Decizia nr. 17/2025

Articolul 19

alin. (3): „(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora.“;

–

Articolul 31

alin. (1) lit. c): „(1) În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: [...] c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători;“.

12.

În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în fața legii, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil sub aspectul imparțialității instanței, ale

art. 73 alin. (3) lit. l)

referitor la reglementarea prin lege organică a organizării și funcționării instanțelor judecătorești și ale

art. 126 alin. (4)

privind stabilirea prin lege organică a compunerii Înaltei Curți de Casație și Justiție și a regulilor de funcționare a acesteia, precum și a prevederilor

art. 11 alin. (1)

și

(2)

referitor la dreptul internațional și dreptul intern și ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile

art. 6 paragraful 1

privind dreptul la un proces echitabil sub aspectul imparțialității instanței și ale

art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și ale

art. 1 paragraful 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție .

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 19 alin. (3)

și ale

art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004

au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile

art. 21 alin. (3) , ale

art. 73 alin. (3) lit. l)

și ale

art. 126 alin. (4) din Constituție

- invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 25 mai 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 19 alin. (3)

și ale

art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 , pentru argumentele reținute în paragrafele 19-32 din decizia menționată.

14.

Prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , precitată, cu privire la competența Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a înființa completuri specializate, Curtea a observat că autorul excepției pleacă de la premisa că stabilirea completurilor specializate se face numai prin lege, astfel că legea nu poate lăsa la discreția/aprecierea unui organ administrativ o asemenea competență. Cu alte cuvinte, completurile specializate s-ar constitui în mod nemijlocit prin lege, și nu printr-un act administrativ dat în temeiul legii. Or, legiuitorul are atât competența să înființeze el însuși completuri specializate, cât și să reglementeze în sarcina organului de conducere al instanței judecătorești această competență. Nu există o regulă într-un sens sau altul, ambele modalități dând expresie ideii de instanță constituită potrivit legii. Niciun text constituțional sau convențional nu impune ca aceste completuri specializate să fie stabilite în mod nemijlocit și direct de legiuitor, din contră, rațiuni ce țin de flexibilitatea și suplețea reglementării pot determina legiuitorul să nu stabilească o obligație, ci o posibilitate de constituire a completurilor, caz în care evaluarea criteriilor care impun constituirea acestora trebuie realizată de organul de conducere al respectivei instanțe. Așadar, pot fi situații în care completurile specializate sunt stabilite direct prin lege (a se vedea

art. 29 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, și

Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019), însă, în mod alternativ, pentru a răspunde unor realități aflate în desfășurare, nimic nu împiedică legiuitorul să încredințeze decizia înființării unor asemenea completuri colegiului de conducere al instanței. Prin

Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019 , precitată, paragraful 153, Curtea a statuat că „ art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, astfel cum a fost modificat prin

art. 215 pct. 2 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a prevăzut că «La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora». Textul antereferit nu modifică

art. 29 din Legea nr. 78/2000 , astfel că judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în

Legea nr. 78/2000

se realizează de completurile specializate. Rezultă că la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție se pot constitui alte completuri specializate în domeniile pentru care legea nu prevede în mod expres o asemenea obligativitate. Or, pentru infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000

exista o asemenea obligativitate încă din 2003, astfel că, în privința acestora, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are competența, începând cu anul 2011, de a le desființa pe cele existente, ci doar de a înființa alte completuri în materiile în care legea nu obligă. Prin urmare,

art. 29 din Legea nr. 78/2000

nu a fost implicit abrogat prin

art. 19 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 , astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 71/2011 “.

15.

Astfel, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are competența să refuze înființarea unor completuri specializate acolo unde chiar legea a prevăzut înființarea obligatorie a acestora [a se vedea situația completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în

Legea nr. 78/2000 ], în schimb, dacă legea prevede posibilitatea înființării unor completuri specializate, decizia înființării lor aparține colegiului de conducere. Faptul că legiuitorul a reglementat competența Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a aproba înființarea de completuri specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nu înseamnă că acestuia i-a fost conferită o competență distonantă cu prevederile

Constituției

referitoare la legiferare. Legiuitorul nu a încredințat Colegiului de conducere un aspect care ține de legiferare, ci doar decizia de oportunitate în sensul constituirii unor astfel de completuri, decizie luată în temeiul legii. Prin urmare, temeiul constituirii completurilor specializate este legea, dar decizia constituirii aparține Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

16.

În consecință, prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , precitată, Curtea a constatat că legiuitorul are competența să acorde Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție decizia constituirii completurilor specializate. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut caracterul obligatoriu al înființării acestor completuri chiar în textul legii nu poate fi considerat o încălcare a

art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție ; legiferarea în considerarea acestui text constituțional a fost realizată prin simplul fapt al stabilirii posibilității înființării completurilor specializate. Reglementarea caracterului opțional al acestor completuri, și nu obligatoriu, nu echivalează cu o delegare a activității de legiferare, ci reprezintă o expresie a acesteia. Prin urmare, textul de lege criticat nu încalcă

art. 61

și

art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție .

17.

Cu privire la

art. 126 alin. (4) din Constituție , prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , Curtea a statuat că, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme prin lege organică, nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională ( Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 177). Or, așa cum s-a arătat, legea este cea care prevede posibilitatea constituirii de completuri specializate, altele decât cele obligatorii reglementate, la rândul lor, prin lege, astfel că nu se poate reține încălcarea

art. 126 alin. (4) din Constituție .

18.

