Decizia nr. 38/1993

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Ioan Muraru - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de Procuratura Generală împotriva deciziilor Curții nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 și nr. 18/1993 prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate vizând pozițiile art. 223, art. 224 și art. 229 din Codul penal.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 24 iunie 1993, în prezenta recurentului Procuratura Generală și a intimaților, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 7 iulie 1993.

La termenul din 24 iunie 1993, Curtea a pus în discuție, din oficiu, necesitatea conexarii recursurilor declarate împotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 și nr. 18/1993, pronunțate în dosarele nr. 42C, nr. 49C, nr. 57C, nr. 58C, nr. 63C, nr. 70C, nr. 75C/1992 și nr. 1C/1993, având în vedere ca dispozițiile legale atacate ca neconstituționale și motivele de recurs sunt identice. Fața și de concluziile favorabile ale recurentului și ale intimaților, pentru o mai buna administrare a justiției, Curtea a dispus conexarea, urmând a se pronunța asupra tuturor recursurilor prin decizia de fața.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, retine următoarele:

Cat privește dosarul nr. 42C/1992, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în fața Tribunalului Județean Constanta, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 1394/1992 al acestei instanțe, inculpatul Popescu Ioan a ridicat, la termenul de judecată din 12 august 1992, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 și 148 din Codul penal și a solicitat sesizarea Curții Constituționale. Instanța a amânat pronunțarea la data de 13 august 1992, iar prin încheierea din aceeași dată a sesizat Curtea Constituțională, făcând referire la infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 223 din Codul penal. În motivarea încheierii se arata, în esenta, ca față de dispozițiile art. 135 din Constituție care consacra doar doua forme de proprietate, și anume cea publică și cea privată, precum și în raport cu dispozițiile art. 41 din Constituție care prevede că proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titularul ei, normele de drept care reglementau până la 22 decembrie 1989 protecția penală a "avutului obștesc" au rămas fără obiect, deoarece acest avut nu mai exista din punct de vedere juridic. De asemenea, se invoca art. 150 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții".

Cat privește dosarul nr. 49C/1992, inculpata Bechir Magbulea a invocat la termenul de judecată din data de 16 septembrie 1992, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 1077/1992 al Judecătoriei Medgidia, excepția de neconstituționalitate a "dispozițiilor legale din Codul penal referitoare la asimilarea avutului obștesc în avut public", instanța de judecată amanand pronunțarea la data de 23 septembrie 1993. Prin încheierea de la această dată Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituțională făcând referire la dispozițiile art. 145 din Codul penal. Instanța și-a exprimat opinia în sensul că noțiunea de avut obștesc contravine dispozițiilor art. 135 din Constituție, care prevăd ca proprietatea este publicată sau privată.

Cat privește dosarul nr. 57C/1992, prin încheierea din 22 octombrie 1992, pronunțată în dosarul nr. 730/1992 aflat pe rolul Tribunalului Județean Tulcea, instanța a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, invocată de inculpatul Dusa Nicolae pe motiv ca, Constituția reglementează un alt regim juridic al proprietății decât cel avut în vedere de Codul penal. Instanța și-a exprimat opinia în sensul că, față de prevederile art. 145 din Codul penal, noțiunea de avut public nu este sinonima cu aceea de proprietate de stat sau proprietate publică. Astfel, noțiunea juridică de domeniu public nu contravine, ci este cu totul altceva decât noțiunea specifică dreptului penal, în actuala redactare a Codului penal, decât cea de avut public.

Cat privește dosarul nr. 58C/1992, Curtea a fost sesizată de către Tribunalul Județean Tulcea, prin Încheierea din 27 octombrie 1992, pronunțată în dosarul nr. 672/1992, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul penal, invocată de inculpatii Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru și Danila Mihai, cu motivarea ca acestea contravin prevederilor art. 135 alin. (2) și (4) din Constituție și sunt abrogate prin art. 150 alin. (1) din Constituție. Exprimandu-și opinia, Tribunalul Județean Tulcea a arătat ca aplicarea în cauza a prevederilor art. 224 din Codul penal este o problemă de interpretare a legii, inclusiv în raport cu prevederile constituționale, iar nu de constituționalitate sau de neconstituționalitate a ei.

Cat privește dosarul nr. 63C/1992, Tribunalul Municipiului București - Secția I penală, prin Încheierea din 29 octombrie 1992, pronunțată în dosarul nr. 2103/1992, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 și a titlului IV din Codul penal, invocată de către inculpatii Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania și Bulbuc Cristian Anton, pe motiv ca sunt incalcate prevederile art. 135 și art. 41 din Constituție. Exprimandu-și opinia, Tribunalul Municipiului București - Secția I penală a arătat ca excepția nu este intemeiata, în cauza fiind prezenta unui conflict al legilor în timp, a cărui soluționare revine instanțelor judecătorești.

