Decizia nr. 833/2015

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013
privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România trebuia admisă pentru următoarele motive:
Astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în
Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015 , din coroborarea dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g), art. 17, art. 21 alin. (9), art. 25, art. 34 și
art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013
rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București, reglementându-se, astfel, competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze.
Observăm, astfel cum s-a arătat și în decizia precitată, că soluția legislativă vizând competența exclusivă a unei singure instanțe de soluționare a anumitor cauze a făcut obiectul criticilor de neconstituționalitate Curtea respingând excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens, Curtea a invocat prevederile constituționale ale art. 126 alin. (1) și (2) arătând că, în înțelesul acestei norme constituționale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, fără alte restricții decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituției sau din actele normative internaționale prevăzute în art. 20 din Legea fundamentală.
Cu toate acestea, apreciem că instanța de contencios constituțional trebuia să aibă în vedere, astfel cum a reținut în
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești trebuie realizată de către legiuitor orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului. Totodată, Curtea a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 436 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.263 din 28 decembrie 2004, că potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție legiuitorul are libertatea de a stabili competența instanțelor de judecată și normele de procedură judiciară, cu condiția implicită de a nu contraveni altor norme și principii constituționale.
Cu alte cuvinte, deși legiuitorul se bucură de competența exclusivă de a stabili normele privind procedura de judecată, această competență nu este absolută, limitele libertății de reglementare fiind determinate de obligativitatea respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte (în acest sens,
Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005).
Astfel, apreciem că, la momentul reglementării competenței exclusive a secției civile a Tribunalului Municipiului București cu privire la soluționarea cauzelor în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, legiuitorul trebuia să ia în considerare elementele de fapt și de drept existente tocmai pentru ca norma de procedură să nu intre în coliziune cu drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Legiuitorul trebuia să aibă în vedere, pe de-o parte, numărul mare și complexitatea cauzelor în această materie, precum și dispersia teritorială a bunurilor revendicate, iar, pe de altă parte, capacitatea efectivă a instanței judecătorești de a soluționa aceste cauze într-o manieră eficientă și într-un termen rezonabil.
Referitor la numărul cauzelor în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, observăm că legiuitorul avea cunoștință despre numărul mare al acestora, chiar în expunerea de motive la lege menționând că cererile de restituire rămase nesoluționate până la momentul adoptării
Legii nr. 165/2013
sunt în număr de aproximativ 200.000, aflate în diverse stadii de soluționare la nivelul autorităților administrației publice locale sau la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. De asemenea, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.632 din 22 octombrie 2015, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat că, la data de 9 octombrie 2015, sunt înregistrate la Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și nesoluționate 43.826 de dosare constituite în temeiul
Legii nr. 10/2001
și 8.516 de dosare constituite în temeiul legilor fondului funciar, iar în perioada 17 mai 2013-9 octombrie 2015 au fost soluționate 4.243 de dosare constituite în temeiul
Legii nr. 10/2001
și 3.023 de dosare constituite în temeiul legilor fondului funciar.
În ceea ce privește complexitatea acestor cauze, observăm că aceasta a fost remarcată de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful 188, instanța europeană a reținut că se vede confruntată cu cauze dificile, ce relevă o complexitate politică, istorică și faptică ținând de o problemă ce ar fi trebuit să fie rezolvată de toate autoritățile care au răspunderea deplină de a găsi o soluție adecvată. De asemenea, în Hotărârea din 29 aprilie 2014 pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României, paragraful 118, instanța de la Strasbourg a arătat că este conștientă de complexitatea factuală a cauzelor, care au legătură cu proceduri judiciare și/sau administrative de restituire sau despăgubire privind bunuri care au intrat în patrimoniul statului în timpul regimului comunist. Această complexitate se datorează timpului scurs de la deposedarea suferită de victime, cât și evoluției soluțiilor politice și juridice avute în vedere de la căderea regimului.
