Decizia nr. 189/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Valentina Bărbățeanu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată de Mihaly Janos, Mihaly Sandor și Mihaly Ferencz în Dosarul nr. 38.428/3/2013** al Tribunalului București - Secția a III-a civilă și care constituie obiectul Dosarului nr. 910D/2015 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează Curții că partea Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a transmis la dosar punctul său de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate, prin care apreciază că aceasta este neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că își menține valabilitatea jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 27 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 38.428/3/2013**, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată de Mihaly Janos, Mihaly Sandor și Mihaly Ferencz într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației introduse împotriva unei decizii de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că deciziile entităților învestite potrivit

Legii nr. 165/2013

reprezintă acte administrativ-jurisdicționale care pot fi atacate la instanțele judecătorești expres stabilite prin legea contenciosului administrativ, astfel că textul de lege criticat este neconstituțional, întrucât atribuie secției civile a tribunalului în circumscripția teritorială a căruia se află sediul entității pârâte atribuirea competenței de a soluționa căile de atac împotriva acestor acte. Se susține că exercitarea controlului de legalitate a actelor administrative de către instanțele de drept comun este în contradicție cu definiția contenciosului administrativ, care stabilește expres competența instanțelor specializate de contencios administrativ în soluționarea litigiilor în care cel puțin una din părți este o autoritate publică. Se susține că, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituție, prin nicio lege nu se poate institui o altă cale judiciară de atac pentru verificarea legalității actelor administrative, fiind interzisă competența altor instanțe judecătorești decât cele de contencios administrativ. Se susține că există o necorelare contrară normelor de tehnică legislativă între prevederile

art. 35 din Legea nr. 165/2013

și cele ale

art. 19 și 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 . Se arată că, în cazul în care prefectul contestă legalitatea hotărârilor primarilor sau ale președinților consiliilor județene prin care s-au propus măsuri compensatorii în condițiile

Legii nr. 165/2013 , competentă este instanța de contencios administrativ, mai exact secția respectivă a tribunalului. În schimb, când Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor verifică legalitatea acelorași acte administrative, decizia emisă de aceasta poate fi contestată la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității. Consideră că se încalcă și caracterul gratuit al jurisdicțiilor administrative, procesele în altă localitate decât cea de domiciliu presupunând cheltuieli financiare. În ce privește Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciază că este neconstituțională în contextul în care art. 126 alin. (6) din Constituție statuează ca garanție constituțională a controlului legalității tuturor actelor administrative, indiferent de natura raporturilor juridice care sunt reglementate prin aceste acte administrative, doar calea contenciosului administrativ, de competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ.

7. Tribunalul București - Secția a III-a civilă apreciază că prevederile de lege criticate sunt în contradicție cu dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție.

8. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

10. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituționale. În susținerea acestui punct de vedere precizează că obiectul unui proces derulat în temeiul legilor de restituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv are ca punct de plecare o procedură prealabilă necontencioasă, dar obligatorie, impusă, inițial, de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 , iar în prezent, de prevederile

Legii nr. 165/2013 . Din acțiunile desfășurate în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, referitoare la valorificarea drepturilor de proprietate, rezultă că acestea au caracter civil, iar nu administrativ. Așadar, competența materială a secției civile a tribunalului de a soluționa asemenea litigii este determinată de natura reglementărilor naționale aplicabile în acest domeniu, dar și a celor internaționale. Prin urmare, protecția juridică a dreptului de proprietate prin atacarea în justiție a deciziilor emise cu respectarea prevederilor

art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013

nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției. Așadar, în măsura în care persoanele îndreptățite dobândesc, în temeiul

Legii nr. 10/2001

sau al

Legii nr. 165/2013 , drepturi civile patrimoniale, iar deciziile sau dispozițiile privind imobilele restituite, în natură sau în echivalent, sunt acte juridice civile, este firesc ca asemenea litigii să fie soluționate de completele civile, iar nu de cele de contencios administrativ. Mai arată că prevederile art. 126 alin. (6) din Constituție nu exclud posibilitatea exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe alte căi decât cea a contenciosului administrativ, ci doar garantează un asemenea control și îi delimitează sfera de aplicare.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise transmise la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, prevederile

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, care au următoarea redactare: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

14. În motivarea scrisă a excepției, autorul acesteia invocă și neconstituționalitatea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit

Legii nr. 10/2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 28 iulie 2006. În ce privește invocarea acestei decizii, Curtea Constituțională observă că, în absența unei reglementări legale exprese care să precizeze instanța competentă în această materie, instanța supremă a statuat printr-o interpretare unică, aplicată de la acel moment în mod unitar de toate instanțele confruntate cu această problemă. Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit

