Decizia nr. 330/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe și Nicolae Cristea în Dosarul nr. 1.735/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.086D/2015.

2. La apelul nominal, pentru autorul excepției Gheorghe Copos răspunde apărătorul ales Viorel Roș, iar pentru autorul excepției Nicolae Cristea răspunde apărătorul ales Nicu Neamțu, cu împuterniciri avocațiale la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției Gheorghe Copos, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. Precizează că în cauză nu sunt incidente dispozițiile cu privire la situațiile tranzitorii reglementate de

Legea nr. 255/2013 . Consideră că textul de lege criticat ar trebui să prevadă că este aplicabil în toate cazurile în care hotărârile judecătorești pot și trebuie să fie supuse controlului instanței supreme conform art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, și anume pentru încălcarea competenței materiale. Totodată, invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 525 din 7 iulie 2015

și nr. 631 din 8 octombrie 2015.

5. Avocatul autorului excepției Nicolae Cristea solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât acestea privează părțile de o cale de atac, prevăzută de normele procedurale în vigoare la data soluționării cauzei. Invocă în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 19 din 19 ianuarie 2016 .

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, întrucât nu dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt incidente în cauză cu privire la posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în casație, ci reglementările tranzitorii cuprinse în capitolul II din titlul I al

Legii nr. 255/2013

de punere în aplicare a Codului de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

7. Prin Încheierea nr. 179/RC din 22 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.735/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe și Nicolae Cristea în etapa verificării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia, Gheorghe Copos, susține că dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, care limitează recursul în casație la deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, ale art. 126 alin. (1) și (3), potrivit cărora "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", respectiv "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale", și ale art. 129, care statuează că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", precum și ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens arată că în speță inculpații au fost judecați de către o instanță necompetentă material și inferioară celei competente material și, pentru că instanța însăși a încălcat normele de competență materială, acești inculpați sunt lipsiți de remediul procesual pe care îl au cei aflați în situații identice, respectiv acela de a invoca pe calea recursului în casație necompetența materială a instanței care a pronunțat hotărârea. Astfel, dispozițiile de lege criticate creează discriminare între persoane față de care s-au pronunțat hotărâri definitive de către instanțe diferite, și anume de către tribunal, respectiv de către curtea de apel, întrucât permit atacarea cu recurs în casație doar a deciziei curții de apel, suprimând însă dreptul persoanelor față de care tribunalul a pronunțat o hotărâre definitivă de a o contesta pe calea recursului în casație. Consideră că egalitatea cetățenilor în fața legii presupune dreptul acestora de a fi judecați de aceleași instanțe judecătorești, după aceleași reguli, precum și posibilitatea exercitării acelorași căi de atac împotriva hotărârilor nelegale și netemeinice. Succesiunea în timp a legilor procesual penale a dus la un dezechilibru al regulilor aplicate de instanțe, aspect ce nu a fost avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării noului Cod de procedură penală. Ca efect al dispozițiilor de lege criticate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii decât de către curțile de apel, întrucât doar acestea pot fi controlate pe calea recursului în casație, în timp ce hotărârile pronunțate de alte instanțe judecătorești, cu încălcarea dispozițiilor imperative referitoare la competența materială, nu pot fi controlate pe calea recursului în casație. Tratamentul diferențiat al persoanelor aflate în situații identice - față de care s-a pronunțat instanța penală printr-o hotărâre definitivă - nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în aplicarea art. 14 din Convenție, că orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei). Susține că dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea oricărei persoane de a supune hotărârea prin care a fost condamnată de o instanță necompetentă unui control asupra legalității hotărârii. Omiterea sau eliminarea voită a controlului de legalitate cu privire la hotărârile definitive pronunțate de tribunale în materie penală aduce astfel atingere cerințelor unui proces echitabil. În fine, consideră că legiuitorul nu poate suprima dreptul unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituție. Or, soluția legislativă prevăzută de dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - constând în suprimarea dreptului persoanelor față de care tribunalul a pronunțat o hotărâre penală definitivă de a ataca această hotărâre pe calea recursului în casație - este de natură a-i prejudicia de două ori pe cei judecați cu încălcarea regulilor de competență materială și de către o instanță inferioară. O dată, pentru că sunt judecați de o instanță inferioară și necompetentă, iar a doua oară, întrucât nu există un remediu procesual pentru această încălcare.