Cat privește dosarul nr. 70C/1992, prin Încheierea din 19 noiembrie 1992, pronunțată în dosarul nr. 4321/1992, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 224 alin. 1 din Codul penal, invocată de inculpatii Marcu Dan, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion, Spanoaie Dumitru și Gheorghe Mihai, pe motiv ca titlul IV din Codul penal, care vizează infracțiunile contra avutului obștesc, privește, după adoptarea Constituției, numai avutul public, nu și societățile comerciale cu capital de stat, ale căror bunuri constituie proprietate privată. Instanța nu s-a pronunțat asupra faptului dacă art. 224 din Codul penal contravine sau nu actualei Constituții.

Cat privește dosarul nr. 75C/1992, prin Încheierea din 3 decembrie 1992, pronunțată în dosarul nr. 4782/1991, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 223 alin. 1, art. 289 și art. 291 din Codul penal, invocată de inculpata Ionescu Angela, pe motiv ca titlul IV din Codul penal care privește infracțiuni contra avutului obștesc a devenit ineficient, dispozițiile sale fiind caduce. Instanța, exprimandu-și opinia, a arătat ca într-adevăr dispozițiile art. 223 din Codul penal care se referă la avutul obștesc au devenit desuete, ele contravenind prevederilor Constituției care consacra doar doua forme de proprietate: publică și privată. În prezenta art. 289 și art. 291 din Codul penal instanța nu și-a exprimat opinia.

Cat privește dosarul nr. 1C/1993, prin Încheierea din 15 decembrie 1992, pronunțată în dosarul nr. 6393/1992, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 223 și art. 249 alin. 1 din Codul penal, invocată de inculpatul Baban Nelu, pe motiv ca noțiunea de avut obștesc definită de art. 145 din Codul penal a dispărut și nu se justifica existenta unor norme de drept penal care să sanctioneze mai sever infracțiunile contra patrimoniului unor societăți comerciale cu capital de stat. Judecătoria Tulcea și-a exprimat opinia în sensul necesității controlului de constituționalitate de către Curtea Constituțională.

În vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, Curtea, în baza art. 24 din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului, iar în baza art. 12 din regulamentul Curții, au fost solicitate puncte de vedere și Ministerului Justiției, Procuraturii Generale, Ministerului de Interne și Inspectoratului General al Poliției.

Exceptând Camera Deputaților și Senatul României, celelalte autorități și instituții au comunicat punctul lor de vedere.

În punctele de vedere ale Guvernului, Ministerului Justiției, Procuraturii Generale și Inspectoratului General al Poliției se considera, în esenta, ca dispozițiile Codului penal referitoare la avutul obștesc sunt constituționale și deci excepțiile sunt neintemeiate.

Ministerul de Interne exprima un alt punct de vedere, și anume ca denumirea titlului IV din Codul penal trebuie modificată în sensul de infracțiuni contra proprietății publice, deoarece termenul de avut obștesc trebuie înțeles în sens de avut public.

Punctul de vedere al Guvernului contesta competența Curții Constituționale, considerându-se ca este o problemă de interpretare ce revine instanțelor judecătorești.

Prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 și nr. 18/1993, Curtea a admis excepțiile invocate și a constatat ca art. 223, art. 224 și art. 229 din Codul penal au fost abrogate parțial conform art. 150 alin. (1) din Constituție, astfel încât art. 223, art. 224 și art. 229 din Codul penal urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea s-a considerat competența, întemeindu-se pe dispozițiile art. 150 alin. (1) din Constituție și pe art. 3 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar pe fond a apreciat ca în prezent conceptul de avut obștesc urmează a fi raportat la formele proprietății consacrate și reglementate de Constituție, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta și deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală ori parțială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obștesc. Cum art. 135 alin. (2) din Constituție prevede că proprietatea este publică și privată, iar art. 135 alin. (3) stabilește ca proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale și în alin. (4) se menționează bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice, se trage concluzia ca proprietatea care nu este publică este privată, iar termenul de avut obștesc nu mai poate cuprinde decât bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, care formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 și nr. 18/1993 Procuratura Generală a declarat recurs.

Motivele de recurs invocate vizează doua aspecte, care, în esenta, sunt următoarele:

1. Curtea Constituțională nu era competența să se pronunțe în aceste cauze, deoarece este vorba de o lege anterioară Constituției din 1991, or excepția de neconstituționalitate se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrării în vigoare a acesteia. Fiind vorba de un conflict de legi în timp, în sensul art. 150 alin. (1) din Constituție, competența soluționării excepției revenea instanțelor de judecată.