Legii nr. 10/2001 , este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă. Soluția pronunțată cu acel prilej de Înalta Curte a fost normativizată prin textul

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 , care prevede că, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34 din aceeași lege, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

15. Curtea Constituțională reține că, în cauza de față, însă, se contestă legalitatea și temeinicia unei decizii emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, autorii excepției neaflându-se în ipoteza unui refuz al entității administrative de a emite o decizie. Ca atare, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu are incidență în cauză și nici nu putea, de altfel, să aibă, în condițiile existenței, în prezent, a unui text de lege care reglementează expres ipoteza învederată. Față de aceste precizări, Curtea Constituțională constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă doar prevederile

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 .

16. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat contravine dispozițiilor din Constituție cuprinse la art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii și a autorităților publice, art. 21 alin. (4) privind caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor administrative, art. 73 alin. (3) lit. k) potrivit căruia contenciosul administrativ se reglementează prin lege organică și art. 126 alin. (6) care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituționalitate, conformitatea acestuia cu prevederile Constituției invocate și în prezenta cauză fiind examinată, însă, dintr-o perspectivă diferită, și anume prin prisma competenței unice a Tribunalului București în ceea ce privește soluționarea contestațiilor împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Astfel, prin

Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate, apreciind că este neîntemeiată în raport cu criticile formulate.

18. Prin decizia amintită, Curtea a constatat că o astfel de reglementare este în consonanță cu Legea fundamentală, deoarece art. 126 alin. (1) și (2) din Constituție statuează că justiția se realizează prin instanțele judecătorești, a căror competență este stabilită numai prin lege. În înțelesul acestei norme constituționale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, fără alte restricții decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituției sau din actele normative internaționale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale, concretizată, de exemplu, prin

Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale.

19. În cauza de față, în considerarea caracterului de acte administrative al deciziilor emise de entitățile învestite, critica prevederilor

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

este axată pe ideea că instanța competentă să soluționeze contestațiile împotriva acestora ar trebui să fie o instanță de contencios administrativ, iar nu o instanță civilă. Cu privire la această susținere, Curtea observă că, prin edictarea

Legii nr. 165/2013 , legiuitorul român și-a propus să instituie un mecanism eficient pentru accelerarea procesului de restituire a imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist, care a debutat cu prevederile

Legii nr. 10/2001

și a continuat cu cele ale

Legii nr. 247/2005 . Necesitatea realizării unei eficientizări a acestui proces a fost evidențiată de numeroasele disfuncționalități relevate pe parcursul aplicării legislației amintite, care au fost sancționate în mod repetat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare a caracterului sistemic al încălcărilor constatate de instanța europeană de contencios al drepturilor omului, aceasta a pronunțat Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, prin care a subliniat o serie de deficiențe ale procedurii de restituire a imobilelor în discuție și a sugerat statului român soluții pentru remedierea acestora.

20. Soluția legislativă prevăzută de textul de lege criticat reprezintă una din modalitățile prin care statul român a dat expresie, sub acest aspect, recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , deciziile unității deținătoare sau, după caz, ale entității învestite cu soluționarea notificării prin care se respingea notificarea sau cererea de restituire în natură puteau fi atacate de persoana care se pretindea îndreptățită la secția civilă a tribunalului competent teritorial. Deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor puteau fi, însă, atacate, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) coroborat cu

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 , la secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. În această din urmă situație, instanța de contencios administrativ nu avea decât posibilitatea ca, în cazul în care constata nelegalitatea deciziei, să oblige, în virtutea

art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o nouă decizie care să conțină titlul de despăgubire cuvenit. Prin

Legea nr. 262/2007

a fost introdus în

art. 18 din Legea nr. 554/2004

un nou alineat, alin. (6), prin care s-a dat posibilitatea instanței ca, la cererea părții interesate, să stabilească prin dispozitiv un termen de executare a obligației instituite în sarcina autorității administrative. În practică, atunci când se solicita, acest termen era, de regulă, de 30 de zile, dar uneori era și mai îndelungat. Așadar, finalitatea urmărită de persoana îndreptățită, aceea de obținere de măsuri reparatorii, se îndepărta, deseori constatându-se nesocotiri ale termenelor astfel fixate.