În ceea ce privește capacitatea efectivă a instanței judecătorești, reținem că, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.630 din 21 octombrie 2015, Tribunalul București a comunicat că, în cadrul acestuia, completele care soluționează cauze în materie civilă sunt constituite în cadrul secțiilor III (17 completuri), IV (16 completuri) și V (17 completuri), cu un total de 50 de completuri. Judecătorii care compun cele 50 de completuri de fond în materie civilă sunt planificați în ședințe de judecată și în componența unor completuri specializate (minori și familie, proprietate intelectuală, fond funciar etc.), precum și în compunerea unor completuri care soluționează cauzele în căile de atac. De asemenea, cele 50 de completuri soluționează, pe lângă cererile întemeiate pe dispozițiile
Legii nr. 165/2013 , toate cererile date în competența tribunalului în primă instanță potrivit art. 95 din Codul de procedură civilă raportat la art. 94 din același act normativ, ca urmare a faptului că, în conformitate cu noua reglementare, tribunalul a devenit instanța cu plenitudine de competență în primă instanță în materie civilă. Totodată, pe rolul secțiilor civile III-V ale Tribunalului București s-a înregistrat, în perioada ianuarie-septembrie 2014, un număr de 15.594 de dosare, iar în perioada ianuarie-septembrie 2015 un număr de 18.854 de dosare, ceea ce reprezintă o creștere cu 20% a numărului de dosare.
Pe lângă aceste aspecte, reiese că, din perspectiva dispersiei teritoriale a bunurilor revendicate, administrarea probelor în cadrul soluționării cauzelor ce privesc bunuri aflate în afara Bucureștiului se va putea realiza, potrivit art. 261 din Codul de procedură civilă, doar prin comisie rogatorie.
Astfel, având în vedere situația de fapt existentă putem conchide că dispoziția de lege criticată va avea ca efect o supraîncărcare a rolului Tribunalului Municipiului București care va genera o tergiversare a înfăptuirii actului de justiție în materia restituirii încălcându-se principiul judecării cauzelor într-un termen rezonabil.
În ceea ce privește dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, reținem că acesta este consacrat atât de prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) teza a doua, cât și de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Referitor la analiza termenului rezonabil, observăm că instanța europeană a statuat că caracterul rezonabil al termenului se analizează in concreto, în raport cu circumstanțele speciale ale fiecărei cauze și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență (Hotărârea din 24 februarie 2009 pronunțată în Cauza Abramiuc împotriva României, paragraful 103, Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunțată în Cauza Frydlender împotriva Franței, paragraful 43).
În sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1992 pronunțată în Cauza Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16; Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunțată în Cauza Frydlender împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 6 aprilie 2000 pronunțată în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19).
Din această perspectivă, observăm că în interpretarea textului constituțional al art. 21 alin. (3) teza a doua referitor la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, Curtea Constituțională a adoptat aceeași analiză făcând aplicarea acestor criterii la textele de lege supuse controlului de constituționalitate. În acest sens, menționăm cu titlu exemplificativ
Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014 și
Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.
În continuare, reținem că în analiza caracterului rezonabil al judecării cauzelor trebuie avute în vedere momentul de la care începe să curgă perioada ce trebuie luată în considerare și momentul la care aceasta se împlinește. Astfel, în materie "civilă", dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri (Hotărârea din 26 septembrie 2000 pronunțată în Cauza J.B. împotriva Franței, paragraful 17). În această situație, dies a quo este ziua când a fost sesizată autoritatea administrativă competentă.
Din această perspectivă, observăm că în materia procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România persoanele interesate sunt obligate la parcurgerea unor proceduri administrative obligatorii*1).
Astfel, apreciem că, în cauza dedusă controlului de constituționalitate, în analiza impactului dispoziției de lege criticate asupra caracterului rezonabil al judecării cauzelor trebuie avută în vedere și perioada administrativă pe care persoanele interesate au parcurs-o anterior sesizării instanței de judecată.