2. Pe fond, se apreciază ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obștesc nu sunt neconstituționale și nici nu au fost abrogate de Constituție, deoarece noțiunea de avut din Codul penal are un conținut și o sfera mult mai larga decât noțiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial și toate obligațiile privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, infracțiunile din Codul penal nu sunt denumite infracțiuni contra proprietății, ci infracțiuni contra avutului, asemănător Codului din 1936 care se referă la infracțiuni contra patrimoniului. Codul penal actual nu contravine Constituției deoarece nu neagă existenta celor două tipuri de proprietate (publică și privată) și nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menționate în Constituție.

În vederea soluționării recursurilor, Curtea a solicitat și punctul de vedere al Catedrei de drept penal de la Facultatea de Drept din București, care a arătat ca dispozițiile din titlul IV nu sunt abrogate nici explicit, nici implicit și ele trebuie să-și găsească aplicarea în toate cazurile de fapte incriminate ca infracțiuni contra avutului obștesc, asa cum este caracterizat acest avut în art. 145 din Codul penal, ca avut aparținând entitatilor acolo menționate, entități recunoscute de Constituție, deoarece nu forma proprietății interesează în caracterizarea unor bunuri ca aparținând avutului obștesc și nici chiar proprietatea însăși asupra acestora.

Se mai apreciază ca art. 145 din Codul penal trebuie interpretat în litera și spiritul sau, ținându-se seama de conținutul social-politic nou, pe care l-a dobândit în prezent aceasta dispoziție legală, astfel încât ar constitui avut obștesc avutul regiilor autonome, al societăților comerciale cu capital integral sau parțial de stat, ca și al societăților mixte.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de autoritățile prevăzute de lege și de instituțiile solicitate de Curte, deciziile atacate, motivele de recurs, rapoartele întocmite de judecătorii raportori, concluziile recurentului și ale intimaților prezentate în ședința publică din 24 iunie 1993, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale în corelatie cu Constituția și cu Legea nr. 47/1992, retine următoarele în legătură cu recursurile declarate:

Primul motiv de recurs, care vizează necompetentă Curții Constituționale de a se pronunța asupra excepțiilor invocate, urmează să fie înlăturat ca nefondat. Este adevărat ca dispozițiile atacate ca neconstituționale sunt anterioare Constituției și în legătură cu ele se pune problema abrogării, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție, dar aceasta virtute abrogativa a Constituției nu se impune prin ea însăși. Ea presupune confruntarea dintre Constituție și dispoziția legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" și a asigura suprematia Constituției asupra actelor inferioare. Iar aceasta confruntare nu reprezintă altceva decât o formă a controlului de constituționalitate. Desigur, fiind vorba și de o problemă a aplicării legii în timp, aceasta forma a controlului de constituționalitate, și numai ea, este și la indemana organelor care aplica legea, inclusiv a instanțelor judecătorești. Este o soluție care se regaseste în practica Curții. Dacă însă instanța judecătorească nu constata abrogarea, nici chiar în încheierea de sesizare a Curții, înseamnă ca dispoziția legală anterioară Constituției este considerată valabilă și exista interesul de a declansa controlul de constituționalitate în fața Curții. Faptul ca în materia avutului obștesc au existat și instanțe care, mai mult sau mai puțin explicit, au lăsat să se înțeleagă ca dispozițiile din Codul penal referitoare la aceasta materie au fost abrogate, nu este de natura sa atragă necompetentă Curții, din moment ce instanțele respective au sesizat Curtea, singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudenta unitară în materia controlului constituționalității legilor.

Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă, fără echivoc, și din dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora constatarea neconstitutionalitatii are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituției. Dispoziția legală are în vedere exclusiv legi anterioare Constituției, întrucât, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fără sens, din moment ce în mod necesar orice raport juridic reglementat de o asemenea lege este posterior Constituției. În interpretarea data de recurent, aceasta dispoziție legală nu și-ar mai găsi aplicare, ceea ce desigur nu poate fi acceptat.

În sfârșit, este de reținut și faptul ca, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992, competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituție.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care considera ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obștesc nu sunt neconstituționale și nici nu au fost abrogate de Constituția din 1991, nu este fondat. Justificarea în sensul că termenul avut folosit în legislația penală are același înțeles ca și termenul patrimoniu folosit în dreptul civil nu poate fi reținută, deoarece prin avut se înțelege, în general, averea unei persoane, fizice sau juridice, deci elemente de activ, pe când noțiunea de patrimoniu este definită ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică, aparținând unei persoane, deci cuprinde atât activul, cat și pasivul titularului.