21. Pentru înlăturarea acestui sistem defectuos, stagnant, generator de întârzieri considerate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contrare dreptului la un proces echitabil ca urmare a duratei excesive a procedurilor, prin

Legea nr. 165/2013

s-a atribuit secțiilor civile ale tribunalului competența de soluționare a contestațiilor atât împotriva deciziilor entităților deținătoare sau învestite de lege cu soluționarea notificărilor, cât și ale Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Argumentul decisiv pentru adoptarea unei astfel de soluții legislative l-a constituit plenitudinea de jurisdicție a unei instanțe civile. În virtutea acesteia, astfel cum se prevede la

art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 , judecătorul se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin compensare în puncte.

22. Cu alte cuvinte, legiuitorul român a optat pentru soluționarea contestațiilor de către o instanță civilă în detrimentul uneia administrative în scopul diminuării duratei procedurii, instanța însăși urmând să se pronunțe asupra calității de persoană îndreptățită și să stabilească tipul de despăgubire cuvenită și modalitatea de realizare a acesteia, în natură sau prin echivalent. În ipoteza în care ar fi fost menținută competența de soluționarea a acestor contestații de către instanțele de contencios administrativ, nu s-ar fi înregistrat nicio accelerare a procesului de restituire, contrar celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot mai sus menționată.

23. Autorul excepției susține că ar fi nesocotite dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. Semnificația prevederii constituționale citate este aceea de a nu permite niciunui act emis de nicio autoritate publică să fie sustras de la posibilitatea de a fi supus controlului exercitat de o instanță judecătorească independentă și imparțială a cărei activitate satisface exigențele unui proces echitabil. Prin reglementarea unei asemenea garanții, legiuitorul constituant a asigurat premisele legalității oricărui act administrativ, dând expresie imperativelor principiului separației și echilibrului puterilor în stat, prin instituirea, la nivelul Legii fundamentale, a unui mecanism de menținere a activității autorităților publice în limitele legii și de evitare sau, după caz, înlăturare a posibilelor abuzuri sau erori din activitatea acestora.

24. De altfel, Curtea Constituțională a clarificat semnificația sintagmei "contencios administrativ" din cuprinsul prevederilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, prin prisma unor critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 267 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014, (paragrafele 20 și 21), pronunțându-se cu privire la competența oricărei instanțe de a soluționa excepțiile de nelegalitate a actelor administrative individuale invocate în cursul proceselor, indiferent de natura acestora, Curtea a reținut că rolul esențial al prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituție este de garantare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităților publice, indiferent de instanța judecătorească - specializată în contencios administrativ sau de drept comun - competentă. Curtea a observat că normele fundamentale de referință nu impun competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ în soluționarea excepției de nelegalitate, de vreme ce constituantul, în cuprinsul ultimei teze a alin. (6), a rezervat această exclusivitate de competență doar în privința cererilor persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din acestea declarate neconstituționale. Este singura materie asupra căreia constituantul a precizat distinct cărei instanțe judecătorești îi revine competența de soluționare, iar acest tratament diferit se justifică prin natura specială a acestor cereri. Dacă constituantul ar fi dorit ca același tratament juridic să fie aplicat și în cazul controlului legalității actelor administrative, ar fi precizat expres acest lucru în teza întâi a art. 126 alin. (6). Curtea a constatat că, de vreme ce normele fundamentale sunt de strictă interpretare, rezultă per a contrario că este suficient ca acest tip de control să fie dedus autorității judecătorești pentru a fi îndeplinită cerința unui "control judecătoresc" menționat de Constituție, determinarea instanței competente fiind de resortul legii infraconstituționale. În acest sens, Curtea a amintit prevederile alin. (2) al aceluiași articol 126, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Concluzionând, Curtea a constatat că noțiunea de "contencios administrativ" nu o implică în mod necesar și pe cea de "instanță de contencios administrativ". Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituție, elementele definitorii ale noțiunii de "contencios administrativ" sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, care să emane de la o autoritate publică, precum și de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părțile litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al art. 126 rezultă că organul de jurisdicție competent a soluționa litigiul, deci a exercita controlul de legalitate, este cel stabilit potrivit legii.

25. Totodată, Curtea a reținut că "rațiunea constituantului nu se îndreaptă cu evidență spre stabilirea unei anume instanțe judecătorești - specializate în contencios administrativ - care să realizeze controlul judecătoresc, ci ideea centrală a textului constă tocmai în instituirea unei garanții distincte, suplimentare, în ceea ce privește posibilitatea cenzurării de către autoritatea judecătorească a actelor administrative ale autorităților publice, ca expresie a prevederilor art. 52 din Constituție, fără a avea relevanță dacă instanța judecătorească ce exercită respectivul control de legalitate are sau nu specializare exclusiv în contencios administrativ. Esențială, așadar, este sporirea garanțiilor controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităților publice".

