Decizia nr. 56/2004

Nicolae Popa - președinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Baltă - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile și Lucia Șălariu în dosarele nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iași și nr. 883/2003 al Judecătoriei Iași.

La apelul nominal lipsesc părțile, procedura de judecată fiind legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 579D/2003 la Dosarul nr. 397C/2003, având în vedere că obiectul și autorii excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în cele două dosare sunt identice.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile conexării. În consecință, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă și al

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea dispune conexarea dosarelor anterior menționate, pentru o mai bună administrare a justiției.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituționale invocate, în acest sens existând o constantă jurisprudență a Curții, de exemplu deciziile nr. 6/2003, nr. 107/2003 sau nr. 309/2003. Întrucât nu au apărut elemente noi de natură a justifica schimbarea acestei jurisprudențe, se apreciază că excepția este neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin Încheierea din 30 iulie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 1.218/2003, și prin Încheierea din 15 decembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 883/2003, Tribunalul Iași și Judecătoria Iași au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Vasile și Lucia Șălariu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 581 alin. 1, precum și cele ale art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu asigură egalitatea între părți în fața instanțelor, creând o discriminare între justițiabili, după cum aceștia sunt creditori sau debitori. Se susține că aceste texte de lege contravin și dispozițiilor art. 21 din Constituție, întrucât dreptul debitorului de a se adresa justiției este afectat prin instituirea obligației de a depune o cauțiune o dată cu formularea contestației la executare silită, obligație care nu se regăsește și în persoana creditorului.

De asemenea, se consideră că prevederile art. 449, art. 516 pct. 8, precum și cele ale art. 518-522 și art. 384^1 din Codul de procedură civilă încalcă liberul acces la justiție. Astfel, potrivit art. 516 pct. 8, actul de adjudecare, considerat titlu de proprietate pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu dacă imobilul se află în posesia debitorului. Împotriva acestui act, dispozițiile Codului de procedură civilă nu prevăd nici o cale de atac, restrângând nejustificat posibilitatea de a solicita desființarea vânzării împotriva terțului adjudecatar doar la cazul de fraudă, oricare alte cereri, chiar dacă există temei de nulitate, fiind inadmisibile. Mai mult, textele de lege menționate sunt considerate a contraveni dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, precum și celor referitoare la nediscriminare, întrucât, pe de o parte, art. 449 alin. 2 din Codul de procedură civilă dispune că numai atunci când adjudecatar a fost creditorul vânzarea va putea fi desființată, dacă există motive de nulitate, iar pe de altă parte, art. 520-522 conferă dreptul la o cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat numai adjudecatarului împotriva debitorului sau creditorului, iar nu și debitorului sau altor participanți la executarea silită.

Se arată că prevederile art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă încalcă dispozițiile art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituție, cele ale art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece admit înstrăinarea unei proprietăți printr-un act de executare silită, fără a garanta proprietarului dreptul la acțiune în justiție împotriva acestui act. Or, potrivit art. 44 din Constituție, averea fiecărui cetățean este garantată și nimeni nu poate fi lipsit de ea decât pentru cauze de utilitate publică, în condițiile expres prevăzute de lege, fiind exclusă orice dispoziție arbitrară a unei autorități publice referitoare la proprietatea privată.

Se mai arată că, sub aspectul efectelor pe care le produce, actul de adjudecare este un act de autoritate publică, ce trebuie echivalat cu o hotărâre judecătorească, și, prin urmare, poate fi atacat în justiție, în condițiile prevăzute de lege. Însă textele de lege criticate lipsesc debitorul de orice cale de atac împotriva actului de adjudecare, ceea ce contravine prevederilor art. 126 și 129 din Constituție.

Autorii excepției consideră că sunt încălcate și prevederile art. 6 pct. 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cele ale art. 14 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, deoarece textele de lege criticate nu respectă dreptul persoanei la un proces echitabil, care implică egalitatea de arme a părților, și le împiedică să promoveze un recurs efectiv împotriva unui act procedural.

