Decizia nr. 301/2018

Articolul 29

alin. (5) ,

(7)

și

(9) :

(5)

Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile și se comunică de îndată. [...]

(7)

Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători. [...]

(9)

Hotărârea prin care se soluționează contestația prevăzută la alin. (7) este definitivă.

–

Articolul 38

alin. (1) : „(1) Plenul Consiliului Superior al Magistraturii adoptă

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor ,

Regulamentul de organizare și funcționare

a Consiliului Superior al Magistraturii,

Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii ,

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești , precum și alte regulamente și hotărâri prevăzute în

Legea nr. 303/2004, republicată , cu modificările și completările ulterioare, și în

Legea nr. 304/2004, republicată , cu modificările și completările ulterioare“;

–

Articolul 40

lit. f) :

Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: [...]

f)

iau măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor.

31.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

și

(5)

privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, respectiv calitatea legii,

art. 21 alin. (1)-(3)

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta se interpretează, potrivit

art. 20 din Constituție , și prin prisma dispozițiilor

art. 6

privind dreptul la un proces echitabil și

art. 13

privind dreptul la un recurs efectiv din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale,

art. 24

privind dreptul la apărare și

art. 73 alin. (3) lit. j) ,

l)

și

p)

privind domeniile de reglementare a legilor organice.

32.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în cauză, criticile formulate cu privire la dispozițiile

art. 29 alin. (5) ,

(7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

nu vizează în mod concret conținutul normativ al textului criticat, ci faptul că nu sunt reglementate garanțiile unui proces echitabil în procedura de control judecătoresc asupra actelor administrative emise de către Consiliul Superior al Magistraturii. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că textul criticat reglementează termenul de redactare și comunicare a hotărârilor plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, indicarea denumirii pe care o poartă acțiunea formulată împotriva hotărârii astfel pronunțate, expresie a controlului judecătoresc, a termenului în care se formulează, a instanței competente să judece acțiunea și a compunerii completului de judecată, precum și caracterul definitiv al hotărârii astfel pronunțate. Se pretinde că textul ar fi trebuit să prevadă și garanții specifice dreptului la un proces echitabil, distinct de asistarea formală de către un avocat, mai ales că în această procedură se aduce o acuzație în materie penală. În realitate, aspectele învederate țin de completarea legii, în sensul că autorul excepției dorește reglementarea într-un mod complet a modului de desfășurare a procedurii de soluționare a cererilor ce vizează carierea judecătorilor și procurorilor din fața Consiliului Superior al Magistraturii și a celei din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în privința Consiliului Superior al Magistraturii, care nefiind o instanță judecătorească în sensul

art. 126 alin. (1) din Constituție , nu este necesară reglementarea acesteia prin lege, iar, în privința Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedura de judecată se realizează potrivit și în conformitate cu

Codul de procedură civilă . Prin urmare, dorința autorului excepției de neconstituționalitate de se normativiza prin lege procedura în fața Consiliului Superior al Magistraturii și particularizarea procedurii civile pentru această tipologie de acțiune (contestație împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii) sunt chestiuni care țin de opțiunea legiuitorului, Curtea neputându-se substitui acestuia. Mai mult, nemulțumirile autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la modul în care s-a desfășurat procedura în fața Consiliului Superior al Magistraturii sunt chestiuni de interpretare și aplicare a legii, remedierea acestora putând fi realizată, dacă este cazul, prin formularea contestației care este judecată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

33.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (5) ,

(7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii este inadmisibilă, având în vedere

art. 2 alin. (2)

și

(3) din Legea nr. 47/1992

și

art. 126 alin. (1) din Constituție .

