Decizia nr. 439/2016

Mona-Maria Pivniceru

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihaela Cristache în Dosarul nr. 39.298/3/2015 (4.021/2015) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.736D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată. Arată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții prin

Decizia nr. 185 din 29 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016 și

Decizia nr. 381 din 7 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, respingând excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 19 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 39.298/3/2015 (4.021/2015), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihaela Cristache, cu ocazia soluționării unei cauze penale privind înlocuirea măsurii controlului judiciar.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată că textul de lege criticat nu stabilește în mod clar, precis și previzibil conținutul sintagmei "rea-credință", astfel încât în absența unei definiții legale precise, aceasta poate fi interpretată și aplicată în moduri diferite, ceea ce înseamnă că nu oferă o garanție suficientă contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Apreciază că un argument în favoarea neclarității acestei sintagme este și faptul că legiuitorul a renunțat să o folosească în cazul anumitor infracțiuni, iar în alte materii, deși este folosită, aceasta este definită mai explicit prin trimitere la criterii generale, cum ar fi anumite condiții sau efecte. Or, în ceea ce privește dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu stabilește nici măcar un singur criteriu în raport de care să se poată determina care sunt încălcările ce se pot asimila relei-credințe. Astfel, în lipsa unor criterii generale care să contureze înțelesul acestei sintagme, adoptarea unei conduite adecvate, dar și exercitarea efectivă a dreptului la apărare sunt lezate în mod grav.

6. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că sintagma "rea-credință" folosită de legiuitor are un sens clar, anume cel din limbajul curent și din dicționarul explicativ al limbii române. Apreciază că nu există niciun element neclar în modul în care este folosită această expresie, iar jurisprudența constantă a instanțelor române a lămurit pe deplin sensul concret al acesteia. De altfel, nu se poate cere legiuitorului să definească în cuprinsul Codului de procedură penală fiecare cuvânt sau expresie folosită, mai ales în situația în care sensul acestora rezultă fără dubii din cuprinsul normei legale. Faptul că în alte acte normative, extrapenale, legiuitorul a dat lămuriri suplimentare cu privire la sintagma "rea-credință" a fost impus de specificul reglementărilor respective și nu creează obligația definirii acestei expresii în toate situațiile când este folosită.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, arată că, din examinarea motivării excepției de neconstituționalitate, rezultă că autoarea acesteia nu formulează o veritabilă critică de neconstituționalitate. Se apreciază că textul art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală nu este criticat pentru ceea ce conține, ci pentru ceea ce nu conține, autoarea excepției solicitând ca, pe lângă reglementările existente în cuprinsul acestui articol, să se adauge și o definiție legală a sintagmei "rea-credință".

9. În continuare, se arată că dispozițiile legale criticate au un caracter accesibil și previzibil, câtă vreme acestea stabilesc că în cazul încălcării cu rea-credință de către inculpat a obligațiilor impuse de către instanță, se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Semnificația sintagmei "rea-credință" este una clară, fiind aceea din limbajul curent, astfel încât nu era necesară o definiție legală. Chiar și în absența unei definiții legale, norma este clară, astfel încât orice cetățean își poate adapta conduita pe durata măsurii preventive a controlului judiciar în vederea respectării obligațiilor care i-au fost impuse. De asemenea, apreciază că nici critica privind pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituție, nu este întemeiată. Dispozițiile legale criticate nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului față de care s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar, acesta putând să fie asistat de un avocat în tot cursul judecății, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări părților și altor subiecți procesuali, să exercite drepturile procesuale ale părții pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. În continuare, apreciază că, în realitate, autoarea excepției de neconstituționalitate nu critică soluția legislativă, ci invocă neconstituționalitatea art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală din perspectiva unei omisiuni de reglementare. Or, potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Astfel, prin acceptarea susținerilor autoarei excepției de neconstituționalitate, în sensul constatării deficienței de reglementare a normei juridice, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: "În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege."

14. În opinia autoarei excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, ca o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) și art. 211-215. Controlul instituit de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații și interdicții, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalități, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligații de a face, care trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum și o serie de obligații de a nu face, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea

Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, paragraful 25).

16. În cazul în care inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu arestarea preventivă, în condițiile prevăzute de lege.

17. În ceea ce privește sintagma "rea-credință", Curtea observă că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificația de atitudine necorectă, necinstită. În doctrină s-a reținut că, în limbajul comun, antitezei relei-credințe i se atribuie mai multe accepțiuni, și anume: obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și executarea convențiilor; convingerea unei persoane că acționează în temeiul unui drept și potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valențe oarecum asemănătoare există și în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziție. Astfel, se poate concluziona că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată.

18. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În ceea ce privește analizarea relei-credințe în raport de încălcarea obligațiilor care îi revin unei persoane în cadrul controlului judiciar, Curtea consideră că aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziție subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acționa cu intenție cu scopul de a încălca obligațiile impuse.

19. În continuare, Curtea apreciază că reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă nerespectarea obligațiilor s-a produs sau nu cu rea-credință.

20. Având în vedere aceste aspecte, precum și jurisprudența în materie a instanței de contencios constituțional, Curtea apreciază că sintagma "cu rea-credință", din cuprinsul art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, întrunește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihaela Cristache în Dosarul nr. 39.298/3/2015 (4.021/2015) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți și constată că dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală - Judecătorul de drepturi și libertăți și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 iunie 2016.