Tot prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , Curtea a constatat că invocarea

art. 21 alin. (3) din Constituție

este realizată prin prisma faptului că textul de lege criticat nu respectă o garanție a dreptului la un proces echitabil, și anume că instanța nu ar fi prevăzută de lege, ci de un act administrativ. Or, astfel cum s-a arătat anterior, deși luarea deciziei de constituire a completurilor specializate aparține Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, temeiul înființării lor este legea, ceea ce înseamnă că textul criticat respectă garanția dreptului la un proces echitabil ca litigiile să fie judecate de o instanță stabilită prin lege. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea

art. 21 alin. (3) din Constituție , în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești.

19.

Cu privire la competența Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca, printr-un regulament, să stabilească atât organul administrativ competent să aprobe compunerea completurilor de 3 judecători în materie penală, cât și modalitatea de desemnare a membrilor acestora, prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , Curtea a reținut că prin

Decizia Curții Constituționale nr. 27 din 22 ianuarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020, a statuat că, ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalități prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege (paragraful 48). Faptul că Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, în condițiile în care legea nu reglementează în mod expres modalitatea de desemnare a acestora, nu poate fi considerat contrar legii, în sensul încălcării autorității legii cu eventuala consecință a creării unei paradigme juridice neconstituționale. În situația în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează și situația litigioasă analizată, se constată că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relației dintre un act de reglementare primar și unul secundar (paragraful 51). Dacă legiuitorul ar fi dorit ca și pentru desemnarea membrilor completurilor de 3 judecători să fie utilizat procedeul tragerii la sorți, ar fi trebuit să reglementeze în mod expres acest lucru, ceea ce nu a făcut, lăsând, astfel, în marja de apreciere a Colegiului de conducere, ca organ colegial de conducere competent să adopte regulamentul instanței supreme, să stabilească modalitatea concretă de desemnare a membrilor acestor completuri (paragraful 52). Fără ca situația normativă existentă la instanțele ierarhic inferioare să fie un reper pentru cea de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnarea membrilor completurilor de judecată de la instanțele inferioare și membrilor completurilor de 3 judecători de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție urmează același algoritm, iar o asemenea orientare normativă la nivelul actelor administrative a fost și este posibilă tocmai pentru că legea este cea care permite o opțiune între tragerea la sorți și nominalizare în privința completurilor de 3 judecători de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, neexcluzând nici expres, nici implicit vreuna dintre cele două modalități de desemnare antereferite (paragraful 54). Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigențele constituționale ale

art. 126 alin. (4) , întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza și în temeiul legii, ceea ce s-a și întâmplat. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorți sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziții legale restrictive, una dintre aceste două modalități înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza și în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege (paragraful 57). Soluția aleasă prin actul administrativ normativ, respectiv desemnarea membrilor completurilor antereferite la propunerea președintelui de secție și cu aprobarea Colegiului de conducere, nu este de natură să afecteze cerința independenței și imparțialității obiective a completurilor de 3 judecători, desemnarea prin tragere la sorți a membrilor completurilor nu este unica și singura modalitate prin care se asigură imparțialitatea obiectivă a acestora, putând exista și modalități alternative de desemnare în mod transparent a acestora, care să asigure un grad înalt de încredere în sistemul judiciar, de natură a înlătura orice suspiciune privind modul în care sunt repartizați judecătorii în aceste completuri (paragraful 60).

20.

Raportat la criticile de neconstituționalitate formulate în cauză, prin

Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021 , Curtea a reținut că nu este chemată să se pronunțe asupra soluției normative cuprinse în regulamentul antereferit cu privire la modul concret de desemnare a membrilor completurilor, întrucât prevederile regulamentare nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate, ci dacă un act de reglementare primară poate transfera în domeniul actelor de reglementare secundară stabilirea organului competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală și a modului concret de desemnare a membrilor acestor completuri. Legiuitorul are opțiunea să stabilească el însuși organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative. Or, textul de lege criticat dă expresie celei de-a doua ipoteze antereferite, astfel că a reglementat doar competența organului administrativ de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a adopta Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, lăsându-se, astfel, acesteia obligația de a stabili, ca act de aplicare a legii, atât organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală, cât și modul concret de desemnare a membrilor completurilor. Nu există nicio prevedere constituțională sau vreo exigență rezultată din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

care să impună ca stabilirea organului competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală și a modului de desemnare a membrilor completurilor să fie realizată în mod direct prin lege. În lipsa unei prevederi legale exprese, rezultă că legiuitorul a acceptat ca un act de reglementare secundară să realizeze acest lucru, ca act de executare a legii. O asemenea modalitate de legiferare, prin care se lasă la latitudinea actului administrativ normativ alegerea celei mai articulate soluții în lipsa unei reglementări restrictive de nivel legal, nu echivalează cu conferirea de competențe legislative unei autorități administrative, astfel că textul criticat nu contravine

art. 61

și

art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție . Curtea a mai reținut că, în cauză, este aplicabil mutatis mutandis paragraful 57 din

Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020

în raport cu criticile formulate din perspectiva

art. 126 alin. (4) din Constituție . Astfel, modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigențele constituționale ale

art. 126 alin. (4) , întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza și în temeiul legii. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorți sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziții legale restrictive, una dintre aceste două modalități înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza și în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege. Prin urmare, având în vedere considerentele mai sus expuse, Curtea a constatat că nu se poate susține nici încălcarea

art. 21 alin. (3) din Constituție , în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești.

21.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Georgică Giurgiucanu în Dosarul nr. 106/36/2019 al Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 19 alin. (3)

și ale

art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 ianuarie 2025.