34.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 , respectiv competența Consiliului Superior al Magistraturii de a adopta

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor , Curtea constată că, în jurisprudența sa, prin

Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, a statuat că nici

Constituția

și nici actele internaționale nu exclud posibilitatea ca „în considerarea statutului unor categorii de persoane, legiuitorul să impună acestora rigori specifice de conduită, care pot fi subsumate conceptului de «bună reputație». Referindu-se în acest sens la interpretarea

art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale într-o cauză în care a fost chemată să decidă dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieții private și libertatea de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în

art. 8 paragraful 2

și

art. 10 paragraful 2 din Convenție , pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că deja a considerat legitim ca celor din funcții publice sau magistraților să li se impună, din cauza statutului lor, obligația de rezervă sau de discreție privind exprimarea în public a anumitor convingeri. Curtea a luat notă în acest context de faptul că «îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influența viața privată, în cazul în care magistratul, prin comportament - chiar din viața privată - aduce atingere imaginii sau reputației instituției judiciare» (Hotărârea din 19 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Ozpinar împotriva Turciei, paragraful 71). Având în vedere și jurisprudența menționată, Curtea reține că, în cazul magistraților, buna reputație constituie o condiție a încrederii publice în justiție și eficiența acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiției și deplina aplicare a dispozițiilor constituționale care reglementează înfăptuirea sa. Astfel fiind, instituirea condiției bunei reputații atât în ceea ce privește accederea în profesie, ca și pe toată durata activității de magistrat, este în concordanță cu exigențele impuse de prevederile

art. 124 din Constituție , precum și de cele ale

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale. De altfel, necesitatea ca numirea și promovarea judecătorilor să se realizeze în considerarea meritelor acestora, care se referă nu doar la calificarea profesională, ci și la reputația lor, este subliniată în Raportul Comisiei de la Veneția asupra independenței sistemului judiciar Partea I: Independența judecătorilor - Veneția, 12-13 martie 2010. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat «Etică judiciară - Principii, valori și calități», ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni“.

35.

În schimb,

Constituția

nu impune ca normele de deontologie profesională să fie adoptate prin lege organică, întrucât conceptul de statut al magistraților [statut care, în accepțiunea

art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție , trebuie adoptat prin lege organică; a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 28] se diferențiază de cel de deontologie a acestora. Astfel, dacă sub aspect material cele două concepte sunt foarte apropiate, în ceea ce privește aspectul funcțional ele se diferențiază vizibil: prima noțiune vizează organizarea oficială a profesiei date, în timp ce cea de-a doua tinde să asigure că în exercitarea atribuțiilor sale, dar și în cadrul vieții private, magistratul se comportă în conformitate cu obligațiile care îi incumbă și cu interesele corpului din care face parte, în condiții de natură a menține imaginea și integritatea profesiei. Deontologia este un instrument de autocontrol al corpului profesional, de responsabilizare, în timp ce statutul este o garanție pentru protecția drepturilor magistratului și un instrument de organizare, raționalizare și coordonare a profesiei. De asemenea, Curtea subliniază că regulile disciplinare vizează sancționarea sau răspunderea și nu se confundă cu normele de deontologie.

36.

Având în vedere că normele și principiile deontologice își au izvorul în preceptele morale și au cunoscut în timp o consacrare sub forma normelor juridice, entitatea cea mai bine plasată pentru a le formaliza este cea care are rolul de conducere/coordonare/apărare a intereselor corpului profesional. Astfel, stabilirea normelor de deontologie profesională ține de entitatea care reprezintă corpul profesional în cauză, ele neputând fi impuse prin lege, întrucât, în acest caz, s-ar ajunge la transformarea și identificarea acestora cu normele care reglementează o altfel de răspundere, cea disciplinară, distinctă de răspunderea/blamul profesional incident ca urmare a încălcării unei norme de deontologie profesională. Faptul că legiuitorul a optat, pe de o parte, în sensul reglementării obligației judecătorilor/procurorilor de a respecta

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor , iar, pe de altă parte, în sensul stabilirii obligației garantului independenței justiției, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, de a adopta

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor , nu relevă niciun fine de neconstituționalitate.

37.

Cu privire la evaluarea judecătorilor/procurorilor, Curtea reține că

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, prevede că „Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor

și să participe la formarea profesională continuă“. De asemenea, potrivit

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 , „Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competență profesională și de performanță judecătorii și procurorii sunt supuși la fiecare 3 ani unei evaluări privind eficiența, calitatea activității și integritatea, obligația de formare profesională continuă și absolvirea unor cursuri de specializare, iar în cazul judecătorilor și procurorilor numiți în funcții de conducere, și modul de îndeplinire a atribuțiilor manageriale“. Prin urmare, unul dintre elementele ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea îndeplinirii criteriilor de competență profesională și de performanță este integritatea.