În continuare, observăm că, în cazul în care este sesizată, instanța judecătorească se pronunță, potrivit
art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 , asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii potrivit legii. Astfel, la nivelul instanței judecătorești, contestarea evaluării realizate de către Comisa Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererea vor impune administrarea unui probatoriu relativ complex, de cele mai multe ori inclusiv expertiza. Or, astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 261 alin. (2) din Codul de procedură civilă, "dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localității de reședință a instanței, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanță de același grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanță de același grad". Astfel, în condițiile în care imobilul în cauză se află în alt județ, proba va putea fi administrată numai prin comisie rogatorie.
Totodată, trebuie avute în vedere și celelalte elemente relevante în speță, și anume complexitatea cauzelor în această materie, numărul mare al acestora și capacitatea efectivă a instanței judecătorești de a le soluționa, astfel cum acestea au fost detaliate anterior.
În ceea ce privește punctul final al termenului care trebuie examinat, observăm că dies ad quem este, în principiu, data la care ultima hotărâre judecătorească internă, devenită definitivă, a fost executată. Astfel, potrivit
art. 27 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 , punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziționarea de imobile din Fondul național la licitația publică națională, iar potrivit art. 31 alin. (1) din același act normativ, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deținătorul poate opta pentru valorificarea punctelor și în numerar.
Prin impunerea respectării unui "termen rezonabil" pentru înfăptuirea actului de justiție, Convenția subliniază importanța faptului că justiția trebuie să fie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea și credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare*2). Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri, că dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât acesta să răspundă tuturor exigențelor textului, inclusiv aceleia de a soluționa orice litigiu într-un termen rezonabil, dincolo de dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile judiciare naționale (Hotărârea din 19 mai 1987 pronunțată în Cauza Milasi împotriva Italiei, paragraful 18, Hotărârea din 24 octombrie 1989 pronunțată în Cauza H. împotriva Franței, paragraful 58).
privind examinarea sesizărilor privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor
art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 , art. 1528 din Codul civil, în corelare cu dispozițiile art. 4, art. 33 alin. (1), art. 34 și
art. 35 din Legea nr. 165/2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015.
*2) C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck București 2005, p. 533.
──────────
De asemenea, instanța de contencios constituțional a constatat că, adoptând și aplicând legislația care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, statul își asumă responsabilitatea realizării unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire ( Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014).
În ce privește acțiunea legiuitorului concretizată în textul de lege criticat, observăm că acesta avea cunoștință despre numărul mare de cauze nesoluționate, în chiar expunerea de motive specificându-se, printre motivele ce impun necesitatea adoptării noului cadru legislativ, numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluționate, anume "aproximativ 200.000 de dosare aflate în diverse stadii de soluționare la nivelul autorităților administrației publice locale sau la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților".
Or, statul prin intermediul legiuitorului are obligația de a adopta cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o supraîncărcare a rolului unui tribunal, care are consecințe în sfera judecării cauzelor într-un termen rezonabil. Dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul în cauză este obligat să adopte altele mai eficace, pentru a se conforma prevederilor care consacră dreptul părților la un proces echitabil, iar nu să fie cel ce generează o încălcare a acestui drept (în același sens
Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010).
Având în vedere cele expuse, observăm că indiferent de comportamentul reclamantului și al autorităților competente soluționarea cauzelor în această materie nu va putea fi realizată într-un termen rezonabil, care să respecte exigențele prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) teza a doua și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În continuare, apreciem că instanța de contencios constituțional trebuia să analizeze în ce măsură normele procedurale edictate de către legiuitor sunt disproporționate cu obiectivul urmărit, transformând dreptul într-unul iluzoriu/ teoretic. Astfel, observăm că instanța de contencios constituțional a statuat că orice limitare a accesului liber la justiție, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizânduse în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depășesc posibilele avantaje ( Decizia nr. 266 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014, și
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014). În acest context, Curtea a stabilit că îi revine sarcina de a analiza, prin prisma testului de proporționalitate, dacă limitele impuse acestui drept prin intervenția legiuitorului reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporționată cu obiectivul urmărit și care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. Astfel, conform principiului proporționalității, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului și proporțională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.
