Decizia nr. 22/2021

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, în Dosarul nr. 4.101/97/2017/a1 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 659D/2018.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, întrucât prin încheierea de sesizare nu se arată care sunt dispozițiile din Constituție pretins a fi încălcate. Se susține că raportarea la

Decizia Curții Constituționale nr. 554 din 19 septembrie 2017

reprezintă, de fapt, o solicitare de a se examina constituționalitatea

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

prin prisma

art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală , ceea ce constituie, în realitate, o comparație între cele două norme procesual penale anterior menționate. În subsidiar, determinând din argumentele formulate în susținerea excepției prevederile constituționale invocate, se apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, fiind invocate, în acest sens,

Deciziile nr. 135 din 10 martie 2020

și

nr. 464 din 24 septembrie 2020 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 2 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.101/97/2017/a1, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că, prin

Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017 , Curtea a reținut că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală , care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională. Se face trimitere la paragraful 36 al deciziei anterior menționate și se susține că, prin raportare la acesta, norma juridică criticată limitează obiectul contestației pentru judecătorul de cameră preliminară ce exercită controlul legalității încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond. Se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 126 din 3 martie 2016 , paragraful 24, arătându-se că efectele deciziilor Curții Constituționale se produc pentru viitor și în situațiile juridice pendinte, precum și, în mod excepțional, în situații care au devenit facta praeterita. Se susține că, în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, la data învestirii instanței de fond,

Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017

era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar necorelarea prevederilor

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

cu această decizie face ca textul criticat să aibă un caracter vădit neconstituțional, fiind lipsit de claritate, precizie și previzibilitate. Se susține că extinderea aplicării unei decizii a Curții Constituționale la alte norme juridice, în ipoteza în care o dispoziție legală a fost declarată neconstituțională, de către instanța de judecată, în cazul pasivității timp de 45 de zile a legiuitorului, presupune încălcarea principiului separației puterilor în stat. Se mai susține că principiul legalității nu poate încălca principiul stabilității raporturilor juridice.

6.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

8.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „În soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.“

10.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

și

(5)

referitoare la principiul separației și echilibrului în stat și la calitatea legilor și ale

art. 147 alin. (4)

referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale.

11.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens,

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 22 aprilie 2020,

Decizia nr. 464 din 25 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 921 din 9 octombrie 2020, și

Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020 *), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunțării prezentei decizii. *)

Decizia Curții Constituționale nr. 749 din 20 octombrie 2020

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 22 ianuarie 2021.

12.

Prin

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , precitată, paragrafele 13-20, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

au fost analizate prin raportare la prevederile

art. 282 alin. (4) lit. a)

din același cod, statuând că acestea din urmă reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părți și subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanților la procesul penal, anterior enumerați, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege și prin faptul că subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută.

13.

Totodată, Curtea a reținut, prin decizia precitată, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile

art. 342-348 din Codul de procedură penală , a camerei preliminare. Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităților relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit

lit. b)

și

c) ale aceluiași alin. (4) . În acest sens, Curtea a reținut că, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a statuat că impunerea prin lege a unor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și a intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

14.

De asemenea, prin

Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, Curtea a mai constatat că textele de lege criticate nu contravin prevederilor

art. 1 alin. (5) din Constituție , legiuitorul stabilind o distincție clară în privința momentelor când pot fi invocate cele două categorii de nulități (absolute și relative), reflectată în terminologia diferită utilizată în mod corespunzător, în cuprinsul

art. 281

- Nulitățile absolute și al

art. 282

- Nulitățile relative din Codul de procedură penală. Curtea a observat, mai întâi, că, potrivit noului Cod de procedură penală, fazele procesului penal constau în urmărirea penală, camera preliminară, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale. Astfel, în ceea ce privește nulitățile absolute,

art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

se referă la „încheierea procedurii în camera preliminară“ (cu sensul de încheiere completă a celor două etape aparținând acestei faze a procesului penal), în timp ce

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , vizând nulitățile relative, se referă la „închiderea procedurii de cameră preliminară“ [cu sensul de finalizare a primei etape procesuale a fazei camerei preliminare, distinctă de cea a contestației, reglementată de

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală ].

15.

