Decizia nr. 46/2017

Articolul 144

alin. (2) din Codul de procedură civilă : „Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă.“;

–

Articolul 26

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 : „Pentru formularea contestației în anulare se datorează taxa de 100 lei.“.

28.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

privind accesul liber la justiție,

art. 31

privind dreptul la informație,

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale

art. 129

privind folosirea căilor de atac.

29.

Se mai invocă prevederile

art. 6

privind dreptul la un proces echitabil și

art. 13

privind dreptul la un recurs efectiv din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și

art. 47

privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene . Se menționează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv

Hotărârea din 28 aprilie 2005 , pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragrafele 36-37. Mai este invocată și

Decizia Curții Constituționale nr. 967 din 20 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012.

30.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinire și obiectivitate în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare [a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 617 din 11 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, paragraful 14, cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

art. 40 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865 , potrivit cărora „Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare (….)“].

31.

Referitor la critica privind faptul că hotărârea pronunțată asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă, Curtea reține că, în temeiul

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil. De asemenea, potrivit jurisprudenței sale, Curtea a reținut că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (în acest sens, a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.

32.

Astfel, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii este definitivă, în considerarea faptului că prin aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justițiabili.

33.

De altfel, Curtea observă că hotărârea pronunțată asupra strămutării este susceptibilă de a fi atacată prin căile extraordinare de retractare, respectiv poate fi formulată contestația în anulare, pentru motivul prevăzut la

art. 503 alin. (1)

ori, după caz, revizuirea, în condițiile

art. 509 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă , fiind astfel constituite garanții suplimentare pentru realizarea accesului la justiție.

34.

În continuare Curtea reține, referitor la critica de neconstituționalitate raportată la

art. 16 alin. (1) din Constituție , că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 ). Or, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât soluția legislativă diferită referitoare la motivarea hotărârii asupra strămutării nu încalcă principiul egalității în fața legii, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.

35.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor

art. 31 alin. (1)

privind dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public, Curtea reține că dreptul constituțional la informație nu se referă la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 65 din 11 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 29 aprilie 2014).

36.

Referitor la invocarea dispozițiilor din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , Curtea reține că prevederile

art. 6 paragraful 1

referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt incidente în cauză, având în vedere că aceste dispoziții convenționale se referă la apărarea unor drepturi cu caracter civil prevăzute de

Convenție , nefiind aplicabile procedurii de judecare a cererii de strămutare a cauzei, iar

art. 13

consacră dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Sintagma „recurs efectiv“ din denumirea

art. 13

nu are semnificația unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci se referă la dreptul persoanei de a recurge, prin cerere, la o instanță judecătorească, în vederea soluționării cauzei sale.

37.

Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că în hotărârea menționată a fost constatată încălcarea

art. 6 paragraful 1 din Convenție

întrucât instanța română de recurs nu a răspuns suficient argumentelor părții prin hotărârea judecătorească pronunțată în calea de atac prin care s-a soluționat fondul litigiului, respectiv o acțiune în despăgubire.

38.

În ceea ce privește invocarea prevederilor

art. 47

privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , Curtea constată că raportarea acestor prevederi cuprinse într-un act având aceeași forță juridică ca și tratatele constitutive ale Uniunii Europene trebuie să se facă la dispozițiile

art. 148 din Constituție , iar nu la cele cuprinse în

art. 20 din Legea fundamentală , care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 206 din 6 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012). Plecând de la această premisă, Curtea reține că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, spre exemplu Hotărârea din 22 decembrie 2010, pronunțată în cauza C-279/09 - DEB Deutsche Energiehandels und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland, paragraful 35, s-a statuat că, potrivit

art. 52 alin. (3) din Cartă , în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund celor garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de această convenție. Potrivit explicației aferente acestei dispoziții, înțelesul și întinderea drepturilor garantate sunt stabilite nu numai prin textul Convenției, ci și, în special, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Articolul 52

alin. (3) teza a doua din Cartă

prevede că prima teză a aceluiași alineat nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Așadar, în ceea ce privește conținutul dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut de

art. 47 din Cartă , Curtea de la Luxemburg a reținut prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunțată în cauza C-311/11 - Stefano Melloni împotriva Ministerio Fiscal, paragraful 50, că acesta corespunde conținutului pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îl recunoaște drepturilor garantate de

art. 6 paragrafele 1

și

3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(a se vedea hotărârile Curții Europene a Dreptului Omului din 14 iunie 2001, 1 martie 2006 și 24 aprilie 2012, pronunțate în cauzele Medenica împotriva Elveției, paragrafele 56-59, Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 84, 86 și 98, și Haralampiev împotriva Bulgariei, paragrafele 32 și 33).

39.

De altfel, Curtea reține că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului (a se vedea, în acest sens,

deciziile nr. 872

și

874 din 25 iunie 2010 , publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, și

Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2011). În consecință, cu privire la speța de față, și având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și faptul că, potrivit

art. 21 alin. (3) din Constituție , standardul național de protecție în materia strămutării este superior celui oferit de

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , Curtea, cu referire la art. 47 din Cartă, reține că nu are niciun motiv să se îndepărteze de la cele constatate în paragrafele 30-32.

40.

În fine, Curtea reține că prin

Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocată ca argument în susținerea excepției de neconstituționalitate, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor din

Codul de procedură civilă din 1865

potrivit cărora judecătoriile judecau în primă și ultimă instanță procesele și cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv. Astfel, referitor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate asupra fondului cauzei, Curtea a sancționat faptul că a fost eliminată orice cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către judecătorii, în cauze al căror obiect îl constituie obligarea la plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv, ceea ce echivalează cu imposibilitatea examinării cauzei de către o instanță de control judiciar, la un grad superior de jurisdicție, sub toate aspectele legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de prima instanță.

41.

În continuare, în ceea ce privește dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 , Curtea observă că acestea impun reclamantului obligația de a achita o taxă de timbru în cuantum fix pentru acțiunile care privesc contestația în anulare. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013

față de

art. 21 din Constituție , Curtea a reținut că în ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor constituționale referitoare la accesul liber la justiție prin impunerea unor taxe judiciare de timbru, accesul liber la justiție nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanțele judecătorești, legiuitorul având deplina legitimitate constituțională de a impune taxe judiciare de timbru. Nicio dispoziție constituțională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind, astfel, justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. Astfel, regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de înfăptuirea actului de justiție sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit

art. 56 din Constituție , cetățenii sunt obligați să contribuie prin impozite și taxe, stabilite în condițiile legii, iar impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, fiind, așadar, la latitudinea legiuitorului să stabilească scutiri de taxe ori impozite sau, dimpotrivă, să instituie asemenea taxe astfel cum este cea criticată în prezenta cauză; în același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut - Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57 (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 124 din 3 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 28 aprilie 2016).

42.

Așadar, având în vedere că nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale Curtea constată că dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

43.

Cu privire la extinderea obiectului excepției de neconstituționalitate și la alte dispoziții legale, realizată prin notele de ședință, comunicate de autorul excepției de neconstituționalitate în Dosarul nr. 1.018D/2016, Curtea reține că, potrivit prevederilor

art. 29 alin. (1)

și

(4) din Legea nr. 47/1992 , instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, fiind legal sesizată de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. În aceste condiții, Curtea constată că extinderea obiectului excepției de neconstituționalitate direct în fața instanței de control constituțional nu poate fi reținută.

44.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vlad-Ciprian Bozeșan în Dosarul nr. 1.186/1/2016 al Curții de Apel Brașov - Secția civilă și de Alexandru Maghiar în Dosarul nr. 205/35/2016 al Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și constată că dispozițiile

art. 144 alin. (2) din Codul de procedură civilă

și ale

art. 26 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013

privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția civilă și Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 31 ianuarie 2017.