Decizia nr. 275/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Moga în Dosarul nr. 223/187/2015 al Judecătoriei Beiuș, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.185 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se arată că textele criticate reiau soluția legislativă din art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 și că acestea au mai făcut obiectul unor excepții de neconstituționalitate, în soluționarea cărora Curtea a statuat că, dacă anumite persoane aflate în situații similare, ajung în situații juridice diferite ca urmare a desfășurării procedurilor legale, acest aspect nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea dispozițiilor legale criticate. Se mai arată că autorul excepției deduce neconstituționalitatea dispozițiilor art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală din compararea unor situații care nu sunt identice, respectiv cea a trimiterii în judecată pentru săvârșirea mai multor fapte reținute prin același rechizitoriu și cea a trimiterii în judecată pentru săvârșirea acelorași fapte reținute prin rechizitorii diferite, dar, că, chiar și prin prisma acestei abordări, avantajul procesual invocat ca existând în cea de-a doua situație este unul ipotetic, deoarece și în cea de-a doua situație, a întocmirii mai multor rechizitorii, autorul poate beneficia de reducerea pedepsei doar pentru faptele pe care le recunoaște. Se arată că, în realitate, nu ne aflăm în prezența unei neconstituționalități a textelor criticate, ele fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în situații juridice similare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 29 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 223/187/2015, Judecătoria Beiuș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Moga într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals privind identitatea, prevăzută la art. 327 alin. (1) și (2) din Codul penal, și a infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice, prevăzute la art. 335 alin. (1) și art. 336 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile legale criticate nu asigură un tratament juridic identic inculpaților care au săvârșit mai multe fapte penale, aflați în situații similare, diferențiate prin sesizarea unică sau multiplă a instanței, respectiv prin unul sau mai multe rechizitorii, atribut exclusiv al procurorului, sau sesizarea cu un acord de recunoaștere a vinovăției și un rechizitoriu cu privire la fapte pe care inculpatul nu înțelege să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției sau nu sunt întrunite condițiile legale. Se susține că, astfel, inculpații care încheie acorduri de recunoaștere a vinovăției sunt discriminați pozitiv, în raport cu cei care nu au această posibilitate și care pot beneficia doar de dispozițiile art. 374 din Codul de procedură penală. Totodată, se susține că sintagmele "în totalitate" și "ca cea descrisă în actul de sesizare", din cuprinsul art. 374 alin. (4) și, respectiv, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu dau posibilitatea judecătorului de a aplica procedura simplificată pentru o parte din faptele reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu. Se arată, în acest sens că, în situația în care instanța de judecată ar fi sesizată separat pentru fiecare dintre faptele din rechizitoriu, sau ar fi sesizată separat cu faptele pe care inculpatul nu le recunoaște și cu cele pe care le recunoaște, atunci conduita sinceră a acestuia ar dobândi valențe juridice, putând să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției pentru faptele pe care le recunoaște și să își demonstreze nevinovăția pentru faptele pe care nu le recunoaște. Comparând cele două proceduri, se arată că, în cea reglementată la art. 478 și următoarele din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a disjunge cauza cu privire la anumite persoane și anumite fapte, selectând inculpații cărora le propune încheierea de acorduri de recunoaștere a vinovăției, în timp ce judecătorul este lipsit de astfel de opțiuni, putând aplica procedura accelerată doar în situația recunoașterii de către inculpat a tuturor faptelor din rechizitoriu. Se observă că judecătorul nu poate aplica procedura accelerată pentru o parte din fapte, nici în situația în care pentru faptele cuprinse în rechizitoriu și nerecunoscute pronunță achitarea. Se conchide că textele criticate încalcă dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

6. Judecătoria Beiuș susține că sintagma "în totalitate" din cuprinsul art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție. Se arată că, dacă un inculpat este trimis în judecată pentru aceleași fapte, dar prin rechizitorii diferite, beneficiază de posibilitatea de a recunoaște o parte din ele în fața instanței și de a obține reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, pe când în situația în care acele fapte sunt reținute în sarcina sa printr-un singur rechizitoriu, nu îi poate fi aplicată procedura referitoare la recunoașterea învinuirii, decât dacă recunoaște toate faptele de care este acuzat. Se mai arată că scopul procedurii simplificate este acela de a produce un beneficiu pentru inculpatul care își recunoaște învinuirea, beneficiu înlăturat prin obligarea acestuia la recunoașterea tuturor faptelor săvârșite. Referitor la prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, se opinează că acestea sunt constituționale, sensul procedurii simplificate fiind acela ca inculpatul să recunoască atât fapta în sine reținută în sarcina sa prin rechizitoriu, cât și modul de săvârșire și circumstanțele atenuante sau agravante.

7. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la

deciziile Curții Constituționale nr. 975 din 22 noiembrie 2012

și nr. 452 din 7 noiembrie 2013. Se arată că scopul procedurii simplificate este acela de a asigura soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, pentru care cercetarea judecătorească nu mai este necesară, întrucât au fost dezlegate toate aspectele referitoare la existența infracțiunii și vinovăția inculpatului. Se susține că procedura anterior referită reprezintă un beneficiu procesual și nu un drept al inculpatului care să genereze obligații corelative ale instanței. Se mai arată că textele criticate oferă inculpatului posibilitatea de a recunoaște faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și de a solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și pe baza înscrisurilor pe care le poate administra la acel termen, dar că, dacă există dubii cu privire la vinovăția inculpatului sau împrejurări care pot constitui cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, instanța are obligația de a respinge cererea formulată.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală: "În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).";

- Art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală: "Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."

12. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiției și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015 și

Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată.

14. Prin deciziile anterior referite, Curtea a reținut că dispozițiile art. 374 alin. (4) și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care condiționează acordarea beneficiului reducerii limitelor speciale de pedeapsă de recunoașterea în totalitate de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa, nu aduc nicio atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție și ale art. 6 din Convenție. S-a observat, în acest sens, că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile

art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

15. Curtea a reținut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

16. În același sens este și

Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, și

Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, față de critici similare și prin raportare la prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză.

17. De asemenea, Curtea a constatat că nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție, întrucât, potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 18). Or, inculpatul care nu recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa nu se află în aceeași situație cu cel care recunoaște integral învinuirea, motiv pentru care instanța - care are obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluționa cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferențiat instituit prin dispozițiile de lege criticate este, prin urmare, justificat și nu se poate vorbi de existența unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiții, potrivit politicii sale penale.

18. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate argumentată prin comparația dintre instituția acordului de recunoaștere a vinovăției și procedura în cazul recunoașterii învinuirii, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, în repetate rânduri, spre exemplu, prin

Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 18 noiembrie 2013,

Decizia nr. 823 din 3 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2016, paragraful 13, și

Decizia nr. 892 din 17 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din data de 8 martie 2016, paragraful 13, că astfel de excepții urmează să fie respinse ca inadmisibile, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Moga în Dosarul nr. 223/187/2015 al Judecătoriei Beiuș și constată că dispozițiile art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Beiuș și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 10 mai 2016.