38.

În sensul său comun, integritatea se definește ca fiind calitatea de a fi cinstit, onest, corect sau incoruptibil, iar dezvoltarea normativă a acestui concept de natură legală este realizată în

Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor , aprobat prin

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 676/2007 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 15 noiembrie 2016, care, la

art. 6 alin. (1) , prevede că „Integritatea judecătorilor se apreciază în funcție de următorul indicator: încălcări ale

Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor , stabilite prin hotărâri definitive ale Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii; sancțiuni disciplinare rămase definitive în perioada supusă evaluării; pronunțarea față de judecătorul evaluat a unor soluții de renunțare la urmărirea penală, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de condamnare, pentru care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu a propus eliberarea din funcție, în condițiile legii“. Stabilirea unui atare criteriu de apreciere al integrității, obiectiv în sine, ține de opțiunea Consiliului Superior al Magistraturii.

39.

În acest context normativ, autorii excepției de neconstituționalitate sunt nemulțumiți de faptul că integritatea judecătorilor se apreciază în funcție de încălcările aduse

Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor , aspect stabilit, însă, printr-o normă infralegală, respectiv

Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor , aprobat prin

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 676/2007 , și de aici deduc că acest cod ar fi trebuit adoptat sub forma unui act de reglementare primară. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că

Legea nr. 303/2004 , lege organică, este cea care reglementează integritatea ca fiind unul dintre criteriile în funcție de care se evaluează competența profesională și performanța judecătorului/procurorului. Prin urmare, acest criteriu este de rang legal, care nu implică nicio dificultate de înțelegere în privința destinatarului legii, mai ales că acesta este judecător/procuror. Curtea reține că ceea ce prevede legea este ca integritatea să fie evaluată, iar faptul că Consiliul Superior al Magistraturii a prevăzut într-un regulament criterii pentru evaluarea integrității care țin de Codul deontologic nu înseamnă că acest cod trebuie adoptat prin lege. De asemenea, Curtea observă că, în lipsa sa, evaluarea integrității s-ar realiza în conformitate cu criterii care nu ar fi formalizate într-un act juridic și ar fi realizată în funcție de criterii mai mult sau mai puțin subiective/obiective. De aceea, reglementarea unui sistem de recompensare și promovare în privința magistraților care se comportă potrivit exigențelor funcției dobândite și de sancționare a celor care încalcă aceste exigențe prin aplicarea unor sancțiuni profesionale, și nu disciplinare, este necesară pentru atingerea a ceea ce se numește responsabilitate profesională.

40.

Cu privire la importanța normelor de deontologie profesională, Curtea reține preambulul documentului, intitulat „Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară“ (Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară - 2001, adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrității magistraților, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a președinților de tribunal, care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25-26 noiembrie 2002), în care se subliniază că încrederea publicului în sistemul de justiție, în autoritatea morală și în integritatea judecătorilor este de maximă importanță într-o societate democratică modernă, că este esențial ca judecătorii, fiecare individual și toți în colectiv, să respecte și să onoreze funcția judiciară ca fiind un mandat public și să se străduiască în a spori și a menține încrederea publicului în sistemul judiciar și că principala responsabilitate de a promova și a menține standardele înalte ale conduitei judiciare revine în primul rând corpului judiciar din fiecare țară. Cu privire la valoarea 3, integritatea, se arată că este esențială pentru îndeplinirea adecvată a funcției judiciare. Judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproșabilă. Atitudinea și conduita unui judecător trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea corpului judiciar. Justiția nu doar trebuie făcută, trebuie să se și vadă că s-a făcut justiție.

41.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2016, paragraful 28, a stabilit că normele cuprinse în

Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu referire la evaluarea polițistului, sunt lacunare, de vreme ce „reguli substanțiale, esențiale în materia evaluării, precum: stabilirea reprezentanților instituției angajatoare care efectuează evaluarea, precizarea criteriilor de evaluare a activității și conduitei polițistului, comunicarea rezultatului evaluării și posibilitatea de contestare a acestuia nu sunt reglementate prin lege“. În consecință, prin decizia antereferită, Curtea a reținut că doar regulile substanțiale, esențiale în materia evaluării trebuie înscrise în lege, cu indicarea criteriilor de evaluare. Dar această observație, raportată la situația judecătorilor/procurorilor, vizează deja un text al unei alte legi, respectiv

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 , text care nu face obiectul excepției de neconstituționalitate. Faptul că legea antereferită stabilește că promovarea în funcție se realizează având în vedere raportul de evaluare [ art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ], care este întocmit și prin raportare la un criteriu ce ține de integritatea magistratului [ art. 39 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ], criteriu care se valorizează în funcție de încălcările aduse

Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor

[ art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor ], cod adoptat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii [ art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 ], nu pune în discuție constituționalitatea competenței Consiliului Superior al Magistraturii de a adopta acest cod, respectiv a dispozițiilor

art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 .

42.

Din cele de mai sus, Curtea reține că Consiliul Superior al Magistraturii are competența de a adopta norme de deontologie profesională, în calitatea sa de garant al independenței justiției, de reprezentant al corpului profesional al magistraților; de asemenea, Curtea constată că aceste norme stabilesc exigențe privind conduita profesională a magistraților, și nu garanții acordate de legiuitor acestora; or, întrucât ansamblul acestor garanții structurează și formează statutul magistraților în sensul

art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție , legiuitorul are obligația constituțională de a le reglementa numai pe acestea prin lege organică. În consecință, Curtea reține că adoptarea

Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor

de către Consiliul Superior al Magistraturii nu este contrară

art. 1 alin. (4)

și

art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție . În fine, dispozițiile

art. 73 alin. (3) lit. j)

sau

p) din Constituție

nu sunt incidente în cauză, întrucât ipoteza lor normativă nu se referă la judecători sau procurori.

43.

În ce privește invocarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a unor decizii de admitere pronunțate în precedent, Curtea constată că acestea nu sunt relevante în soluționarea prezentei excepții. Ipoteza normativă analizată în cauza de față diferă esențial de situațiile examinate prin

Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, referitoare la unele prevederi din

Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, sau

Decizia nr. 803 din 24 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 18 ianuarie 2016, privitoare la dispozițiile

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 293/2004

privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, în care elementul principal îl constituia răspunderea disciplinară a celor două categorii de funcționari publici vizați de deciziile menționate, pe când textul de lege criticat în cauză are în vedere regulile de deontologie profesională.

44.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 lit. f) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată. Atribuția secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii de a lua măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor este o expresie a dispozițiilor

art. 134 alin. (4) din Constituție , potrivit cărora „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției“. Astfel, Curtea reține că, fiind garantul independenței justiției, Consiliului Superior al Magistraturii este autoritatea care gestionează cariera judecătorilor și procurorilor, ceea ce înseamnă că acestuia îi revine competența de dispune măsurile necesare în acest domeniu, cu distincțiile, limitările și condiționările impuse de

art. 125

și

art. 132 din Constituție .

45.

Totodată, având în vedere rolul instanțelor judecătorești și al Ministerului Public în cadrul autorităților publice și statutul de care se bucură judecătorii și procurorii, se impune ca orice abateri de la conduita pe care judecătorul/procurorul trebuie să o adopte în considerarea acestui statut să poată fi cercetată. Dacă sesizările ce privesc răspunderea disciplinară cunosc un alt regim și cadru legal ( art. 44-52 din lege ), cele care privesc conduita judecătorilor/procurorilor, ce nu implică o răspundere disciplinară, trebuie la rândul lor examinate, putând fi angajată o altă tipologie de răspundere. În măsura în care ar fi tolerate comportamente care nu dau naștere unei răspunderi disciplinare, dar care nu sunt în concordanță cu exigențele profesiei, ar fi afectate prestigiul și încrederea în întregul corp al judecătorilor și procurorilor. Prin urmare, nu se poate reține că în sine această atribuție a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii ar fi contrară

art. 1 alin. (4) din Constituție .

46.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (5) ,

(7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Dragoș Andrei Păduraru în Dosarul nr. 1.511/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dragoș Andrei Păduraru în Dosarul nr. 1.511/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și de Daniela Panioglu în Dosarul nr. 557/46/2016 al Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 38 alin. (1)

și

art. 40 lit. f) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 mai 2018.