Este adevărat însă, astfel cum se susține și în motivele de recurs, ca noțiunea de avut obștesc are alt conținut decât cel de proprietate, în avutul subiectului pasiv al infracțiunii fiind posibil sa existe și bunuri ce nu constituie proprietatea sa, ci le deține cu alt titlu - închiriere, depozit, amanet, gaj cu deposedare etc. -, dar aceasta nu este de natura să justifice constituționalitatea dispozițiilor atacate, câtă vreme art. 41 alin. (2) din Constituție prevede că proprietatea privată este în mod egal ocrotită, indiferent de titular, iar sensul penal al conceptului de avut obștesc nu asigura pentru proprietatea privată a subiectelor enumerate în art. 145 din Codul penal o protecție penală egala cu cea acordată proprietății private a altor persoane juridice și a persoanelor fizice, ci, dimpotriva, conferă, prin represiunea mai aspra, o protecție penală mai mare. Datorită dispoziției înscrise în art. 41 alin. (2) din Constituție, care ocrotește proprietatea privată în mod egal, indiferent de titular, nu este relevanta legislația penală antebelica, invocată de către recurent, deoarece ea a fost elaborata pe baza Constituției din anul 1923, care nu conținea o astfel de prevedere, ci stabilea în art. 21 alin. (1) ca "toți factorii productiunii se bucura de o egala ocrotire".

În sfârșit, nici argumentul adus prin recurs, în sensul că termenul obștesc este utilizat în Codul penal și în alte conotatii, cum ar fi interes obștesc, nu poate fi reținut. Notiunile de obștesc sau interes obștesc, luate ca atare, nu sunt în contradictie cu Constituția și deci dispozițiile legale care le utilizează nu pot fi considerate abrogate, dar în măsura în care termenul obștesc se alătură celui de avut și prin aceasta se creează o diferența de protecție penală între diferiții titulari ai proprietății private, apare contradictia cu art. 41 alin. (2) din Constituție și deci trebuie trasa consecința corespunzătoare.

Deși motivele formulate de recurent sunt nefondate, recursul urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează.

Deciziile atacate cu recurs după ce rețin corect ca, față de dispozițiile art. 41 alin. (2) din Constituție, termenul de avut obștesc a devenit necorespunzător, deoarece pentru toți titularii proprietății private trebuie asigurata o protecție penală egala, apreciază ca acest termen nu mai poate cuprinde decât bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice și, în consecința, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obștesc sunt abrogate parțial, urmând să fie aplicate numai bunurilor menționate mai sus și aceasta de la data punerii în aplicare a Constituției.

Interpretarea din deciziile atacate, în sensul că prin avut obștesc se înțeleg numai bunurile ce formează obiect exclusiv al proprietății publice nu poate fi primită, deoarece nu exista nici un temei legal pentru o asemenea soluție. Singura restrictie de ordin constituțional este aceea ca în considerarea valorii sociale aparate de legea penală și a periculozitatii infracțiunii nu se poate face o deosebire de tratament între titularii dreptului de proprietate privată care, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, trebuie ocrotiți în mod egal de lege. Dispoziția constituțională din art. 135 alin. (5) care consacra caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică nu are decât semnificatia de a interzice înstrăinarea lor și deci nu poate justifica interpretarea data în deciziile atacate. Pe de altă parte, deciziile atacate nu au avut în vedere faptul ca art. 139 alin. (1) din Constituție se referă la modul "de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public", astfel încât este total nejustificată restrangerea sferei notiunii de avut obștesc numai la bunurile ce constituie obiectul exclusiv al proprietății publice, fiind de la sine înțeles ca noțiunea de sector public cuprinde și alte elemente decât cele care formează obiectul proprietății publice.