În final, se apreciază că dispozițiile criticate contravin și prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât au fost introduse printr-o ordonanță de urgență, în situația în care nu exista un caz excepțional în vederea salvgardării unui interes public care să facă necesară modificarea în regim de urgență a Codului de procedură civilă. În motivarea acestei critici se invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 83/1998 .

Tribunalul Iași și-a exprimat opinia doar cu privire la dispozițiile art. 449, art. 516 pct. 8, art. 520-522 și art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referindu-se însă și la dispoziții ce nu fac obiectul excepției de față (art. 401 alin. 1 din Codul de procedură civilă).

Referitor la prevederile art. 449 din Codul de procedură civilă, se arată că titlul executoriu poate fi desființat dacă există temeiuri de nulitate în situațiile expres prevăzute, astfel încât reglementarea criticată nu este de natură să afecteze accesul liber la justiție.

În privința art. 520-522, instanța de judecată apreciază că aceste dispoziții trebuie corelate cu prevederile art. 402 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă. Așa fiind, se consideră că legiuitorul nu a creat o poziție privilegiată adjudecatarului în raport cu debitorul sau cu o terță persoană, ci a prevăzut, în articole distincte, ipoteze distincte și căi de acces la justiție specifice fiecărei ipoteze, ceea ce nu contravine principiului egalității cetățenilor în fața legii.

În ceea ce privește art. 516 pct. 8, se consideră că acesta nu conține dispoziții care să indice calea de atac împotriva actului de adjudecare, nefiind necesară o precizare expresă, deoarece actele de executare sunt supuse contestației, potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă.

Referitor la prevederile art. 581 alin. 1, instanța consideră că acestea nu încalcă dispozițiile constituționale privind accesul liber la justiție și egalitatea cetățenilor în fața legii.

În concluzie, instanța de judecată apreciază excepția ca fiind nefondată.

Judecătoria Iași consideră neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Guvernul arată că, referitor la invocarea neconstituționalității art. 403 și 581 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunțat, statuând netemeinicia excepțiilor ridicate, exemplu fiind deciziile nr. 15/2003 și nr. 281/2003, și consideră că nu au intervenit motive noi care să justifice reconsiderarea soluției adoptate în precedent.

Se apreciază că textele de lege criticate nu îngrădesc principiile constituționale enunțate, ci, din contră, constituie expresia aplicării acestora, procedura de judecată a contestației la executare și a ordonanței președințiale întemeindu-se pe dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, potrivit cărora legiuitorul este unica autoritate în măsură să reglementeze competența, procedura, precum și căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Normele referitoare la procedura de judecată a contestației la executare sunt considerate a fi concepute de legiuitor ca o măsură de evitare a abuzului procesual, care însă nu îngrădește exercitarea drepturilor procesuale ale părților.

De asemenea, se arată că în practica judiciară a Curții Constituționale s-a decis în mod constant că accesul la justiție nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, legiuitorul putând institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Așa fiind, dispozițiile procedurale în discuție nu creează discriminări între cetățeni pe criteriile stabilite de art. 4 alin. (2) din Constituție și de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, normele cuprinse în textele de lege criticate fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeași situație. Astfel, nu există nici o contradicție între prevederile constituționale invocate și reglementările din Codul de procedură civilă privind executarea silită, tratamentul diferențiat aplicabil părților raportului procesual civil decurgând din situațiile diferite în care se află acestea, una în calitate de creditor, cealaltă în calitate de debitor. Se apreciază, în același timp, că, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, așa încât regulile precise ale executării silite garantează drepturile recunoscute ale creditorului.

Se apreciază, în consecință, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că reglementarea unor căi procedurale în favoarea creditorului nu reprezintă o încălcare a principiului egalității în drepturi, ci o măsură de protecție a drepturilor acestuia. De altfel, egalitatea de tratament se justifică doar atunci când subiectele de drept se găsesc în situații similare, situațiile diferite impunând soluții legislative diferite.