Curtea a constatat că faptul că termenii utilizați de legiuitor nu sunt similari/identici sub aspectul sensului/efectelor juridice pe care le consacră, precum și faptul că nu există o confuzie de ordin terminologic sub acest aspect sunt demonstrate de utilizarea lor, cu sens propriu, clar determinat, și în alte dispoziții ale Codului de procedură penală. Astfel, când se referă la finalizarea etapei judecății în primă instanță din cadrul fazei procesuale a judecății, legiuitorul utilizează termenul „închidere“ [a se vedea

art. 390 alin. (1) : „Instanța poate cere părților, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.“ sau

art. 391 alin. (1) : „Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.“]. În mod corespunzător, aceeași exprimare este utilizată de legiuitor pentru a marca finalizarea căii de atac a apelului, respectiv a celei de-a doua etape a judecății, în conținutul

art. 415 alin. (1) , potrivit căruia „Până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat (...)“. Aceasta demonstrează consecvența legiuitorului în utilizarea noțiunilor de „încheiere“, respectiv „închidere“, încheierea referindu-se la finalizarea unei faze procesuale (în cazul nostru a fazei procesuale a camerei preliminare), care presupune derularea mai multor etape cu o configurație proprie, în timp ce închiderea se referă la finalizarea unei astfel de etape în cadrul unei faze procesuale.

16.

Acest sens al sintagmei cuprinse în textul de lege criticat rezultă și din interpretarea sa în corelație cu dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , care prevăd că în procedura contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută. Curtea a observat că

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

a fost introdus ulterior reglementării

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , prin dispozițiile

art. I pct. 14 din Legea nr. 75/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, realizând corelarea în mod corespunzător cu prevederile din același Cod referitoare la nulitățile absolute și relative, respectiv întărind sensul

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

aici reținut. De altfel, acesta este chiar sensul în care autorul critică

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , respectiv pentru că nu ar permite invocarea nulităților relative în procedura contestației. Ca urmare, susținerea sa în sensul lipsei de claritate a

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

este contrazisă chiar de motivarea excepției formulată în privința

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală .

17.

Prin aceeași

Decizie nr. 135 din 10 martie 2020 , Curtea a mai constatat că susținerea autorului excepției, conform căreia părțile ar avea dreptul de a invoca nulități relative în orice etapă a procedurii camerei preliminare, nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a reținut că, deși prin

Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din data de 21 decembrie 2017, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală , care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională, această soluție nu este însă aplicabilă mutatis mutandis și părților.

18.

Totodată, Curtea a conchis că rațiunea

Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017

a fost aceea de a oferi și judecătorului de cameră preliminară, pentru considerentele acolo arătate, posibilitatea de a invoca din oficiu nulitatea relativă, evident însă în condițiile și termenele aplicabile în materie, iar nu de a crea un regim juridic similar/identic celor două categorii de nulități. În privința acestora, chiar Curtea a distins clar în considerentele respectivei decizii, prin care a reținut că „în cazul nulităților absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia, pe când în cazul nulităților relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancțiune. Chiar și dovedită fiind, se va constata incidența nulității relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate [ art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală ], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanțiere în ceea ce privește necesitatea existenței unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce privește nulitățile relative fiind incidente dispozițiile

art. 282 alin. (3)

și

(4) din Codul de procedură penală , iar în ceea ce privește nulitățile absolute - dispozițiile

art. 281 alin. (3)

și

(4)

din același act normativ. Constatarea nulității, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulității“. Așa fiind, Curtea a constatat că a accepta criticile autorului excepției ar însemna o apropiere până la confuzie a regimului juridic al celor două categorii de nulități, câtă vreme neregularitățile care atrag nulitatea relativă - „nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității, sunt atașate fiecărei norme ce reglementează desfășurarea procesului penal, așa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a Codului de procedură penală“ - ar putea fi invocate oricând în cursul procesului penal și indiferent în ce etapă a intervenit neregularitatea ce atrage incidența nulității relative.

19.

De altfel, tot prin

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , Curtea a constatat că o reglementare similară a existat și în

vechiul Cod de procedură penală, care stabilea, în alin. 4 al art. 197

- Încălcările care atrag nulitatea - următoarele: „încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în

alin. 2

atrage nulitatea actului în condițiile

alin. 1 , numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanța ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.“ Curtea a reținut, totodată, că se poate observa distincția similară realizată de legiuitor între cele două tipuri de nulități, numai că momentele temporale până la care se puteau invoca nulitățile relative de către părți erau stabilite în raport cu fazele procesuale atunci reglementate. Pe de altă parte, numai instanța de judecată putea lua în considerare, din oficiu, în orice stare a procesului, încălcările dispozițiilor legale care constituiau motiv de nulitate relativă, dar numai dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

20.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenței mai sus invocate, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile și în prezenta cauză.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, în Dosarul nr. 4.101/97/2017/a1 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Alba Iulia - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2021.