Pentru început, în vederea realizării testului de proporționalitate, trebuie, mai întâi, să se stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată și dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporționalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.
În analiza legitimității scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, Curtea a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (a se vedea
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (a se vedea
Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015).
Plecând de la aceste premise, observăm că, în expunerea de motive ce a însoțit proiectul
Legii nr. 165/2013 , se arată că "prin noul proiect de lege, în spiritul asigurării celerității procedurii, dar și al respectării principiului liberului acces la justiție, se prevăd remedii în fața instanțelor judecătorești", și anume posibilitatea atacării deciziilor emise de entitățile prevăzute de lege. "Aceste prevederi exprese privind accesul liber la justiție a persoanelor îndreptățite, nemulțumite de pasivitatea entităților învestite de lege cu privire la soluționarea cererilor în termenele prevăzute de noua lege, urmăresc evitarea blocajelor care pot interveni la nivel administrativ în ceea ce privește finalizarea procesului de restituire."
Prin urmare, legiuitorul a urmărit reglementarea accesului liber la justiție a persoanelor îndreptățite, precum și evitarea blocajelor care pot interveni la nivel administrativ în ceea ce privește finalizarea procesului de restituire. Astfel configurat, apreciem că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim.
În continuare, trebuie examinat dacă în ceea ce privește acțiunile îndreptate împotriva Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor prevederile legale criticate sunt adecvate scopului urmărit. Referitor la acest aspect observăm că, potrivit textului de lege criticat, toate deciziile de invalidare și de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererea, pentru toate legile reparatorii în materia proprietății și pentru toată țara, vor fi contestate numai la Tribunalul Municipiului București.
Or, astfel cum s-a arătat anterior, reglementarea unei competențe unice în cazul acțiunilor îndreptate împotriva Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor are ca efect faptul că soluționarea cauzelor în această materie nu va putea fi realizată într-un termen rezonabil, care să respecte exigențele prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) teza a doua și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, observăm că, deși se urmărește evitarea blocajelor, prin modul de reglementare se ajunge tocmai la crearea unui blocaj la nivelul instanței de judecată prin numărul mare de cauze ce vor ajunge pe rolul tribunalului. De aceea, apreciem că opțiunea legiuitorului pentru stabilirea unei competențe unice în cazul acțiunilor îndreptate împotriva Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, prin prisma finalității sale, nu este adecvată, capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului urmărit.
În continuare reținem că potrivit
art. 35 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 , "cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) ale aceluiași articol sunt scutite de taxa judiciară de timbru". Cu toate acestea, observăm că
Legea nr. 165/2013
reglementează în domeniul restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, având în vedere întreg teritoriul țării. Este evident că persoanele interesate, nemulțumite de deciziile Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, vor fi nevoite să se deplaseze în București sau să angajeze apărători, ceea ce va presupune costuri suplimentare.
Astfel, apreciem că prin textul de lege criticat se creează premisele creării unui dezechilibrul între interesele aflate în joc, și anume cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În acest context, observăm că instanța de contencios constituțional a statuat, prin
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că impunerea unor costuri financiare suplimentare și semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetățean pentru plata serviciului justiției este de natură a produce un dezechilibru în defavoarea justițiabilului.
Pentru aceste motive, apreciem că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției și protecția drepturilor fundamentale ale individului, dispozițiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.
De altfel, observăm că regula generală în materia litigiilor împotriva persoanelor juridice de drept public este prevăzută de dispozițiile art. 111 din Codul de procedură civilă, care dispune că "cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului".
Așadar, având în vedere cele de mai sus, apreciem că se impuneau admiterea excepției și constatarea că sintagma "în a cărui circumscripție se află sediul entității" cuprinsă în
art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013
este neconstituțională.
judecători,
Augustin Zegrean
Mircea Ștefan Minea
Daniel Marius Morar
Puskas Valentin Zoltan

──────────
*1) Referitor la obligativitatea parcurgerii procedurilor administrative în materia restituirii a se vedea și
Decizia nr. 5 din 16 martie 2015