Se apreciază că prin procedurile instituite de textele de lege criticate nu se aduce îngrădire liberului acces la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea părților interesate de a se adresa justiției, pe calea contestației la executare, a cererii de evicțiune sau ordonanței președințiale.

Prevederile legale criticate sunt considerate a fi în concordanță cu dispozițiile art. 125 și 128 din Constituție, întrucât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități corespunzătoare de exercitare a drepturilor procedurale.

Se mai arată că nici prevederile art. 41 alin. (1), (2) și (3) din Constituție nu sunt încălcate, deoarece obligativitatea depunerii unei cauțiuni în cuantumul fixat de instanță constituie o garanție instituită de lege pentru asigurarea posibilității debitorului de a se apăra prin mijloace judiciare și nu o atingere adusă dreptului de proprietate. Eventualele abuzuri ale instanței de judecată pot fi sancționate prin exercitarea de către debitor a căilor de atac prevăzute de lege.

În ceea ce privește neconstituționalitatea prevederilor legale criticate față de dispozițiile art. 114 alin. (4) din Constituție, se apreciază că "numai Curtea Constituțională are posibilitatea de a stabili dacă

Ordonanța Guvernului nr. 138/2002

a fost adoptată în condițiile prevăzute de Constituție".

De asemenea, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele legale criticate fiind considerate a fi în deplină concordanță cu principiul fundamental privind dreptul persoanei la un proces echitabil.

În concluzie, se apreciază că dispozițiile art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituția României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare. Textele legale criticate au următorul conținut:

- Art. 384^1 alin. 2: "În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești, la cererea executorului judecătoresc, instanța de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile menționate la alin. 1. Instanța se pronunță de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin hotărâre irevocabilă și executorie.";

- Art. 403 alin. 1: "Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel.";

- Art. 449: "În cazul vânzărilor făcute în condițiile prezentei secțiuni nu este admisibilă nici o cerere de desființare a vânzării împotriva terțului adjudecatar care a plătit prețul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia.

Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desființată, dacă există temei de nulitate.";

- Art. 516: "După plata integrală a prețului sau a avansului prevăzut de art. 515, dacă imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitație, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele mențiuni: [...]

8. mențiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate și că poate fi înscris în cartea funciară, precum și faptul că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă.";

- Art. 518: "Prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De la această dată adjudecatarul are dreptul la fructe și venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a prețului și suportă toate sarcinile imobilului.

Prin intabulare adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul vândut, potrivit regulilor de carte funciară.

De la data intabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță, creditorii putându-și realiza aceste drepturi numai din prețul obținut. Dacă prețul de adjudecare se plătește în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.

Ipotecile și celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, afară de cele pentru care adjudecatarul ar conveni să fie menținute; de asemenea, vor fi radiate din oficiu drepturile reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacă vânzarea s-a făcut în condițiile prevăzute de art. 509 alin. 4, toate notările făcute cu urmărirea silită, precum și interdicția de înstrăinare sau de grevare, dacă există.

Dacă imobilul a fost cumpărat cu plata prețului în rate, cumpărătorul nu îl va putea înstrăina sau greva, fără încuviințarea creditorilor urmăritori, înainte de plată integrală a prețului.";

- Art. 519: "Locațiunea și celelalte acte juridice privitoare la imobil rămân în ființă sau, după caz, încetează, potrivit legii. Plățile făcute înainte de scadență de către locatar sau alte persoane interesate sunt supuse dispozițiilor art. 498 alin. 3.";

- Art. 520: "Orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această prescripție curge și împotriva dispăruților, minorilor și persoanelor puse sub interdicție.";

- Art. 521: "În cazul în care cererea de evicțiune este introdusă înainte de împărțeala prețului de adjudecare, instanța de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea să suspende, cu sau fără cauțiune, împărțeala prețului până la judecarea definitivă a cererii de evicțiune.";

- Art. 522: "Dacă a fost evins total sau parțial, adjudecatarul îl poate acționa pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit. În măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acționa pe creditorii care au încasat prețul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceștia.";

- Art. 581 alin. 1: "Instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări."