Dacă după intrarea în vigoare a Constituției din 1991 nu se mai poate retine înțelesul ce se dadea notiunii de avut obștesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obștesc cu proprietate publică, înseamnă ca dispozițiile legale din Codul penal referitoare la avutul obștesc și atacate în fața Curții sunt neconstituționale și, ca atare, în întregime abrogate și este necesară intervenția legiuitorului. Aceasta cu atât mai mult cu cat prin soluția adoptată prin deciziile atacate, de abrogare parțială a unor dispoziții din Codul penal, se ajunge la extrapolarea represiunii penale stabilite în timpul dictaturii comuniste pentru proprietatea personală sau particulară (în alt înțeles decât cel consacrat prin Constituția din 1991) și în cazul proprietății asupra capitalului privat. Protecția penală a acestuia, indiferent de titular, are o alta semnificație decât cea a proprietății persoanelor fizice asupra bunurilor destinate consumului individual, întrucât capitalul asigura valorificarea muncii sociale în scop de profit. Deci, cu respectarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție și având în vedere și alte criterii ce țin de valoarea socială proteguită și de gradul de periculozitate socială a faptei, Parlamentul se poate opri la alte soluții decât cea reținută în deciziile atacate, Curtea neputând afecta dreptul legiuitorului de a decide cu privire la viitoarea reglementare. Este, altfel spus, o problemă de politica legislativă penală, care excede competența Curții Constituționale.

Constatând ca dispozițiile legale din Codul penal atacate în fața Curții sunt neconstituționale, deoarece contravin dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție, Curtea urmează sa stabilească un termen rezonabil, de la împlinirea căruia să între în vigoare decizia sa, astfel încât Parlamentul, în calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii, să-și poată exercita, în acest interval, prerogativele sale constituționale în reglementarea politicii penale a statului, potrivit prevederilor Constituției.

Este de necontestat ca România se afla într-o perioadă de tranzitie, inclusiv sub aspectul procesului legislativ. Dacă elaborarea Constituției a fost un obiectiv prioritar, nu mai puțin în actuala etapa se impune reelaborarea legislației în baza noii Constituții, proces care, obiectiv, presupune o anumită perioada de timp. Asa se explica de ce Curtea Constituțională, fiind chemată sa garanteze suprematia Constituției, pe calea controlului de constituționalitate, poate recurge la un apel către Parlament, supunându-i atenției necesitatea de a edifica noi norme sau de a le modifica pe cele existente, în spiritul Constituției, fără ca prin aceasta să-și asume prerogativele sale, deoarece Curtea nu stabilește conținutul noii reglementări, ci hotărăște numai de ce o poziție legală este neconstitutionala, cum este cazul de fața, când ea a reținut ca dispozițiile atacate contravin art. 41 alin. (2) din Constituție. Parlamentul este îndreptățit deci sa adopte o reglementare corespunzătoare, în funcție de obiectul social aparat de legea penală și de periculozitatea faptei, fiind evident ținut de necesitatea - stabilită prin Constituție - de a asigura ocrotirea proprietății private în mod egal, indiferent de titular. În stabilirea termenului pus la dispoziția Parlamentului pentru modificarea dispozițiilor legale atacate în fața Curții, precum și, eventual, a altor prevederi din legislația penală, dacă se va socoti necesar, și având în vedere ca în cadrul excepției de neconstituționalitate Curtea nu se poate pronunța decât asupra textelor invocate de părți sau de instanțele judecătorești, Curtea urmează sa țină seama de faptul ca s-au scurs aproape 2 ani de la intrarea în vigoare a Constituției, de durata vacantei parlamentare și a sesiunilor parlamentare care urmează, precum și de frecventa litigiilor în care se aplică dispozițiile legale atacate. În acest context, Curtea, în calitate de garant al supremației Constituției, semnaleaza din nou Parlamentului necesitatea de a adoptat cat mai urgent legea organică pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, prevăzută de art. 79 alin. (2) din Constituție, astfel încât acesta să-și poată îndeplini misiunea stabilită de art. 150 alin. (2) din Constituție și care urmărește ca întreaga legislație să fie adaptată la exigențele Constituției.

