Decizia nr. 13/2021

Articolul 483

alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă : „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în [...] conflictele de muncă și de asigurări sociale[...]“;

–

Articolul 214

din Legea dialogului social nr. 62/2011 : „Hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.“

13.

În opinia autorilor excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 16 -

Egalitatea în drepturi,

art. 11 alin. (1) și (2) -

Dreptul internațional și dreptul intern,

art. 20 -

Tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (1) și (3) -

Accesul liber la justiție,

art. 31 alin. (1) și (2)

- Dreptul la informație,

art. 53 -

Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și

art. 148 alin. (2) -

Integrarea în Uniunea Europeană. Sunt încălcate, de asemenea,

art. 6 paragraful 1

privind dreptul la un proces echitabil,

art. 13 -

Dreptul la un recurs efectiv,

art. 14 -

Interzicerea discriminării,

art. 17 -

Interzicerea abuzului de drept,

art. 18 - Limitarea folosirii restrângerii drepturilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . Totodată, se aduce atingere și dispozițiilor

art. 8

privind dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor naționale, ale

art. 10

referitor la accesul egal la un tribunal independent și imparțial și ale

art. 30

referitor la interpretarea Declarației din

Declarația Universală a Drepturilor Omului . Sunt încălcate și dispozițiile

art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile

art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă

se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, așa cum prevede

art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, modificat de

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016

pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016.

15.

Curtea constată că procesul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a început în anul 2015, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 , iar nu cele ale

art. 483 alin. (2) teza întâi cu referire la sintagma „conflictele de muncă și de asigurări sociale“ din Codul de procedură civilă

care, așa cum s-a arătat la paragraful anterior, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019.

16.

Având în vedere dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora Curtea decide asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, precum și faptul că dispozițiile

art. 483 alin. (2) teza întâi cu referire la sintagma „conflictele de muncă și de asigurări sociale“ din Codul de procedură civilă

nu sunt aplicabile în cauza în care a fost ridicată excepția neconstituționalitate, aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

17.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 214 din Legea nr. 62/2011 , Curtea constată că acestea reglementează o normă de procedură, legiuitorul consacrând în mod expres în materia cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă dublul grad de jurisdicție. Practic, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața tribunalului, cât și a curții de apel. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât pe calea recursului se realizează exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate. În acest context, legiuitorul a prevăzut ca anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum este aceea a cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, să nu fie supuse recursului.

18.

Referitor la încălcarea

art. 16 din Constituție

prin raportare la

art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

prin prisma

art. 11 alin. (1) și (2)

și

art. 20 din Constituție , Curtea observă că rațiunea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor individuale de muncă are în vedere specificul și implicațiile lor sociale, precum și faptul că acestea se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a reglementat două grade de jurisdicție, respectiv o singură cale de atac - apelul. Nicio dispoziție constituțională și nicio reglementare internațională nu stabilesc numărul căilor de atac, reglementarea acestora intrând în competența legiuitorului național. Stabilirea unor reguli diferențiate, ținând seama de specificul unor litigii sau chiar de situația particulară în care se află persoanele implicate, nu are semnificația instituirii unor privilegii ori discriminări (a se vedea

Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, și

Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, paragraful 18).

19.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea

art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție

prin raportare la art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului,

art. 6 paragraful 1

și

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

precum și la

art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută.

20.

Cu privire la

art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , prin

Decizia nr. 46 din 31 ianuarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 30 mai 2017, paragraful 38, Curtea Constituțională a observat că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, spre exemplu în Hotărârea din 22 decembrie 2010, pronunțată în cauza C-279/09 - DEB Deutsche Energiehandels und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland, paragraful 35, s-au statuat următoarele: în măsura în care Carta conține drepturi ce corespund celor garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit

art. 52 alin. (3)

din acest act, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași precum cele prevăzute de Convenție și, în special, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, în ceea ce privește conținutul dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut de

art. 47 din Cartă , Curtea de la Luxemburg a reținut prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunțată în Cauza C311/11 - Stefano Melloni împotriva Ministerio Fiscal, paragraful 50, că acesta

corespunde conținutului pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îl recunoaște drepturilor garantate de

art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(a se vedea hotărârile Curții Europene a Dreptului Omului pronunțate în cauzele Medenica împotriva Elveției din 14 iunie 2001, paragrafele 56-59, Sejdovic împotriva Italiei din 1 martie 2006 paragrafele 84, 86 și 98, și Haralampiev împotriva Bulgariei din 24 aprilie 2012, paragrafele 32 și 33).

21.

Curtea reține că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale,

art. 13 din Convenție

consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudła împotriva Poloniei, paragraful 157).

22.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție. Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces, iar, potrivit

art. 126 alin. (2)

coroborat cu

art. 129

din aceasta, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului (a se vedea, ad similis,

Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 15).

23.

Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României , paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, ad similis,

Decizia nr. 292 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 21).

24.

Aplicând considerentele anterior menționate, Curtea constată că autorii excepției au avut acces la judecarea cauzei în primă instanță și în apel care, potrivit

art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă , provoacă o nouă judecată asupra fondului, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului lor de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

25.

Cu privire la încălcarea celorlalte dispozițiile constituționale și convenționale invocate, Curtea observă că excepția de neconstituționalitate este nemotivată, deoarece autorul nu indică motivele pentru care acestea ar fi încălcate, iar din compararea cu textele de lege supuse controlului nu se poate reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate. Astfel, Curtea nu va analiza pe fond o astfel de critică, potrivit celor reținute prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012.

26.

În final, Curtea reține că în prezenta cauză nu sunt aplicabile cele reținute prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinsă în

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 , este neconstituțională. Curtea constată că admiterea excepției cu acel prilej a avut ca temei încălcarea

art. 16 alin. (1) din Constituție

întrucât legiuitorul a stabilit un prag valoric prin care nu a asigurat o protecție egală a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, creând discriminări între cetățeni - în ceea ce privește dreptul de a formula o cale de atac - în funcție de valoarea cererii adresate instanței judecătorești. Este vorba de o discriminare pe criteriul valorii cererii în cadrul aceleiași categorii de persoane care au formulat cereri evaluabile în bani. Or, Curtea reține că aceste considerente nu sunt aplicabile în cauza de față unde criteriul folosit este cel al materiei, care poate fi stabilit de legiuitor potrivit opțiunii sale, fără a se putea pune semnul egalității între persoane care au litigii din materii diferite.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 483 alin. (2) teza întâi cu referire la sintagma „conflictele de muncă și de asigurări sociale“ din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Alexandrina Cioroiu, Adriana Hurtoi, Vasilica Violeta Lepădatu, Vasile Necula, Maria Rădulescu, Doinița Roșca, Vasile Șovăială și Zeinedin Ghiulendar în Dosarul nr. 5.713/118/2015/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceleași părți, în același dosar, al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 ianuarie 2021.