Decizia nr. 160/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Benke Karoly

- magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Dumitru Cismaru în Dosarul nr. 2.173/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.096D/2015.

2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepției de neconstituționalitate doamna avocat Corina Popescu, din cadrul Baroului București, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției care solicită admiterea acesteia. Se arată că textul criticat fixează un termen foarte scurt de introducere a contestației împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce este contrar art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se apreciază că o ingerință în exercitarea accesului la justiție trebuie să fie proporțională; or, termenul de 15 zile stabilit prin textul criticat nu este adecvat, necesar și proporțional cu obiectivele avute în vedere prin

Legea nr. 317/2004 . Mai mult, prin fixarea unui astfel de termen nu se face distincție între nulitățile absolute și cele relative și nu se corelează nici cu dispozițiile art. 1.249 din Codul civil referitoare la prescripție și nici cu cele ale

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004

referitoare la termenul de introducere a acțiunii.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând jurisprudența Curții Constituționale, și anume

Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 3 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.173/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Dumitru Cismaru într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate de autorul excepției de neconstituționalitate împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 107 din 7 februarie 2012, prin care acesta a fost revocat din funcția de procuror inspector.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că stabilirea la 15 zile a termenului de contestare a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, indiferent de motivele de nulitate invocate, încalcă dreptul la un proces echitabil, acesta devenind teoretic și iluzoriu. Interzicând persoanelor interesate invocarea motivelor de nulitate absolută dincolo de expirarea termenului de 15 zile de la publicarea sau comunicarea deciziei, în condițiile în care, potrivit art. 1.249 din Codul civil, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, se ajunge la imposibilitatea persoanei interesate de a exercita acțiunea civilă, lucru inadmisibil. O atare limitare a termenului de invocare a motivelor de nulitate absolută nu este nici adecvată, nici necesară și nici proporțională cu scopul urmărit de legiuitor.

7. Se mai indică faptul că există o disproporție evidentă între termenul de 15 zile prevăzut de reglementarea criticată și termenul general în materia actelor administrative, care este de 6 luni sau, în cazuri justificate, de până la 18 luni, conform

art. 7 și 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 .

8. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată.

9. În esență, se arată că termenul de 15 zile de la comunicarea sau publicarea hotărârii este în acord cu principiile care guvernează materia contenciosului administrativ, unul dintre acestea fiind celeritatea procedurii de soluționare a unor astfel de litigii. Mai mult, tipologia litigiilor în care se aplică textul criticat este aceea de litigii de muncă, ceea ce justifică pe deplin stabilirea unui termen mai scurt decât cel general prevăzut de

Legea nr. 554/2004 , fiind, de altfel, eliminată și procedura prealabilă drept condiție de exercitare a acțiunii în contencios administrativ.

10. Termenul de 15 zile se încadrează în limitele unui termen rezonabil, conferind părților interesate posibilitatea obiectivă și efectivă de a formula calea de atac. Limitarea în timp a efectuării unor acte procesuale sau procedurale nu aduce atingere dreptului de acces liber la justiție.

11. În fine, se arată că textul legal criticat asigură timpul necesar ca părțile interesate să își exercite drepturile procesuale și să își îndeplinească obligațiile prevăzute de lege.

12. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

13. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se apreciază că asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune, în esență, ca toate părțile procesului să aibă dreptul de a formula cereri, de a propune și administra probe și de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a litigiului, cu respectarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 din Constitute. Se mai arată că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.

14. Din examinarea prevederilor legale criticate rezultă că partea interesată are posibilitatea de a formula contestație la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva hotărârii pronunțată de plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, beneficiind pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil. În consecință, se apreciază că textul de lege criticat reprezintă atât o reglementare cu caracter special, prin care este instituită competența exclusivă a instanței supreme în ceea ce privește contestarea legalității actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, cât și o cale de atac specifică, cu o durată rezonabilă, de 15 zile de la comunicarea sau publicarea hotărârii plenului, fără a contraveni art. 21 din Constituție.

15. De asemenea, se invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 1.430 din 2 noiembrie 2010 ,

Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010

și

Decizia nr. 485 din 20 aprilie 2010 .

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul cuprins: "(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători".

19. Art. 29 alin. (5), la care textul criticat face trimitere, are următorul cuprins: "(5) Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile și se comunică de îndată."

20. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituționalitate prin prisma unor critici de neconstituționalitate diferite, deciziile astfel pronunțate vizând, în principal, problema dublului grad de jurisdicție. Curtea a reținut că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un "recurs efectiv", nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a se supune judecății unei instanțe naționale. Curtea a mai reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură [a se vedea

Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010].

22. Distinct de cele reținute în decizia antereferită, Curtea reține că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecință, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens,

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și

Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15).

23. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în consonanță cu cea a Curții Constituționale [a se vedea

Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, sau

Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18], s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) și că el poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanței dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit [Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z. și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93].

24. Raportat la textul de lege criticat, Curtea reține că acesta, prin conținutul său normativ, vizează un aspect al accesului liber la justiție, stabilind un termen de decădere în privința contestării hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, Curtea reține că fixarea unui termen de decădere, în mod evident, reprezintă o limitare inerentă a dreptului antereferit, însă aceasta are în vedere un scop legitim, respectiv securitatea raporturilor juridice; în lipsa unui termen, hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii ar putea fi atacată sine die, dând naștere unei insecurități juridice. Un termen având o asemenea durată corespunde finalității urmărite, fiind, așadar, o măsură adecvată îndeplinirii scopului legitim urmărit. În același timp, acesta este necesar în raport cu scopul urmărit, legiuitorul neavând la îndemână alte modalități mai eficiente sau mai puțin intruzive pentru atingerea finalității urmărite. Așadar, modul de dozare a intervenției statului în sfera de protecție a accesului liber la justiție reflectă faptul că o asemenea măsură este una necesară. În fine, cu privire la proporționalitatea măsurii, respectiv analiza modului în care interacționează interesele generale ale societății cu cele individuale, Curtea constată că posibilitatea contestării sine die a hotărârii în cauză sau pe un termen îndelungat prezintă dezavantaje mai mari față de cerințele de bună administrare a justiției și a asigurării unui climat de ordine și securitate juridică. Rezultă, așadar, că măsura analizată respectă un just raport de proporționalitate între interesele concurente. În consecință, măsura criticată este proporțională cu scopul legitim urmărit, astfel încât Curtea nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție și nici ale art. 6 paragraful 1 din Convenție.

25. De asemenea, Curtea constată că aspectele particulare învederate de autorul excepției sunt chestiuni de fapt, ele denotând o anumită atitudine procesuală pe care acesta a avut-o la un moment dat. În acest sens, se reține că aplicarea sancțiunii revocării din funcția de procuror inspector nu a avut în vedere faptul că autorului excepției de neconstituționalitate i se aplicase anterior o sancțiune disciplinară, ci premisa a fost aceea că nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu. Acesta a înțeles să nu conteste hotărârea prin care a fost revocat din funcția de procuror inspector în termenul prevăzut de lege; or, faptul că, ulterior, i s-a aplicat și o sancțiune disciplinară, pe care a contestat-o, iar instanța a anulat-o, nu constituie eo ipso motiv de anulare a hotărârii inițiale, chiar dacă ambele aveau la bază aceeași situație premisă.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Cismaru în Dosarul nr. 2.173/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 martie 2016.