Decizia nr. 231/2021

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție și ale

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Grigore Avram în Dosarul nr. 4.607/112/2017/a1 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 800 D/2018.

2.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16 martie 2021, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 6 aprilie 2021, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.

Prin Încheierea penală din 17 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.607/112/2017/a1, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție și ale

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Grigore Avram într-o cauză având ca obiect soluționarea de către judecătorul de cameră preliminară a unei contestații formulate împotriva unei încheieri penale prin care au fost respinse cererile și excepțiile formulate de către acesta, a fost constatată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a fost dispusă începerea judecății.

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

se arată că acestea permit procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție ca, încălcând normele de competență după materie și după calitatea persoanei, să continue urmărirea penală în cauze disjunse și să sesizeze instanța de judecată prin rechizitoriu pentru fapte care nu sunt de competența sa. Se arată că, astfel, soluția legislativă prevăzută la a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi prevăzut la

art. 16 din Constituție . Se susține, de asemenea, că, potrivit formulării textului criticat, rămâne la stricta latitudine a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție dacă în cauzele disjunse continuă sau nu urmărirea penală, aspect ce lasă loc arbitrariului. Or, se susține că, atâta vreme cât pentru unii inculpați se efectuează în continuare urmărirea penală de către procurorul specializat, în vreme ce pentru alți inculpați se dispune declinarea de competență către procurorul competent conform normelor penale cu caracter general, textul criticat creează o veritabilă discriminare, contrară prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție . Se arată că discriminarea este cu atât mai evidentă cu cât nu este reglementat niciun criteriu conform căruia unele cauze disjunse sunt soluționate de către procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în timp ce alte cauze, în aceleași situații - tot disjunse - sunt declinate către procurorul competent. Totodată, se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 20

și ale

art. 21 alin. (3)

cu raportare la

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamental e, sens în care sunt invocate considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017 , paragrafele 50, 51, 57 și 58.

5.

Referitor la dispozițiile

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală , se susține că acestea contravin acelorași prevederi constituționale. Se arată că, în situația invocării unei excepții de neconstituționalitate și a pronunțării unei decizii de admitere de către Curtea Constituțională, în contextul în care soluționarea cauzei deduse judecății nu se suspendă, justițiabilul are la dispoziție calea extraordinară de atac a revizuirii, reglementată de prevederile

art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală . Raportat însă la actuala structură a procesului penal, odată epuizată faza camerei preliminare și începută faza judecății, dispoziția legală anterior menționată își pierde orice aplicabilitate, în cazul în care excepția vizează aspecte ce țin strict de procedura verificării legalității probelor, a actelor de urmărire penală sau a sesizării instanței. Se susține că, prin aplicarea dispozițiilor legale criticate, se ajunge la situația inedită în care un justițiabil invocă neconstituționalitatea unor prevederi legale ce îi sunt aplicabile, Curtea Constituțională constată justețea susținerilor și declară textul neconstituțional, însă, cu toate acestea, prevederile neconstituționale au produs efecte față de justițiabil și nu mai pot fi înlăturate. Pentru aceste motive, se susține că dispozițiile

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală

contravin dreptului la un proces echitabil reglementat la

art. 21 alin. (3) din Constituție

coroborat cu

art. 6 din Convenție . Se arată că, pentru asigurarea garanțiilor de constituționalitate specifice dreptului fundamental anterior menționat, textul criticat ar trebui să lase la latitudinea judecătorului în fața căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate necesitatea suspendării judecății soluționării cauzei și nu să interzică o astfel de măsură în toate situațiile în care se invocă excepții de neconstituționalitate.

6.

Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori, referitor la prevederile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, apreciază că acordarea competenței procurorului specializat de a efectua urmărirea penală în cauzele disjunse nu este de

natură să încalce dispozițiile constituționale invocate, ci oferă doar o modalitate eficientă de efectuare cu celeritate a urmăririi penale. De asemenea, se susține că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale invocate, ci exprimă opțiunea legiuitorului cu privire la criteriile instituite pentru identificarea competenței organelor de urmărire penală. Se arată că reglementarea unui astfel de criteriu nu are drept consecință stabilirea aleatorie sau subiectivă a competenței Direcției Naționale Anticorupție, ci, dimpotrivă, crearea posibilității ca această competență să poată fi riguros determinată. În ceea ce privește dispozițiile

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală , se arată că scopul acestora constă în asigurarea dreptului la un proces echitabil prin soluționarea cu celeritate a cauzelor, soluția contrară permițând prelungirea nejustificată a cauzelor prin invocarea unei serii nesfârșite de cereri și excepții.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2),

ale

art. 2,

3,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002 și ale

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins:

–

Art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 : „În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă.“

–

Art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală : „Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei.“

11.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 16

cu privire la egalitatea în drepturi, ale

art. 20

referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale a rt. 21

referitoare la accesul liber la justiție, ale

art. 24

referitoare la dreptul la apărare și ale

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamental e referitoare la dreptul la un proces echitabil.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la admisibilitatea acesteia, Curtea constată că dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

reglementează ipoteza în care procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, arătând că acesta poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă.

13.

Curtea reține că emiterea de către procuror a rechizitoriului sau a ordonanței de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, acte prin care procurorul soluționează cauzele, conform

art. 327 din Codul de procedură penală , aparțin fazei de urmărire penală, întrucât acestea fac parte din capitolul V - „Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței“ al titlului I - „Urmărirea penală“ a părții speciale a

Codului de procedură penală . Totodată, Curtea constată că acordul de recunoaștere a vinovăției, reglementat la capitolul I

(art. 478-488)

al titlul IV intitulat „Proceduri speciale“ al aceleiași părți speciale, ca element de justiție negociată, ce constituie o excepție de la principiul legalității, reprezintă o formă specială de efectuare a urmăririi penale, în cauzele în care sunt îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea acestei proceduri, iar actul încheierii lui constituie un act de urmărire penală prin care procurorul soluționează cauza și sesizează instanța de judecată.

14.

Întrucât, în dosarul în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, disjungerea de către procuror a cauzei a fost urmată de încheierea unor acorduri de recunoaștere a vinovăției și apoi, după ce acestea au fost respinse de către instanță, s-a întocmit rechizitoriul, Curtea constată că dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , care vizează ipoteza disjungerii cauzei de către procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și a continuării urmăririi penale în cauza disjunsă, sunt aplicabile în prezenta cauză, instanța de contencios constituțional urmând a se pronunța pe fondul excepției de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

15.

Dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

au fost introduse în legislația procesual penală prin

art. 58 pct. 2 din Legea nr. 255/201 3 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, soluția legislativă analizată constituind o prorogare a competenței Direcției Naționale Anticorupție asupra unor cauze care, în urma operațiunii de disjungere, potrivit obiectului lor nu mai sunt de competența acestui parchet specializat.

16.

Referitor la competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, Curtea Constituțională a pronunțat

Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală , care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

17.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, la paragraful 43 al deciziei anterior menționate, că procurorul are competența funcțională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege și de a conduce și controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcției de urmărire penală și de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul și organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuție strângerea probelor al căror rol și scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.

18.

Tot prin

Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 , paragrafele 46-48, Curtea a reținut că, potrivit

art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală , procurorul competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală este cel de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă

în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că urmărirea penală în cazul infracțiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competența parchetelor ce funcționează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracțiunilor complexe, competența de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcționează pe lângă instanțe de grad superior.

19.

Totodată, Curtea a reținut că accederea în funcție, precum și întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispozițiile

Legii nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor. Astfel, promovarea procurorilor se face, potrivit

art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 , numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit

art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 , pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul „foarte bine“ la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii 3 ani și îndeplinesc anumite condiții minime de vechime.

20.

Așa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competența unui parchet ierarhic superior. De altfel, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 325 din Codul de procedură penală

permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competența sa, dar numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competența de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.

21.

Prin aceeași decizie, paragrafele 50 și 51, Curtea a reținut că tocmai importanța urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înființarea unor organe de urmărire penală cu competențe speciale. Spre exemplu, prin

Legea nr. 508/2004

a fost înființată Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 ; iar prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

a fost înființată Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu competența de a cerceta infracțiuni de corupție și cele asimilate acestora. În acest context, Curtea a reținut că înființarea unor structuri specializate presupune și o anumită competență specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competențe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înființării acestor structuri specializate.

22.

Prin aceeași decizie, paragrafele 55-58, Curtea a constatat că reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Curtea a constatat că principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență. Pe de altă parte, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului ( Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). Cu toate acestea, Curtea a constatat că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competența organelor judiciare și că, având în vedere importanța regulilor de competență în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligația de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancțiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislației poate fi obstrucționată prin absența unor sancțiuni corespunzătoare, precum și printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancțiunilor relevante.

23.

Astfel, Curtea a apreciat că, deși este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competență, Curtea a observat că, pentru buna desfășurare a activității organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenței lor materiale și după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția. Aceasta este și explicația pentru care încălcarea dispozițiilor legale privind această competență se sancționa în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută.

24.

Or, Curtea a statuat că eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancțiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenței sale materiale și după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competență pe care le-a adoptat.

25.

În fine, prin

Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 , paragrafele 59 și 62, Curtea a reținut că incidența nulității relative în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligația dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziției, a dovedirii imposibilității înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desființarea actului. Or, Curtea a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Curtea a subliniat faptul că tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată juris et de iure.

26.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine

art. 1 alin. (3) și (5)

și

art. 21 alin. (3) din Constituție .

27.

Așadar, dacă anterior pronunțării de către instanța de contencios constituțional a

Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017 , încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrăgea, conform

art. 282

raportat la

art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală , nulitatea relativă a actelor încheiate de organele de urmărire penală, conform

art. 147 alin. (4) din Constituție , de la data publicării deciziei anterior menționate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nerespectarea prevederilor legale anterior menționate este sancționată cu nulitatea absolută.

28.

Referitor la operațiunea de disjungere a cauzei, aceasta este reglementată la

art. 46 din Codul de procedură penală , care prevede la alin. (1) că, pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. Potrivit

art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală , dispoziția se aplică, în mod corespunzător, și în cursul urmăririi penale.

29.

Astfel, disjungerea este operațiunea de separare a cauzelor, opusă celei de reunire, ce poate fi realizată cu privire la unii dintre inculpați sau la anumite fapte dintre cele reținute de organele judiciare, în vederea unei eficiente desfășurări a judecății. Disjungerea reprezintă o soluție procesuală facultativă, care poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, din oficiu sau la cerere. Potrivit doctrinei, disjungerea nu este admisibilă în cazul reunirii obligatorii a cauzelor, motiv pentru care, raportând prevederile

art. 46 din Codul de procedură penală

la cele ale

art. 43 din același cod , se deduce că reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea acestora reprezintă excepția. În mod evident, cauzele penale care fac obiectul operațiunilor de reunire sau al celor de disjungere sunt cauze al căror obiect se află într-o directă legătură, dată fie de natura faptelor săvârșite, fie de calitatea făptuitorilor ori de relația factuală dintre aceștia.

30.

În acest sens, prin

Decizia nr. 119 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că, potrivit

art. 46 din Codul de procedură penală , pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că reunirea și disjungerea cauzelor sunt două instituții corelative prevăzute la

art. 43

și

art. 46 din Codul de procedură penală

și că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la

art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală

și poate fi dispusă în cazurile prevăzute la

art. 43 alin. (2) din Codul de procedură penală , atunci când, pentru motive legate de buna desfășurare a judecății, instanța nu dispune reunirea acestora. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acțiunii penale în ceea ce privește anumite acțiuni sau anumiți inculpați, indiferent dacă sunt sau nu însoțite de acțiuni civile și că aceasta constituie o operațiune juridică distinctă de disjungere a acțiunii civile prevăzută la

art. 26 din Codul de procedură penală , care are ca efect soluționarea separată a acțiunii civile de acțiunea penală, atunci când ambele privesc același inculpat și aceeași faptă.