9. Autorul excepției Roza Gilio Giuzepe susține că dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției și ale art. 129, care statuează că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", precum și ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care nu permit exercitarea recursului în casație împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în soluționarea căii de atac a apelului, mai ales în condițiile în care s-au încălcat normele privind competența materială a instanțelor judecătorești, încălcare sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Arată că egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără nicio discriminare, presupune și posibilitatea acestora de a fi judecați de către aceleași instanțe judecătorești și după aceleași reguli procesuale, în condiții de tratament juridic similar pentru situații juridice similare, dar și dreptul de a exercita aceleași căi de atac împotriva unor hotărâri judecătorești nelegale. Respectarea principiului egalității în drepturi se impune a fi examinat cu o rigoare maximă în cazul unor conflicte de legi în timp, care, în lipsa unor soluții pentru acoperirea legală a tuturor situațiilor tranzitorii posibile și pentru asigurarea exercitării egale a drepturilor procesuale, sunt de natură a crea inegalități și discriminări pentru persoanele supuse proceselor penale aflate în curs de desfășurare. Această inegalitate în fața legii este cu atât mai evidentă dacă se are în vedere și faptul că prin dispozițiile referitoare la situațiile tranzitorii cuprinse în

cap. II din titlul I al Legii nr. 255/2013

- cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - nu s-a realizat o rezolvare legală explicită a unei asemenea situații de conflict în timp al normelor procesual penale.

10. Autorul excepției Cristea Nicolae și-a însușit cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de inculpații Gheorghe Copos și Roza Gilio Giuzepe, precum și argumentele acestora.

11. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens arată că art. 434 alin. (1) face parte din noul Cod de procedură penală, care aduce o anumită viziune de politică procesual penală a statului. Astfel, conform noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, judecătoriile și tribunalele au devenit, în principiu, instanțe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competența exclusivă a curților de apel. Tribunalele au rămas instanțe de control judiciar numai prin excepție, pronunțându-se doar în anumite materii, în situații strict prevăzute de lege, asupra unor contestații formulate împotriva unor încheieri/sentințe ale judecătoriei. În viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu ar mai judeca așadar niciodată calea de atac a apelului. Din acest punct de vedere, reglementarea art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - care se referă la posibilitatea atacării cu recurs în casație doar a deciziilor pronunțate în apel de către curțile de apel - este pe deplin justificată. În practică însă vor mai exista și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, o anumită perioadă de timp, situații în care tribunalele se pronunță ca instanțe de apel. Este vorba despre acele situații pe care

Legea nr. 255/2013

- cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - le-a reglementat expres, și anume: apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală și care, potrivit dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 255/2013 , se soluționează de către aceeași instanță, respectiv rejudecarea de către tribunale a apelului în urma desființării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanța de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 . În continuare, instanța de judecată arată că

Legea nr. 255/2013

a permis, potrivit art. 11 alin. (1), atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate în apel de către tribunale, dar numai dacă au fost pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală și dacă termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi. Nu s-au avut așadar în vedere celelalte două situații în care tribunalele pot judeca ca și instanțe de apel, menționate mai sus, ceea ce creează o inechitate în fața legii și contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Instanța de judecată consideră însă că nu dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin art. 16 alin. (1) din Constituție, ci dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 255/2013 , care a limitat posibilitatea declarării recursului în casație, pentru situațiile tranzitorii, doar la deciziile instanțelor de apel care fuseseră pronunțate mai înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Cu alte cuvinte, art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, în modul în care este formulat, este constituțional, întrucât are în vedere numai cauze începute și pronunțate sub imperiul noului Cod de procedură penală și unde, în mod evident, nu mai subzistă nicio inegalitate în fața legii. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală arată că nu invocă, din oficiu, eventuala neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 255/2013 , deoarece, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

12. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorii excepției nu critică art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conține, ci pentru ceea ce nu conține, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casație, solicitând, practic, o completare a textului. În subsidiar, opinează că excepția este neîntemeiată. Legiuitorul infraconstituțional, când a reglementat recursul în casație, a avut în vedere atât necesitatea de a îndrepta hotărârile definitive, dar nelegale, cât și necesitatea de a asigura siguranța și stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casație, cât și a numărului de persoane care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispozițiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, câtă vreme acestea nu împiedică părțile interesate să apeleze la o instanță de judecată care să se bucure de jurisdicție deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce privește aspectele de fapt, cât și cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege și în condițiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituție, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile legii, motiv pentru care dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi atacate cu recurs în casație numai anumite decizii judecătorești, sunt conforme cu prevederile constituționale și convenționale invocate de autorii excepției. În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate gradele de jurisdicție. Acest drept poate fi supus unor condiționări de fond și formă, iar existența uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituție și nici de vreun tratat internațional la care România este parte (Decizia Curții Constituționale nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014). Dispozițiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituție. De asemenea, dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 124 din Constituție, referitoare la independența judecătorilor și supunerea acestora numai legii, precum și la înfăptuirea justiției în numele legii.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: "Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor."

17. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, ale art. 126 alin. (1) și (3), potrivit cărora "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", respectiv "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale", și ale art. 129, care statuează că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", precum și ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, și nu extraordinară, determinând verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casație a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, potrivit căruia în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul reprezintă astfel un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea hotărârilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și al uniformizării jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.

19. Recursul în casație este de competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin el urmărindu-se asigurarea unei practici unitare. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură sau de revizuire, cale de atac de fapt, urmărind îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 din Codul de procedură penală, și anume nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greșit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Nu se mai prevede distinct că se poate declara o cale de atac: când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată; când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul și contestația.

20. În ceea ce privește obiectul recursului în casație, acesta fiind o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile definitive. În acest sens, dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că este vorba de deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin care s-a soluționat fondul cauzei. Deși textul de lege criticat se referă doar la deciziile pronunțate de curțile de apel, recursul în casație vizează însă, așa cum reține doctrina, și îndreptarea sentinței menținute sau desființate de curtea de apel ca instanță de apel, având în vedere soluțiile de la judecata recursului în casație, prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanța de recurs în casație, după caz, în funcție de motivul invocat, casând hotărârea atacată, și anume decizia curții de apel, desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată, pronunțând o soluție în recurs, sau poate dispune rejudecarea de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, care poate fi tribunalul, ca primă instanță, dacă soluția atacată a fost dată de judecătorie cu încălcarea regulilor de competență materială sau după calitatea persoanei, fiind evident că, și în această din urmă situație, sentința dată cu încălcarea normelor privind competența după materie sau după calitatea persoanei urmează a fi desființată în recurs.

21. Potrivit noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, tribunalele au devenit, în principiu, instanțe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competența exclusivă a curților de apel. Tribunalele au rămas instanțe de control judiciar numai prin excepție, pronunțându-se doar în anumite materii, în situații strict prevăzute de lege, asupra unor contestații formulate împotriva unor încheieri/sentințe date de judecătorii. Există și două situații tranzitorii reglementate de

Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013), în care tribunalele se pronunță ca instanțe de apel și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Este vorba, pe de o parte, de apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, care, potrivit dispozițiilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , se soluționează de către aceeași instanță - în speță tribunalul -, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel, și, pe de altă parte, de rejudecarea apelurilor de către tribunale în urma desființării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanța de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 .

22. Curtea reține însă că, în viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru care dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - care consacră posibilitatea atacării cu recurs în casație doar a deciziilor pronunțate în apel de către curțile de apel - nu contravin prevederilor constituționale și convenționale invocate de autorii excepției. De altfel, stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, inclusiv reglementarea căilor extraordinare de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a statuat, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac - prevăzând că "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii" -, ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (de exemplu,

Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004,

Decizia nr. 217 din 15 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 28 mai 2014,

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25, și

Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, paragraful 18).

23. Astfel, Curtea constată că este neîntemeiată critica formulată de autorii excepției cu privire la încălcarea principiului egalității în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, în sensul că dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între persoanele față de care s-au pronunțat hotărâri definitive de către tribunal, respectiv de către curtea de apel, întrucât permit atacarea cu recurs în casație doar a deciziilor curții de apel, suprimând dreptul celor față de care tribunalul a pronunțat o hotărâre definitivă de a o contesta pe calea recursului în casație. Curtea a reținut în jurisprudența sa că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012,

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, și

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, nicio prevedere din Legea fundamentală și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor extraordinare de atac în materie penală, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție prevăzând, în această materie, dreptul la două grade de jurisdicție, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond și în apel. Pentru motivele arătate, dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere nici principiului unicității, imparțialității și egalității justiției, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție.

24. De asemenea, având în vedere că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, Curtea reține că dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile consacrate de art. 21 alin. (1)-(3) și de art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, respectiv de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenție, acesta nu semnifică dreptul la exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, nefiind aplicabil în cauză.

25. În fine, cu privire la art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta nu are o existență autonomă și nu poate fi invocat decât prin raportare la alte prevederi ale Convenției sau ale protocoalelor sale adiționale.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe și Nicolae Cristea în Dosarul nr. 1.735/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 mai 2016.