26. Aceleași considerații sunt valabile, mutatis mutandis, și în cazul de față. În plus, trebuie avută în vedere și definiția contenciosului administrativ stabilită prin

art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004

constând în activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Or, în cauzele ce intră sub incidența

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 , deși una dintre părți este, într-adevăr, o autoritate publică, nu se poate spune că se încadrează strict în semnificația noțiunii de contencios administrativ, întrucât litigiul este generat de o pretenție de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată. Autorii excepției ignoră, atunci când își argumentează critica de neconstituționalitate prin utilizarea acestei definiții legale, faptul că are două componente, una referitoare la calitatea părților și cea de-a doua privitoare la factorul declanșator al litigiului.

27. Cu privire la observația cuprinsă în motivarea excepției, în sensul că nu au fost abrogate dispozițiile

art. 19 și 20 din Legea nr. 247/2005

care prevăd competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului de soluționare a acestor contestații, Curtea reține că aceste prevederi legale rămân aplicabile litigiilor pornite sub imperiul reglementării anterioare intrării în vigoare a

Legii nr. 165/2013 , fiind firesc să fie menținute în fondul activ al legislației, neexistând nicio neconcordanță sau necorelare între cele două modalități de contestare.

28. Autorii excepției mai arată că, în cazul în care prefectul contestă legalitatea hotărârilor primarilor sau ale președinților consiliilor județene prin care s-au propus măsuri compensatorii în condițiile

Legii nr. 165/2013 , competentă este instanța de contencios administrativ, mai exact secția respectivă a tribunalului. În schimb, când Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor verifică legalitatea acelorași acte administrative, decizia emisă de aceasta poate fi contestată, conform

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 , la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității. Față de această critică, Curtea observă că cele două acte contestate, cel emis de conducătorul autorității administrative învestite cu soluționarea notificării, respectiv decizia Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, diferă în mod esențial din chiar perspectiva definiției legale a contenciosului administrativ invocată de autorii excepției. Astfel, pe de o parte, prefectul are dreptul, în virtutea dispozițiilor art. 123 alin. (5) din Constituție, să conteste în fața instanței de contencios administrativ legalitatea actelor consiliului județean, ale celui local sau ale primarului, în cadrul raporturilor instituționale dintre aceste autorități administrative. Ambele părți ale litigiului acționează în acest cadru ca entități de drept public, spre deosebire de cea de-a doua situație, în care decizia emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, de invalidare sau de validare parțială a propunerii de acordare de despăgubiri, este contestată de persoana interesată care pretinde un drept de proprietate privată asupra bunului la care s-a referit notificarea de revendicare. Așa cum s-a arătat și mai sus, la originea acestui litigiu se află o pretenție de natură civilă, care schimbă fundamental natura raportului juridic dedus judecății. Or, autorii excepției identifică în mod inexact cele două categorii de acte. În realitate, nu se ajunge, așa cum în mod eronat aceștia susțin, să poată fi contestat același act la două instanțe cu specializare diferită, după cum reclamant este prefectul sau o persoană fizică sau juridică de drept privat.

29. În fine, autorii excepției susțin că se încalcă și caracterul gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative, procesele în altă localitate decât cea de domiciliu presupunând cheltuieli financiare. Nici această critică nu poate fi reținută, dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit cărora jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite, nefiind aplicabile în cauză. Aceasta, deoarece prevederile

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

nu au în vedere soluționarea contestațiilor de către o jurisdicție administrativă, ci de către o instanță judecătorească în sensul celor prevăzute generic în art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Gratuitatea și facultativitatea impuse prin textul constituțional vizează activitatea desfășurată de autoritățile administrative cu atribuții jurisdicționale. În ce privește instanțele judecătorești, Curtea a statuat în jurisprudența sa că accesul liber la justiție nu presupune și gratuitatea acesteia, legiuitorul având dreptul să impună achitarea unor taxe judiciare de timbru. Chiar și în contextul acestei considerații de principiu, cheltuielile personale pe care le presupune deplasarea justițiabililor în localitățile în care se găsesc instanțele competente să soluționeze litigiile în care aceștia sunt implicați nu reprezintă costuri aferente justiției ca serviciu public. Acestea pot fi eventual solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată ce urmează să fie plătite de partea care pierde procesul, conform art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihaly Janos, Mihaly Sandor și Mihaly Ferencz în Dosarul nr. 38.428/3/2013** al Tribunalului București - Secția a III-a civilă și constată că dispozițiile

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a III-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 aprilie 2016.