Autorii excepției susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile art. 4 alin. (2), art. 11, art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (1), (2) și (3), art. 53, art. 115 alin. (4), art. 126 și art. 129 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textele constituționale invocate au următoarea numerotare și conținut:

- Art. 4 alin. (2): "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.";

- Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.";

- Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 20 alin. (2): "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.";

- Art. 21 alin. (1) și (2): "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 44 alin. (1), (2) și (3): "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.";

- Art. 53 alin. (1): "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";

- Art. 115 alin. (4): "Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.";

- Art. 126 alin. (1), (2) și (5): "(1) Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

(2) Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.[...]

(5) Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.";

- Art. 129: "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Autorii excepției consideră că textele de lege criticate încalcă și următoarele prevederi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

- Art. 6 paragraful 1: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.";

- Art. 13: "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

În același timp, autorii excepției consideră că textele de lege criticate încalcă și dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care au următorul conținut: "(1) Orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât și în asociație cu alții.

(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Se apreciază că se încalcă și prevederile art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care are următorul cuprins: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Autorii excepției consideră că textele de lege criticate încalcă și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care are următorul conținut: "Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Ședința de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfășurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, fie, dacă interesele vieții particulare ale părților în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanțelor speciale ale cauzei publicitatea ar dăuna intereselor justiției; cu toate acestea, pronunțarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Dispozițiile art. 384^1 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că, în vederea executării unui titlu executoriu care nu este hotărâre judecătorească, în cazul neîndeplinirii de bunăvoie a obligației de plată, executorul judecătoresc poate intră în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri, numai după ce instanța de executare va emite o hotărâre care să autorizeze această operațiune. Or, Curtea constată că necesitatea obținerii acestei autorizații din partea instanței judecătorești constituie o garanție pentru debitorul executat silit, de natură a împiedica exercitarea abuzivă a drepturilor ce decurg din titlul executoriu împotriva sa, astfel încât nu poate reține încălcarea vreunei dispoziții constituționale.

Pe de altă parte, Curtea consideră că, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. a) din Constituție, pentru executarea unei hotărâri judecătorești se poate deroga prin lege de la principiul inviolabilității domiciliului sau reședinței, sub acest aspect textul de lege criticat fiind reflexia normei constituționale.

II. Cu privire la critica de neconstituționalitate a art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 16 și 21 din Constituție, Curtea reține că instituirea obligației de plată a cauțiunii, ca o condiție a suspendării executării, are o dublă finalitate, și anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanție pentru creditor, cât privește acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, și, pe de altă parte, de a preveni și limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici.

Întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție. De asemenea, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată.

III. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 449 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acest text de lege devine aplicabil în cazul urmăririi silite asupra bunurilor mobile ale debitorului, când executorul judecătoresc procedează la valorificarea acestor bunuri sechestrate prin vânzare la licitație publică, vânzare directă sau prin alte modalități admise de lege, potrivit art. 431 din același cod. În această situație, cererea de desființare a vânzării împotriva terțului adjudecatar poate avea ca temei numai frauda din partea acestuia. Or, este de principiu că ori de câte ori prin intermediul unui act juridic se urmărește un scop ilicit, cum ar fi fraudarea legii, potrivit principiului "fraus omnia corrumpit", operația devine ilicită, iar actul care îi dă expresie este lipsit de eficiență juridică, fiind lovit de nulitate absolută.

O situație specială este aceea în care calitatea de adjudecatar aparține chiar creditorului. Curtea reține că textul de lege criticat, art. 449 alin. 2, reglementează un mijloc juridic procedural prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice încheiate cu fraudarea drepturilor sale, posibilitatea recunoscută acestuia fiind însă subsecventă existenței unei condiții de nulitate.