Curtea, constatând ca dispozițiile legale atacate sunt neconstituționale și fixând un termen în care Parlamentul să le poată modifica, stabilește, în același timp, ca efectele deciziei sale, respectiv abrogarea acelor dispoziții legale, să se producă numai după expirarea acestui termen în cazul în care între timp nu s-a adoptat o noua reglementare. Până la acel moment dispozițiile legale din Codul penal atacate și stabilite de Curte ca neconstituționale urmează, totuși, să fie aplicate, deoarece nu este de admis ca prin aplicarea imediata a deciziei Curții să se creeze un deficit de reglementare sau o situație și mai puțin conciliabila cu Constituția decât situația existenta. Este, fără discuție, necesar ca proprietatea privată să fie ocrotită în mod egal, indiferent de titular, dar pe plan penal trecerea automată, mecanică, de la regimul anterior de ocrotire a avutului obștesc la regimul - de asemenea anterior - al ocrotirii avutului personal, în condițiile în care regimul comunist acordase foarte putina atenție protecției acestuia din urma, ar produce societății prejudicii mai mari, în sensul incurajarii fenomenului infractional, din moment ce nu exista o concordanta între periculozitatea infracțiunilor săvârșite și sancțiunile aplicabile. Este de notorietate faptul ca după decembrie 1989 a sporit numărul infracțiunilor privind avutul obștesc, capatand amploare fenomenul de scurgere a valorilor din proprietatea regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat către societățile comerciale ale unor persoane fizice, precum și fenomenul de corupție. Aceste fenomene sunt condamnate de toate forțele politice, indiferent de orientare, ca și de cetățeni, astfel încât soluția adoptată de Curte trebuie să contribuie la stoparea, iar nu la încurajarea lor. Cu toate acestea, soluția Curții nu-și găsește justificare numai în oportunitate, ci se întemeiază pe dispozițiile legale care stabilesc scopul Curții Constituționale de a garanta suprematia Constituției. Este însă vorba de ansamblul constituțional și nu numai de o anumită norma, privită izolat, rupta din acest ansamblu. Constituția formează un tot, este un ansamblu coerent de norme și de aceea preeminenta ei nu poate urmări crearea unor perturbatii sau a unui deficit de reglementare care pot afecta alte norme constituționale. Controlul de constituționalitate nu este un scop în sine, ci el trebuie să permită stabilirea și înlăturarea incalcarilor Constituției în scopul de a asigura cel mai bine realizarea imperativelor constituționale. Astfel, sancțiunea neconstitutionalitatii trebuie să se integreze în procesul continuu de realizare și optimizare a forței normative a Constituției. Abrogarea imediata nu se poate erija în sancțiunea unica a neconstitutionalitatii unei norme anterioare Constituției, pentru a asigura de îndată normativitatea maximala a singurei norme constituționale incalcate, respectiv art. 41 alin. (2). Ea nu poate duce la consecințe standard, nediferentiate, de neconstituționalitate, fără a tine seama de natura viciului de neconstituționalitate și de alte exigente ale Constituției. Din aceasta perspectiva, diferitele consideratii referitoare la dispozițiile legale examinate nu constituie simple consideratii de oportunitate, cu au o dimensiune juridică, integrandu-se în elementele de conținut ale sancțiunii de neconstituționalitate.

Cat privește stabilirea unei date pentru producerea efectelor deciziei Curții, este de reținut ca, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Din moment ce, pe de o parte, textul constituțional se referă la deciziile Curții, fără a distinge în funcție de conținutul lor și deci fără a exclude deciziile prin care se constata abrogarea, soluție specifică de soluționare a conflictului de constituționalitate în cazul legilor anterioare Constituției, iar, pe de altă parte, dispune ca deciziile au efect pentru viitor, interzicand astfel efectele retroactive, Curtea se considera indreptatita sa stabilească pe când anume, în viitor, se vor produce aceste efecte, pentru a evita eludarea competentei constituționale a autorității legiuitoare.

Dacă, în termenul acordat, Parlamentul nu procedează la modificarea dispozițiilor legale stabilite ca neconstituționale, abrogarea acestora se produce la data stabilită în decizie, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv efectele negative ce s-a încercat să fie evitate în interesul societății și al statului de drept, dar răspunderea politica asupra acestora cade în sarcina autorităților care, potrivit Constituției, au competența de a declansa și desfășura procedura legislativă.

O asemenea soluție nu lezeaza drepturile cetățenilor, deoarece, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în procesele penale, decizia definitivă prin care se constata neconstituționalitatea unei dispoziții legale constituie temei pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunțat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituționale. Pe de altă parte, art. 15 alin. (2) din Constituție exceptează de la principiul neretroactivitatii legea penală mai favorabilă. Asa fiind, după modificarea dispozițiilor legale de către Parlament sau la data prevăzută în decizie pentru producerea efectelor sale, cei interesați pot solicita, după caz, aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, coroborate cu prevederile art. 13-15 din Codul penal, sau a dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Curtea constata ca în dosarul nr. 75C/1992 s-a invocat în mod expres excepția de neconstituționalitate și cu privire la dispozițiile art. 289 și 291 din Codul penal, iar în dosarul nr. 1C/1993, și cu privire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, din moment ce încheierea de sesizare face referire la "excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale pentru care inculpatul a fost trimis în judecata". Deciziile nr. 17/1993 și nr. 18/1993 nu se pronunța cu privire la aceste dispoziții legale, iar recursurile declarate de Procuratura Generală împotriva lor nu au avut în vedere acest aspect. Instanța de recurs apreciază ca trebuie să se pronunțe și asupra acestor dispoziții legale deoarece, potrivit art. 26 alin. 1 din regulamentul Curții, o dată sesizată, Curtea procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului.

