Decizia nr. 207/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 97 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Thevarjasha Uthyamukar în Dosarul nr. 3.536/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care formează obiectul Dosarului nr. 1.509D/2010 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 1.744D/2010, nr. 3.534D/2010, nr. 3.799D/2010 și nr. 3.913D/2010, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi legale, ridicată de Abdalla Abdelrahman Mohamed Abdel Magied, Abdulrazzak Eden J. Abdulrazzak, Ranajaipal Singh și Ramzi El Jamous în dosarele nr. 4.363/2/2010, nr. 5.675/2/2010, nr. 2.458/2/2010 și, respectiv, nr. 5.453/2/2010 ale Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se prezintă doamna Ana Maria Saon, interpretul autorizat pentru limba engleză solicitat pentru a asigura traducerea în dosarele nr. 1.509D/2010 și nr. 3.799D/2010, precum și domnul Dalati Bassam, interpretul autorizat pentru limba arabă solicitat pentru a asigura traducerea în dosarele nr. 1.744D/2010, nr. 3.799D/2010 și nr. 3.913D/2010.

Curtea, din oficiu, văzând identitatea de obiect a cauzelor menționate, pune în discuție problema conexării lor.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a acestor cauze.

Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 1.744D/2010, nr. 3.534D/2010, nr. 3.799D/2010 și nr. 3.913D/2010 la Dosarul nr. 1.509D/2010, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că textul de lege criticat nu îngrădește accesul liber la justiție și nici dreptul la un proces echitabil, fiind redactat într-o manieră suficient de clară și precisă și întrunind exigențele de previzibilitate și accesibilitate. Invocă, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin încheierile din 27 aprilie 2010, 25 mai 2010, 1 iulie 2010, 24 martie 2010 și 22 iunie 2010, pronunțate în dosarele nr. 3.536/2/2010, nr. 4.363/2/2010, nr. 5.675/2/2010, nr. 2.458/2/2010 și, respectiv, nr. 5.453/2/2010, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 97 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Thevarjasha Uthyamukar, Abdalla Abdelrahman Mohamed Abdel Magied, Abdulrazzak Eden J. Abdulrazzak, Ranajaipal Singh și, respectiv, Ramzi El Jamous în cauze având ca obiect soluționarea cererilor formulate de Oficiul Român pentru Imigrări în vederea prelungirii duratei măsurii luării în custodie publică a acestora.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că textul de lege criticat "încalcă dreptul constituțional la apărare, în măsura în care nu reglementează o procedură clară de prelungire a perioadei de luare în custodie publică, precum și prin limitarea duratei procedurii". Precizează că se aduce o gravă atingere independenței justiției, soluția prelungirii măsurii luării în custodie publică fiind impusă instanței prin lege. Este nesocotit și principiul egalității părților în proces, întrucât textul de lege criticat exceptează Ministerul Administrației și Internelor, în calitate de reclamant, de la plata taxei de timbru pentru acțiunea introdusă. Autorii excepției precizează că, în cadrul procesului prin care se solicită prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor, nu sunt respectate toate garanțiile procesuale prevăzute de lege. Mai arată că accesul la justiție este limitat, întrucât prelungirea duratei măsurii se face pe o perioadă de 5 luni, timp în care nu se analizează dacă mai subzistă motivele avute în vedere la luarea deciziei sau dacă starea de fapt s-a schimbat. Arată că măsura luării în custodie publică este privativă de libertate, constituind și o restrângere a libertății de circulație. Precizează că, din cauza lipsei de precizie și claritate, textul de lege ce formează obiect al excepției de neconstituționalitate nu asigură suficiente garanții, în sensul că măsura privativă de libertate corespunde scopului art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care este acela "de a proteja persoana de măsurile arbitrare". Invocă, în sprijinul acestei afirmații, Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Wassink împotriva Olandei, și Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Benham împotriva Marii Britanii. De asemenea, arată că, în jurisprudența aceleiași instanțe europene, s-a statuat că "legea care reglementează cu privire la străinii reținuți în vederea returnării lor în țara de origine trebuie să asigure suficiente garanții că măsurile privative de libertate sunt luate cu bună-credință, adică exclusiv în scopul declarat, iar nu pentru alte scopuri mascate și că procedurile de returnare sunt făcute cu diligența necesară, în caz contrar detenția încetând a mai fi legală în sensul art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 22 mai 1995, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Quinn împotriva Franței, și Hotărârea din 6 martie 2001, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chahal împotriva Marii Britanii).

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal precizează că textele de lege criticate reprezintă norme procedurale care nu contravin niciuneia dintre dispozițiile constituționale ori convenționale invocate de autorul excepției și care sunt redactate într-o manieră deosebit de clară și de precisă.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 97 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, care au următorul cuprins:

- Art. 97 alin. (5): "Prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor prevăzuți la alin. (2) care nu au putut fi îndepărtați de pe teritoriul României în termen de 30 de zile se dispune de către curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află locul de cazare, la solicitarea motivată a Oficiului Român pentru Imigrări. Instanța trebuie să se pronunțe înainte de expirarea termenului luării în custodie publică dispuse anterior, iar hotărârea instanței este irevocabilă."

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate contravin dispozițiilor din Legea fundamentală cuprinse la art. 1 alin. (4) care instituie principiul separației și echilibrului puterilor în stat, art. 16 care consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (1) care stabilește că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, art. 24 care garantează dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. De asemenea, au fost invocate și dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care garantează dreptul la libertate și siguranță.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că a mai exercitat controlul de constituționalitate asupra aceluiași text de lege, din perspectiva unor critici similare și prin raportare la același dispoziții constituționale și convenționale ca și cele invocate în prezentele cauze conexate. Prin

Decizia nr. 158 din 10 februarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 9 martie 2009, Curtea a constatat că nu poate reține susținerile referitoare la natura neclară a procedurii de prelungire a perioadei de luare în custodie publică, textul de lege criticat cuprinzând elemente suficiente, clare și previzibile, astfel încât subiectul de drept să înțeleagă conduita pe care norma juridică o impune. Totodată, Curtea a observat că instanța de judecată, iar nu legea, este cea care dispune această măsură, în urma soluționării cauzei în care străinul, în calitate de parte, beneficiază de toate garanțiile dreptului la apărare și ale unui proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. Faptul că instanței de judecată îi este impus un termen imperativ pentru pronunțarea hotărârii, raportat la data expirării termenului luării în custodie publică dispuse anterior, sau că hotărârea are caracter irevocabil nu sunt aspecte de natură să afecteze exercitarea drepturilor fundamentale invocate. Dimpotrivă, acestea dau expresie prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, circumstanțiat la necesitatea rezolvării cu celeritate și în anumite termene a cauzelor referitoare la situația străinilor în România. Faptul că autorii excepției critică "limitarea duratei procedurii" nu poate fi considerat în niciun caz ca fiind contrar prevederilor Legii fundamentale.

Totodată, prin

Decizia nr. 714 din 7 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 30 iunie 2009, analizând susținerea referitoare la exceptarea Ministerului Administrației și Internelor, prin Oficiul Român pentru Imigrări, în calitate de reclamant, de la plata taxei de timbru pentru acțiunea introdusă, Curtea a constatat că, la fel ca și în cazul de față, autorii excepției sunt nemulțumiți de lipsa din cuprinsul textelor de lege criticate a unor prevederi care să impună acestei autorități obligația plății unei astfel de taxe. Or, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional nu poate să modifice sau să completeze textele de lege ce îi sunt supuse controlului, asemenea atribuții intrând în competența exclusivă a puterii legislative.

În plus, prin

Decizia nr. 773 din 7 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 19 decembrie 2006, pronunțându-se asupra acelorași prevederi legale, dar în varianta anterioară republicării, Curtea a statuat în sensul că prelungirea duratei de luare în custodie publică reprezintă o măsură administrativă, dispusă de magistrat, de restrângere temporară a libertății de circulație a străinului care nu a putut fi îndepărtat de pe teritoriul României, în cadrul procedurii legale, iar nu o măsură privativă de libertate. Perioada pentru care se poate dispune prelungirea duratei de luare în custodie publică este strict prevăzută de lege, înăuntrul acestor termene străinul având oricând posibilitatea părăsirii centrului de cazare odată ce condițiile pentru care a fost dispusă măsura încetează.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Totodată, Curtea observă că dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă la unul dintre cazurile care reprezintă excepții de la regula potrivit căreia oricare persoană are dreptul la libertate și siguranță, și anume situația în care lipsirea de libertate se face prin arestarea sau detenția legală a unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. Curtea constată că prevederile

art. 97 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

reglementează o procedură de prelungire a duratei luării în custodie publică care oferă suficiente garanții de natură să asigure exigențele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența amintită de autorii excepției, cu privire la respectarea scopului detenției, astfel cum aceasta este prevăzută de textul convențional menționat. Astfel, dispozițiile legale criticate prevăd că prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor care nu au putut fi îndepărtați sub escortă în termenul prevăzut de lege se dispune de către o instanță de judecată - curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află locul de cazare -, pe baza unei solicitări motivate din partea Oficiului Român pentru Imigrări, fiind obligatorie pronunțarea asupra cererii de prelungire înainte de expirarea termenului luării în custodie publică dispuse anterior. De altfel, așa cum s-a arătat mai sus, măsura luării în custodie publică are caracter administrativ; totuși, legiuitorul român a prevăzut garanții similare celor din cauzele penale, tocmai pentru a preveni orice posibilitate de comitere a unor eventuale abuzuri. În aceste condiții, Curtea constată că nu poate reține nici criticile formulate din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului invocate de autorii excepției.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 97 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Thevarjasha Uthyamukar, Abdalla Abdelrahman Mohamed Abdel Magied, Abdulrazzak Eden J. Abdulrazzak, Ranajaipal Singh și Ramzi El Jamous în dosarele nr. 3.536/2/2010, nr. 4.363/2/2010, nr. 5.675/2/2010, nr. 2.458/2/2010 și, respectiv, nr. 5.453/2/2010 ale Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 februarie 2011.