Așa fiind, Curtea constată că art. 449 din Codul de procedură civilă nu creează nici o discriminare între părțile raportului juridic și, prin urmare, nici o limitare a liberului acces la justiție, întrucât nu se poate reține o similitudine între situația juridică a debitorilor, a creditorilor sau cea a terților adjudecatari de natură să permită caracterizarea regimului juridic diferențiat ce le este aplicabil ca fiind discriminatoriu.

IV. Cu privire la excepția având ca obiect neconstituționalitatea art. 516 pct. 8 și art. 518-522, cuprinse în capitolul Codului de procedură civilă referitor la urmărirea silită asupra bunurilor imobile, Curtea reține că după finalizarea adjudecării executorul judecătoresc este obligat să întocmească actul de adjudecare prin care se realizează transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real ce a făcut obiectul urmăririi silite asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. Așa fiind, acest act constituie titlu de proprietate și titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia din urmă.

Pentru rațiunile deja înfățișate, Curtea nu poate reține nesocotirea principiului egalității cetățenilor în fața legii, textele de lege reprezentând exclusiv o garanție a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

În ceea ce privește încălcarea accesului liber la justiție și a dreptului la apărare, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - constituie o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în detrimentul altor titulari de drepturi. Întrucât accesul liber la justiție, ca, de altfel, oricare alt drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept.

De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea competenței instanțelor și a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ținut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituțional. Or, Curtea constată că reglementarea dedusă controlului satisface exigența impusă de norma constituțională, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 21, 24 și 53 din Legea fundamentală.

Nici critica de neconstituționalitate a textelor de lege în raport cu art. 44 din Constituție, referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, nu este întemeiată, întrucât prin executarea silită a unei obligații de plată rezultate dintr-un titlu executoriu emis conform legii se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului. Stabilirea conținutului și limitelor dreptului de proprietate - cărora li se subsumează reglementările în cauză - implică, în mod necesar, o restrângere a exercițiului său în considerarea drepturilor și intereselor altor persoane. Departe de a constitui o atingere a dreptului subiectiv în sine, asemenea reglementări creează condițiile indispensabile valorificării acestuia. În consecință, art. 516 pct. 8 și art. 518-522 din Codul de procedură civilă nu numai că nu contravin prevederilor constituționale invocate, ci, dimpotrivă, le dau expresie într-o manieră specifică, dar indubitabilă.

V. În ceea ce privește critica art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta instituie o procedură specială, potrivit căreia instanța de judecată poate dispune, prin ordonanță președințială, luarea unor măsuri cu caracter vremelnic, a căror urgență este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese legitime. Ca atare, Curtea nu poate reține contrarietatea dintre aceste dispoziții și cele ale art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece ele nu sunt aplicabile doar unei categorii de persoane, ci oricărei persoane aflate în situațiile menționate în ipoteza normei.

Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea constată, de asemenea, că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât prin procedura de urgență instituită de art. 581 din Codul de procedură civilă nu numai că nu se aduce vreo îngrădire dreptului persoanei de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiției în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Totodată, posibilitatea atacării cu apel și cu recurs a ordonanței președințiale sau a contestării executării acesteia, posibilitate prevăzută de art. 582 din Codul de procedură civilă, constituie un argument în plus în favoarea deplinei respectări a accesului liber la justiție.

În sfârșit, pentru argumentele arătate în prealabil, Curtea nu poate reține nici criticile referitoare la încălcarea de către textele de lege din Codul de procedură civilă a art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a art. 14 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice.

De altfel, asupra constituționalității textelor de lege criticate, Curtea s-a mai pronunțat ( Decizia nr. 6/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 12 februarie 2004), rațiunile care au stat la baza adoptării soluției anterioare păstrându-și valabilitatea și în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menținută.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, republicată, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 384^1 alin. 2, art. 403 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8, art. 518-522 și ale art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile și Lucia Șălariu în dosarele nr. 1.218/2003 al Tribunalului Iași și nr. 883/2003 al Judecătoriei Iași.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 17 februarie 2004.