Decizia nr. 534/2021
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 41, ale art. 43 alin. (1), ale art. 45, ale art. 53 alin. (1), precum și ale art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 din Codul de procedură civilă
prezumat în vigoare
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Fabian Niculae
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1),
ale
art. 45,
ale
art. 53 alin. (1),
precum și ale
art. 488 alin. (1) pct. 1
și
pct. 5 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Laurențiu Modan în Dosarul nr. 6.013/303/2015/a5.3 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.476D/2018.
2.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul se află la al doilea termen de judecată și că autorul excepției de neconstituționalitate a depus note scrise prin care se solicită îndreptarea erorii materiale în ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate, acesta fiind constituit, în realitate, din prevederile
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1),
ale
art. 45,
ale
art. 53 alin. (1),
precum și ale
art. 488 alin. (1) pct. 1
și pct. 8 din Codul de procedură civilă. De asemenea, arată că același autor solicită acordarea unui nou termen, având în vedere că în perioada 8-18 iulie 2021 are programat concediul de odihnă. Se mai arată că autorul a formulat critici la adresa raportului întocmit de judecătorul-raportor în cauză, precum și faptul că acesta a semnalat faptul că președinții celor două Camere, Guvernul și Avocatul Poporului nu au formulat puncte de vedere în prezentul dosar.
4.
Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că cererile privind rectificarea obiectului excepției de neconstituționalitate și acordarea unui nou termen sunt neîntemeiate. Curtea respinge cererile menționate.
5.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1),
ale
art. 45
și ale
art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă . Se arată că legiuitorul are competența constituțională de a reglementa regimul de incompatibilități al judecătorilor. În ceea ce privește prevederile
art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă , se solicită respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că se tinde la modificarea și completarea legii.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
6.
Prin Decizia civilă nr. 430R din 21 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 6.013/303/2015/a5.3, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a
prevederilor
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1),
ale
art. 45,
ale
art. 53 alin. (1),
precum și ale
art. 488 alin. (1) pct. 1
și
pct. 5 din Codul de procedură civilă , excepție invocată de Laurențiu Modan într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executare.
7.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată, în esență, că prevederile legale ale
art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă
sunt neconstituționale, întrucât justițiabilul trebuie să aștepte soluționarea cauzei pentru a putea ataca încheierea de respingere a recuzării, ceea ce reprezintă o discriminare față de alte categorii de justițiabili și o încălcare a accesului liber la justiție. Or, acest recurs trebuie să fie judecat imediat ce se declară, fără a se aștepta ca acțiunea în care s-a făcut recuzarea să fie încheiată.
8.
Se mai arată că procedurile prevăzute de
art. 41,
art. 43 alin. (1)
și de
art. 45 din Codul de procedură civilă
sunt neclare, iluzorii, ineficiente și în contradicție cu dreptul la un proces echitabil. În felul acesta, se ajunge la o interpretare arbitrară a lor din partea judecătorilor vizați de ele, precum și la înlăturarea dreptului la un dublu grad de jurisdicție.
9.
În final, se susține că prevederile
art. 488 din Codul de procedură civilă
nu permit atacarea hotărârilor judecătorești respective decât din punctul de vedere al aspectelor procedurale încălcate.
10.
Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în privința
art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă
se arată că acest text este reglementat de legiuitor tocmai pentru a nu trata discriminatoriu partea ce formulează o cerere de recuzare atunci când hotărârea este definitivă.
11.
Instanța de fond arată că invocarea dispozițiilor
art. 11 ,
art. 52
sau ale
art. 146 lit. d) din Constituție
nu are nicio legătură cu prevederile
art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă .
12.
Referitor la criticile legate de prevederile
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1)
și ale
art. 45 din Codul de procedură civilă , instanța consideră că și acestea sunt neîntemeiate, deoarece ele reprezintă o garanție a obiectivității judecătorului și imparțialității instanței.
13.
Faptul că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea ca o parte să obțină îndepărtarea judecătorului care a pronunțat o soluție ce nemulțumește partea, dar care nu are legătură cu fondul unei cauze și nu se circumscrie nici
art. 42 și următoarele din Codul de procedură civilă
reprezintă o opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze strict cazurile în care nu există garanția obiectivității judecătorului, deoarece acesta a soluționat fondul unei cereri, iar dacă există alte cazuri de incompatibilitate relativă părțile pot formula cereri de recuzare în condițiile limitative prevăzute de
art. 42 și următoarele din Codul de procedură civilă .