În ce privește art. 289 și art. 291 din Codul penal, referitoare la falsul intelectual și, respectiv uzul de fals, Curtea constata ca ele nu contravin dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea publică și privată, cu deosebire art. 41 alin. (2), și nici altor dispoziții din Constituție, astfel încât excepția de neconstituționalitate invocată cu privire la aceste dispoziții legale urmează să fie respinsă ca nefondata.

Cu referire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, este de observat ca între ipotezele avute în vedere de text se afla și aceea care se referă la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obștesc", astfel încât, cu privire la acest aspect, pentru motivele arătate în prezenta decizie, excepția de neconstituționalitate este intemeiata și urmează să fie admisă.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A) c), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

cu majoritate de voturi,

în numele legii,

DECIDE:

Admite în parte recursurile declarate împotriva deciziilor nr. 9/1993, nr. 10/1993, nr. 11/1993, nr. 12/1993, nr. 13/1993, nr. 16/1993, nr. 17/1993 și nr. 18/1993 pronunțate de aceasta Curte și le modifica după cum urmează:

1. Admite excepțiile de neconstituționalitate invocate de:

- Popescu Ion, în dosarul nr. 1394/1992, aflat pe rolul Tribunalului Județean Constanta, cu privire la art. 223 din Codul penal;

- Bechir Magbulea, în dosarul nr. 1077/1992, aflat pe rolul Judecătoriei Medgidia, cu privire la art. 223 din Codul penal;

- Dusa Nicolae, în dosarul nr. 730/1992, aflat pe rolul Tribunalului Județean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;

- Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru și Danila Mihai, în dosarul nr. 672/1992, aflată pe rolul Tribunalului Județean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;

- Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania și Bulbuc Cristian Anton, în dosarul nr. 2103/1992, aflat pe rolul Tribunalului Municipiului București, Secția I penală, cu privire la art. 229 din Codul penal;

- Marcu Dan, Gheorghe Mihai, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion și Spanoaie Dumitru, în dosarul nr. 4321/1992, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;

- Ionescu Angela, în dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal;

- Baban Nelu, în dosarul nr. 6393/1992, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal și la art. 249 alin. 1 din același cod, dar în cazul acestuia din urma text numai pentru dispoziția care vizează paguba adusă avutului obștesc.

2. Se stabilește termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificării dispozițiilor din Codul penal menționate la pct. 1, care contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție.

3. În cazul în care, până la termenul stabilit la pct. 2, nu se adoptă modificările dispozițiilor din Codul penal menționate la pct. 1, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-și producă efectele abrogarea acestora.

4. Până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 30 noiembrie 1993, dispozițiile legale prevăzute la pct. 1 urmează să se aplice.

5. Se respinge ca nefondata excepția de neconstituționalitate invocată de Ionescu Angela, în dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 289 și art. 291 din Codul penal.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică la 7 iulie 1993.

Decizia se comunică Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE CURȚII

CONSTITUȚIONALE,

prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

I. Constituția României, intrata în vigoare la 8 decembrie 1991, a declarat statul român ca stat democratic, de drept și social. Ea a incorporat și exprimat o viziune noua, clara și reformatoare privind democrația și drepturile omului, o viziune fundamentată pe justiție. Receptarea corecta a noii viziuni constituționale cere timp, ea implica nu numai lectura Constituției, ci pătrunderea sensurilor și dimensiunilor valorilor ocrotite. Aceasta presupune eforturi, iar dificultatea eforturilor explica neintelegerea, uneori, a noutatilor consacrate de către Constituție, cum ar fi accesul liber la Justiție, abolirea pedepsei cu moartea, garantarea și ocrotirea proprietății private, indiferent de titular, dreptul persoanei de a dispune de ea însăși.

Aceasta noua viziune, aceste noi idei consacrate prin dispozițiile constituționale trebuie să-și găsească aplicabilitatea la adevaratele dimensiuni juridice și umane, chiar dacă, de asemenea firesc, temporar sau incidental, ele pot declansa nedumeriri, critici, reactii de respingere. Reforma este profunda și uneori poate fi receptata și inteleasa diferit.

Orice renunțare la aceasta reforma constituțională poate face inutil pasul înainte. Implementarea noilor reguli constituționale poate crea aparenta unor cai gresite, ineficiente, pentru ca rutina, conservatorismul, soluțiile simpliste creează aparenta eficientei, utilității, rezolvarilor corecte. Se mai crede încă în efectul miraculos al pedepselor dure, primitive, în rolul decisiv al acestora în îndreptarea lucrurilor.

Constituția impune însă o viziune a dreptatii și umanismului, de inlaturare a măsurilor represive exagerate, primitive și antiumane, pe care istoria le-a calificat ca ineficiente, ca rupand echilibrul între cetățeni și autorități.

Este în afară oricăror îndoieli ca valorile politice, economice, sociale și umane trebuie protejate și juridic, ca acțiunile contrare lor trebuie sancționate, dar păstrarea, dezvoltarea și protejarea acestor valori trebuie să fie, mai întâi și decisiv, rezultatul unor eforturi complexe și nu al unei politici penale represive, exagerate și discriminatorii.

Detasarea de trecutul totalitar, primitiv și represiv, deseori sicanatoriu, nu se poate realiza prin menținerea, fără examinarea critica, a unor instituții juridice care pot crea apartenența unor instituții pur tehnice.

Trebuie găsite și impuse soluții de perspectiva, durabile, cu aplicabilitate îndelungată. Dacă avem în vedere aceasta viziune, darea unei soluții temeinice și legale în urma judecării recursului formulat de către Ministerul Public trebuie să aibă ca punct de plecare numai Constituția României, în conținutul și trăsăturile ce rezultă din litera și spiritul dispozițiilor sale.

II. În dosarele nr. 42C/1993, 49C/1993, 57C/1992, 58C/1992, 63C/1992, 1C/1993, 70C/1992, 75C/1992, Procuratura Generală a declarat recurs împotriva deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională. Motivele de recurs invocate de către Procuratura Generală sunt doua, unul privind competența Curții Constituționale și altul privind soluția ca atare. În legătură cu primul motiv, se argumenteaza ca rezolvarea unei asemenea probleme nu este de competența Curții Constituționale pentru ca: excepția de neconstituționalitate a legii se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrării în vigoare a Constituției; de fapt, suntem în prezenta unui conflict de legi în timp; abrogarea unei legi în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție nu poate fi confundata cu neconstituționalitatea legii; competența soluționării unei asemenea spete revine instanțelor judecătorești. Cat privește cel de-al doilea motiv de recurs, invocat în subsidiar, el se argumenteaza prin: structura Codului penal; gradul de pericol social sporit al infracțiunilor împotriva avutului obștesc; faptul ca legea vorbește de infracțiuni contra avutului și nu contra proprietății; faptul ca termenul avut folosit în terminologia legii penale are același înțeles ca și termenul patrimoniul folosit în dreptul civil; faptul ca noțiunea de avut din Codul penal are un conținut și o sfera mult mai larga decât noțiunea de proprietate, iar victima unei astfel de infracțiuni nu este ținuta sa dovedească dreptul de proprietate ori alt drept asupra bunului care a făcut obiectul material al infracțiunii. După ce se explica înțelesul dat de legea penală expresiei avut obștesc se conchide ca infracțiunile din Codul penal nu sunt denumite infracțiuni contra proprietății, ci infracțiuni contra avutului, noțiunea de avut fiind folosită în sensul larg de patrimoniu. Se arata, de asemenea, ca pedepsele mai severe pentru infracțiunile contra avutului obștesc sunt o problemă de politica penală.

Solicitând admiterea recursului, Procuratura Generală considera ca prevederile Codului penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc nu sunt neconstituționale.

Examinarea motivelor de recurs, a dosarelor și deciziilor date permite câteva constatări:

a) judecarea cauzelor de către Curtea Constituțională s-a făcut cu respectarea dispozițiilor constituționale și legale în materie;

b) deciziile au fost motivate prin analizarea aspectelor juridice rezultând din piesele dosarelor;

c) recursurile s-au introdus în termenul legal și sunt motivate;

d) motivele invocate în recursurile Procuraturii Generale s-au regasit, în mare parte ad litteram, și în punctul de vedere depus de către aceasta autoritate în cursul judecații în completul de 3 judecători. Ca atare, toate aceste motive au fost examinate și discutate în ședințele de judecată, iar deciziile date cuprind și referirile, precum și răspunsurile la aceste motive. De altfel, unele motive sunt identice cu cele cuprinse în nota Guvernului României, depusa la dosar. Bineînțeles, în motivarea deciziilor s-au avut în vedere și opiniile instanțelor judecătorești exprimate în încheierile prin care s-a sesizat Curtea.

III. Examinând recursurile, constatam ca ambele motive sunt neintemeiate, urmând a fi respinse ca atare.

Referitor la primul motiv de recurs, constatam ca motivarile și partea din dispozitivul Deciziei Curții Constituționale din 7 iulie 1993 sunt întemeiate și legale. În mod corect, completele de judecată ale Curții Constituționale ca instanțe de fond au reținut ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale.