul legii prin care se recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudențială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a

Legii nr. 165/2013

și având în vedere și cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. În ceea ce privește critica prin raportare la art. 21 alin. (1) din Constituție, prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, în jurisprudența sa, a statuat, cu valoare de principiu, că regula constituțională a accesului liber la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiție nu poate fi supus niciunei condiționări. În acest caz, condiționarea o reprezintă necesitatea împlinirii termenelor prevăzute la

art. 33 din Legea nr. 165/2013

(paragraful 24). În sensul celor reținute anterior, s-a pronunțat Curtea și prin

Decizia nr. 181 din 26 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 5 iunie 2015,

Decizia nr. 560 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 18 august 2015, și

Decizia nr. 891 din 17 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 4 martie 2016.

16. Totodată, prin

Decizia nr. 891 din 17 decembrie 2015 , Curtea a observat că asupra unei probleme de principiu similare s-a pronunțat și Înalta Curte Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin

Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015. Astfel, instanța supremă a avut în vedere contextul adoptării

Legii nr. 165/2013 , determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, reprezentată de

Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare. Așadar, termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Înalta Curte a remarcat că măsurile instituite prin

Legea nr. 165/2013

au fost apreciate pozitiv și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României, paragraful 119, a arătat că legiuitorul român a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensații. Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile aferente prin instituirea unor reguli clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că

Legea nr. 165/2013

oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru soluționarea cererilor (paragraful 121) și, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga și eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluționare definitivă a pretențiilor, o atare situație excepțională este inerentă complexității factuale și juridice vizând restituirea proprietăților preluate abuziv, așa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei și nici contrare drepturilor garantate de Convenție, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce privește durata rezonabilă a procedurii (paragrafele 129 și 131). Ținând cont de cele reținute în jurisprudența arătată a Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin hotărârea prealabilă menționată, că nu se poate susține că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiție și nici că, în condițiile neurmării procedurii prealabile - constând în cererea adresată entității deținătoare pe care aceasta urmează să o soluționeze în termenele prevăzute de art. 33 și

art. 34 din Legea nr. 165/2013

- partea ar avea posibilitatea de a sesiza instanța. Aceasta, deoarece dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. În cazul acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , partea trebuie să respecte toate condițiile de formă, printre care și cea referitoare la respectarea procedurii prealabile. Înalta Curte a apreciat că, fiind vorba de o condiție specială referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, în absența îndeplinirii ei, instanța se află în situația unui fine de neprimire având drept consecință imposibilitatea analizării fondului pretențiilor și, deci, respingerea acțiunii. Ca atare, nu se poate susține că partea avea deja un drept născut, de a sesiza instanța, decurgând din nesoluționarea notificării înăuntrul termenului (de 60 de zile) prevăzut inițial de

art. 25 din Legea nr. 10/2001 , și valorificabil ca atare în prezent. Partea avea, într-adevăr, posibilitatea ca, în cazul refuzului nejustificat de soluționare a notificării formulate înăuntrul termenului prevăzut de

art. 25 din Legea nr. 10/2001

să sesizeze instanța, să pretindă și să obțină soluționarea pe fond a pretenției, așa cum s-a statuat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite

nr. XX din 19 martie 2007 . Având în vedere însă că nu și-a exercitat acest drept anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , partea va trebui să se supună condițiilor de fond și de formă (inclusiv urmarea procedurii prealabile) de la data la care va învesti instanța de judecată. În acest sens, instanța supremă a subliniat că dreptul de acces la un tribunal este, în esență, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune și nici cu dreptul subiectiv civil și că este de principiu că actele procedurale (cum este și cererea de chemare în judecată) trebuie întocmite cu respectarea cerințelor de fond și de formă existente la data efectuării lor.

17. Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudența Curții și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței acesteia, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea.

18. În final, Curtea reține că dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (4) nu sunt incidente în prezenta cauză.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Eugen Alexandru Varga în Dosarul nr. 40.366/3/2013 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și constată că dispozițiile art. 4 teza întâi raportate la art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 aprilie 2016.