14.
În ceea ce privește criticile legate de prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 1
și
5 din Codul de procedură civilă , instanța apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Aceste dispoziții nu reprezintă o restrângere a drepturilor procesuale ale recurentului și nici nu creează discriminări, deoarece se aplică în considerarea situației procesuale identice ale unor părți, iar nu în considerarea situației lor personale asemănătoare.
15.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
16.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
17.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
18.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1),
ale
art. 45,
ale
art. 53 alin. (1),
precum și ale
art. 488 alin. (1) pct. 1
și
pct. 5 din Codul de procedură civilă , care au următorul conținut normativ:
–
Articolul 41
:
Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare.
De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.
–
Articolul 43
alin. (1) : „(1) Înainte de primul termen de judecată grefierul de ședință va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la
art. 41
și, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.“;
–
Articolul 45
: „În cazurile prevăzute la
art. 41,
judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.“;
–
Articolul 53
alin. (1) : „(1) Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.“;
–
Articolul 488
alin. (1) pct. 1
și
pct. 5 :
Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
1.
când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;[...]
5.
când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;.
19.
Curtea observă că dispozițiile
art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă
au fost modificate prin
pentru modificarea și completarea
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018. Având în vedere considerentele
Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate în redactarea de dinaintea modificării menționate, întrucât continuă să își producă efecte în cauză.
20.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale
art. 11 alin. (2)
privind dreptul internațional și dreptul intern, ale
art. 16 alin. (1)
si
privind principiul egalității în fața legii, ale
art. 20
- Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale
art. 21 alin. (1)-(3)
privind accesul liber la justiție și dreptul la un
proces echitabil, ale
art. 24 alin. (1)
- Dreptul la apărare, ale
art. 52
- Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale
art. 53
- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale
art. 146 lit. d)
privind competența Curții Constituționale de a soluționa excepțiile de neconstituționalitate. Din analiza excepției de neconstituționalitate se poate deduce în mod rezonabil că autorul acesteia a înțeles să invoce și prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (5)
în componenta sa privind calitatea legii.
21.
Se mai invocă încălcarea prevederilor
art. 6
privind dreptul la un proces echitabil și ale
art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale
art. 47
privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, ale
art. 48
privind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare și ale
art. 51 privind domeniul de aplicare din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
22.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra prevederilor
art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă
s-a mai pronunțat prin
Decizia nr. 138 din 20 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 22 august 2018, paragrafele 15-17 și 19-22. Curtea a reținut că rațiunea dispozițiilor
art. 53 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă , respectiv aceea de înlăturare a posibilității de tergiversare a judecății în faza procesuală în care a fost respins incidentul procedural, subzistă și în ipoteza
tezei a doua a art. 53 alin. (1),
drept care legiuitorul a stabilit ca termenul de recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare să curgă de la comunicarea hotărârii pronunțate asupra fondului, și nu de la data pronunțării încheierii respective. Această concluzie rezultă inclusiv din analiza sintactică a textului legal criticat, care face referire la hotărârea prin care s-a soluționat cauza, precum și la comunicarea acestei hotărâri.
23.
Faptul că exercițiul acestui drept procedural este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub raport constituțional, al exercițiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit - și este o rațiune suficientă - să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac și să realizeze un spor de celeritate în soluționarea cauzelor.
24.
Prin dispozițiile
art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă , legiuitorul a reglementat în mod expres admisibilitatea căii de atac a recursului în situația în care hotărârea prin care s-a soluționat cauza este definitivă. Legiuitorul a intenționat să supună verificării judiciare soluționarea unui incident procedural asupra căruia instanța s-a pronunțat anterior hotărârii prin care s-a soluționat cauza, măsură care nu poate fi contestată decât odată cu hotărârea prin care s-a soluționat pricina dedusă judecății.
25.
În materie civilă, cadrul procesual al exercitării căilor de atac diferă sub aspectele arătate la paragraful anterior al prezentei decizii. Astfel, în situația în care hotărârea pronunțată în cauză este supusă căilor de atac, partea interesată poate ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare odată cu fondul, iar în cazul în care hotărârea asupra fondului este definitivă, contestația putând fi formulată numai în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege, legiuitorul a reglementat recursul prevăzut de
art. 53 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă .
26.
Principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei neregularități, cum ar fi pronunțarea unei hotărâri de către o instanță nelegal alcătuită. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate întemeia pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanța care a pronunțat-o. Contestarea prin intermediul unui recurs incidental a legalității încheierii se justifică prin necesitatea unui control judiciar al incidentului procedural fără de care soluția pronunțată în cauză riscă să fie dată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.
27.
Or, Curtea reține că reglementarea căii de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare prin dispozițiile legale criticate apare ca un mijloc eficient de apărare și ca o modalitate de asigurare chiar a securității raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil, întrucât în lipsa acesteia ar fi posibil ca o instanță nelegal constituită să pronunțe o hotărâre dată chiar în numele legii, situație prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept.
28.
Mai departe, Curtea nu poate reține nici susținerea potrivit căreia este încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi, întrucât dispozițiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza normei, respectiv oricăreia dintre părți care, înainte de începerea dezbaterilor sau după începerea acestora, de îndată ce a cunoscut motivele de incompatibilitate, a formulat cerere de recuzare a judecătorului ( art. 44 din Codul de procedură civilă ), cerere respinsă de către instanță, împotriva căreia aceeași parte poate formula recursul prevăzut de dispozițiile legale criticate.
29.
Referitor la dispozițiile
art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă , Curtea s-a mai pronunțat prin
Decizia nr. 633 din 27 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 13 ianuarie 2017, paragrafele 22-24. Astfel, în ceea ce privește critica potrivit căreia posibilitatea exercitării recursului nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, fapt ce nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, prin
Decizia nr. 544 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 21 iulie 2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 10 alin. (2)
și
art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
și a reținut că „dreptul la două grade de jurisdicție este garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor
art. 2 din Protocolul nr. 7
adițional la
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar și aici putând fi instituite însă unele excepții de la această regulă“. Mai mult decât atât, cu privire la chestiunea de principiu, prin
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 31, Curtea a statuat că în
actualul Cod de procedură civilă
recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac, potrivit căreia condițiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalității.
30.
În același sens este și
Decizia nr. 491 din 6 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 13 iunie 2008, prin care Curtea, analizând o critică referitoare la lipsa posibilității de a declara și calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanței de contencios administrativ, a reținut că este de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiție presupune posibilitatea celor interesați de a le exercita, în condițiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin
care se înfăptuiește justiția. Niciun text din
Constituție
nu garantează dreptul la două grade de jurisdicție. Chiar și reglementările internaționale în domeniul drepturilor omului, respectiv
art. 2 din Protocolul nr. 7
la
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garantează dreptul la dublul grad de jurisdicție exclusiv în materie penală, nu și în cauzele de natură administrativă.
31.
De altfel, în jurisprudența sa, spre exemplu,
Decizia nr. 423 din 8 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 septembrie 2014, Curtea a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății. Ca atare, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înțeles să restrângă accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestor drepturi constituționale.
32.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv prin raportarea la prevederile constituționale și convenționale invocate.
33.
Cu privire la dispozițiile
art. 53 din Constituție , având în vedere faptul că nu s-a constatat restrângerea exercițiului unui drept fundamental, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză.
34.
Referitor la prevederile
art. 41,
ale
art. 43 alin. (1)
și ale
art. 45 din Codul de procedură civilă , Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate s-a limitat, în motivarea acesteia, la enumerarea unor temeiuri constituționale și convenționale, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată. Or, potrivit
art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate. De altfel, prin
Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă, ce va cuprinde trei elemente: „textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. [...] În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia.“
35.
Or, în prezenta cauză, indicarea acelor temeiuri constituționale și convenționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin
Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condițiile în care
art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992
precizează că „sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți“ (a se vedea, în acest sens, și
Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, și
Decizia nr. 464 din 23 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 11 noiembrie 2014).
36.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1.
Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 41 , ale
art. 43 alin. (1)
și ale
art. 45 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Laurențiu Modan în Dosarul nr. 6.013/303/2015/a5.3 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.
2.
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași parte în același dosar al aceleiași instanțe și constată că prevederile
art. 53 alin. (1)
și ale
art. 488 alin. (1) pct. 1
și
pct. 5 din Codul de procedură civilă
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 iulie 2021.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.