31.

În aceste condiții, dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

- conform cărora, în cazul în care se dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă - prevăd o regulă specială, derogatorie de la legea generală, care permite procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție să continue urmărirea penală în cauza disjunsă, chiar dacă, potrivit regulilor generale aplicabile, competența soluționării acesteia ar reveni altui organ de urmărire penală. Această normă procesual penală constituie o excepție de la dispozițiile

art. 46 din Codul de procedură penală , constând într-o prorogare de competență în favoarea procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție în cazul disjungerii cauzei, determinată de locul special al structurii de parchet anterior menționată în cadrul Ministerului Public și de competența acestuia reglementată atât la

art. 80-88 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, cât și prin dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

32.

În acest sens, Curtea constată că în expunerea de motive a

Legii nr. 503/2002

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, se arată că rolul Direcției Naționale Anticorupție este acela de a realiza „politica globală anticorupție“, aceasta fiind organizată ca „o structură puternică în ofensiva declanșată pe toate planurile în lupta împotriva corupției“, aspecte ce denotă importanța acordată de legiuitor Direcției Naționale Anticorupție și activității sale specifice. Potrivit

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/200 2, Direcția Națională Anticorupție are atribuții referitoare la efectuarea urmăririi penale în cazul infracțiunilor de corupție prevăzute, în mod distinct, în

Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, printre aceste atribuții numărându-se conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție; conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție; sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , care sunt în competența Direcției Naționale Anticorupție și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege.

33.

Așadar, dacă dispoziția procesual penală criticată și-a găsit rațiunea în momentul intrării în vigoare a

Codului de procedură penală , ale cărui dispoziții relativizau competența organelor de urmărire penală, prin sancționarea acesteia conform prevederilor

art. 282 din același cod , după pronunțarea de către Curtea Constituțională a

Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017 , menținerea acestei prorogări de competență în legislația procesual penală nu mai este posibilă, întrucât aceasta este contrară dispozițiilor procesual penale ce reglementează competența organelor de urmărire penală care constituie regula generală în această materie și a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută.

Or, este de esența statului de drept ca ordonarea puterii publice să se realizeze într-un mod coerent și previzibil, astfel că unitățile de parchet specializate trebuie să acționeze conform și în limitele competenței lor speciale, orice prorogare de competență fiind exclusă, competența specializată reglementată în privința acestora determinând cadrul și măsura activității lor. Așa fiind, normele atributive de competență prevăzute în cuprinsul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

trebuie să se circumscrie rolului și scopului Direcției Naționale Anticorupție.

34.

În aceste condiții, dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , care prevăd posibilitatea procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție de a continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă, atunci când procedează la disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, în condițiile în care obiectul cauzei disjunse nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor

art. 3 din aceeași ordonanță de urgență , sunt contrare

Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017 .

35.

Curtea reține că, potrivit dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , competența Direcției Naționale Anticorupție este strict reglementată, iar norma criticată delimitează scopul dispozițiilor legale care au stat la baza înființării acestei structuri. Prin urmare, prevederile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

încalcă principiul legalității, astfel cum acesta a fost analizat de instanța de contencios constituțional prin

Decizia nr. 302 din 4 mai 2017

și este reglementat la

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție .

36.

În plus, dispoziția legală criticată introduce arbitrariul în aplicarea dispozițiilor procesual penale ce reglementează competența organelor de urmărire penală, lăsând la dispoziția procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție asumarea sau

nu a competenței de a efectua urmărirea penală în fiecare caz care se încadrează în ipoteza normei criticate, respectiv posibilitatea de apreciere a oportunității menținerii spre soluționare a cauzei penale disjunse, al cărei obiect atrage competența organelor de urmărire penală de la parchetele de pe lângă instanțele de drept comun.

37.

De asemenea, această apreciere distorsionează, în mod implicit, competența instanțelor de a soluționa în primă instanță cauzele penale disjunse, conform a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 . Astfel, decizia unilaterală subiectivă a procurorului de a păstra cauza disjunsă spre soluționare schimbă practic instanța competentă să judece fondul acesteia, întrucât, conform

art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală , infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția Națională Anticorupție sunt judecate în primă instanță de către tribunal, dacă nu sunt date, prin lege, în competența altor instanțe ierarhic superioare, în timp ce, aceeași cauză disjunsă, potrivit obiectului său, ar putea fi judecată de către judecătorie, dacă urmărirea penală ar fi efectuată potrivit regulilor generale de procedură.

38.

Așadar, conform textului criticat, aprecierea subiectivă a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție în privința menținerii cauzei disjunse spre soluționare sau a trimiterii acesteia parchetului competent conform dispozițiilor

Codului de procedură penală , în condițiile în care soluționarea sa nu este de competența Direcției Naționale Anticorupție, conform

art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , lipsește de previzibilitate dispozițiile legale supuse controlului, inculpatul neputând să anticipeze, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor procesual penale incidente în cauză, chiar apelând la serviciile unui avocat, felul în care se va desfășura soluționarea cauzei penale în care are calitatea anterior menționată. Or, în aceste condiții, prevederile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la

art. 21 alin. (3) din Constituție

și la

art. 6 din Convenție .

39.

Cum dispozițiile a rt. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

reglementează o normă specială de drept procesual penal, încălcarea principiului legalității și lipsa de previzibilitate a acesteia determină implicit încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5).

40.

Curtea observă că o soluție legislativă similară este reglementată prin

art. 11 alin. (3) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016

pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016. În acest sens, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare și că, din contră, acestea trebuie corectate (a se vedea

Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 32). Prin prezenta decizie Curtea se pronunță în limitele sesizării sale astfel că nu poate extinde obiectul sesizării la un alt act normativ, controlul de constituționalitate al

art. 11 alin. (3) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016

urmând a fi realizat într-un cadru procesual corespunzător.

41.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală , Curtea reține că acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțate, în acest sens, mai multe decizii, de exemplu,

Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 20 ianuarie 2020,

Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 22 februarie 2018,

Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 6 noiembrie 2017, și

Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care excepția de neconstituționalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

42.

Curtea constată că, prin

Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020 , precitată, a reținut că prin dispozițiile

Legii nr. 177/2010

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a

Codului de procedură penală

al României au fost aduse modificări procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv etapei judecătorești a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale și a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă - declararea neconstituționalității legii, ordonanței ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul unei excepții invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, respectiv în materie penală - soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Așadar, prin dispozițiile

art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010

au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituțională, și anume dispozițiile cuprinse în

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , în

art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968

și în

art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței.

43.

De asemenea, Curtea a reținut că opțiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrariul într-o formă

care nu putea fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării liberului acces la justiție. Astfel, scopul primordial al controlului de constituționalitate - interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părți litigante care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul.

44.

Or, Curtea a constatat că, prin adoptarea

Legii nr. 177/2010 , voința legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual. De asemenea, Curtea a reținut că intervenția legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curții Constituționale, constituie tocmai expresia asumării și a respectării obligației ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamental e. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiție, atât la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, părțile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit, de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața justiției. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

45.

Totodată, Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoțită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, au fost declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora.

46.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice această jurisprudență, atât soluția, cât și considerentele deciziei mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

47.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în privința soluției de la pct. 1 al dispozitivului și cu unanimitate de voturi în privința soluției de la pct. 2 al dispozitivului,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Grigore Avram în Dosarul nr. 4.607/112/2017/a1 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și constată că dispozițiile

art. 13 alin. (5)

din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție sunt neconstituționale.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Grigore Avram în Dosarul nr. 4.607/112/2017/a1 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și constată că dispozițiile

art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 aprilie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop