Decizia nr. 1637/2009

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Antonia Constantin - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 23, 91 și 98 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind

Codul de procedură fiscală , excepție ridicată de Flavia Cristina Anastasiu Teodosiu în Dosarul nr. 36.197/3/CA/2008 al Tribunalului București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a depus la dosarul cauzei o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, având în vedere că încheierea de sesizare este din data de 7 aprilie 2009, că autorul excepției a primit citația încă din data de 20 noiembrie 2009 și că însuși autorul excepției este avocat, respinge cererea formulată.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ridicate. Se arată că textele legale criticate sunt clare, precise și neechivoce, iar eventualele probleme ce pot apărea în aplicarea lor sunt supuse cenzurii instanțelor de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 7 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 36.197/3/CA/2008, Tribunalul București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 23 ,

art. 91

și

art. 98 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Flavia Cristina Anastasiu Teodosiu într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ fiscal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că

art. 91 din Codul de procedură fiscală

este neconstituțional, întrucât conferă în mod abuziv și discriminatoriu organelor fiscale dreptul de a stabili obligații fiscale în termen de 5 ani de la nașterea acestora și nu în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile

Decretului nr. 167/1958 . Totodată, se arată că

art. 95 alin. (3) din cod , stabilind un termen în care organul fiscal poate determina perioada supusă inspecției fiscale pe baza unor indicii, și nu a unor certitudini, reprezintă o discriminare evidentă. Se mai apreciază că dreptul de creanță al statului asupra contribuabilului nu trebuie să beneficieze de un regim juridic distinct de cel general, întrucât atât statul, cât și ceilalți potențiali creditori sunt subiecte de drept egale în drepturi.

În final, se consideră că

art. 23 din Cod

este neconstituțional, întrucât baza de impunere reprezintă un act unilateral al organului fiscal ce nu poate determina în mod singular nașterea creanțelor și a obligațiilor fiscale.

Tribunalul București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este întemeiată. Se arată că textele legale criticate sunt neconstituționale, în măsura în care acordă un tratament privilegiat însuși statului.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție ,

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile

art. 23 , ale

art. 91

și ale

art. 98 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind

Codul de procedură fiscală , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. În realitate, astfel cum rezultă din motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia critică numai constituționalitatea

art. 23 alin. (1) ,

art. 91 alin. (1) și (2) , precum și ale

art. 98 alin. (1) și (3) din Cod , texte asupra cărora, potrivit jurisprudenței sale, Curtea urmează să se pronunțe. Aceste dispoziții legale au următorul cuprins:

- Art. 23 alin. (1): "(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.";

- Art. 91 alin. (1) și (2): "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.";

- Art. 98 alin. (1) și (3): "(1) Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale. [...]

(3) La celelalte categorii de contribuabili inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale. Inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, dacă este identificată cel puțin una dintre următoarele situații:

a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

b) nu au fost depuse declarații fiscale în interiorul termenului de prescripție;

c) nu au fost îndeplinite obligațiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1) și (2)

privind egalitatea cetățenilor în fața legii și ale

art. 20 alin. (2)

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului. Totodată, se consideră că sunt încălcate prevederile

art. 14

și ale

art. 17 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării, respectiv interzicerea abuzului de drept.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

I. Critica de neconstituționalitate care privește

art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală

este inadmisibilă, întrucât nu este motivată în conformitate cu exigențele

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 . Astfel, autorul excepției nu indică în susținerea acestei critici nici o prevedere constituțională, motivarea sa vizând mai degrabă o inconsistență legislativă la nivelul textului criticat. Curtea, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , nu are competența de a modifica textul de lege criticat, o atare competență aparținând legiuitorului originar sau delegat.

II. Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a stabilit că principiul egalității privește egalitatea cetățenilor în fața legilor și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic între cetățeni și autoritățile publice (de exemplu,

Decizia nr. 77/1997

și

Decizia nr. 322/1997 ). În speță, critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91 alin. (1) și (2) , precum și ale

art. 98 alin. (1) din Codul de procedură fiscală

vizează dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale, respectiv termenul în care se pot stabili asemenea obligații; deci, este vorba de o autoritate publică, parte a raportului de drept fiscal. Curtea reține că în dreptul fiscal întotdeauna o parte este statul (prin organul fiscal), iar raporturile juridice care se constituie în sfera dreptului fiscal țin de dreptul public, astfel încât situația juridică a statului nu se poate compara cu cea a altor creditori de drept privat.

Rezultă, în mod evident, că nu se poate face o comparație bazată pe principiul egalității între competențele unei autorități publice și drepturile unei persoane de drept privat. Așadar,

art. 16 din Constituție

nu este incident în cauză.

Curtea reține că

art. 14 din Convenție

nu are o existență independentă, acesta trebuie să fie coroborat cu drepturile și libertățile fundamentale pe care Convenția le reglementează. De asemenea,

art. 17 din Convenție

nu reglementează un drept sau o libertate fundamentală și, precum

art. 14 din Convenție , nu are o existență independentă. Or, în cauza de față, autorul excepției nu indică dreptul sau libertatea pretins încălcată prin textul legal criticat, astfel încât critica acestuia, în raport cu cele două dispoziții convenționale, nu se constituie într-o veritabilă motivare a excepției de neconstituționalitate.

În raport cu dispozițiile

art. 98 alin. (3) din Codul de procedură fiscală , Curtea observă că acestea consacră principiul potrivit căruia inspecția fiscală ce vizează contribuabilii mici și mijlocii se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale.