Decizia nr. 61/1993

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Ion Filipescu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, soluționarea contestației formulate de Petrosanu Ionel împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 39 din 7 iulie 1993 , prin care s-au respins recursurile declarate de contestator împotriva deciziilor Curții nr. 7 și nr. 8 din 2 martie 1993.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 14 octombrie 1993, în prezenta contestatorului, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 19 octombrie 1993.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine:

Reclamantul Petrosanu Ionel a invocat excepțiile de neconstituționalitate vizând

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

și

art. 7 din Legea nr. 29/1990 , în dosarele nr. 213/1992 și nr. 281/1992 aflate pe rolul Tribunalului Municipiului București, Secția contencios administrativ.

Curtea, în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a respins ca vadit nefondate excepțiile de neconstituționalitate prin deciziile nr. 7 și nr. 8 din 2 martie 1993.

Împotriva ambelor decizii a declarat recurs reclamantul, reiterand, în principal, motivele pentru care a apreciat dispozițiile legale atacate ca neconstituționale.

Dezbaterile în recurs au avut loc, cu citarea părților și cu participarea reprezentantului Ministerului Public, în ședința din 25 iunie 1993, când s-a deci și conexarea celor două recursuri. Pronunțarea s-a amânat pentru 7 iulie 1993, când Curtea, prin Decizia nr. 39/1993, a respins recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate în fond.

Toate deciziile sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 27 iulie 1993.

Prin cererea înregistrată sub nr. 694 din 4 august 1993, reclamantul-recurent contesta Decizia definitivă nr. 39/1993, calificand cererea să fie ca o "contestație în anulare potrivit art. 317 și 318 din Codul de procedură civilă" în ce privește încălcarea dispozițiilor de ordine publică și respingerea recursului fără a se cerceta toate motivele de casare, fie ca o "cerere de revizuire potrivit art. 322 din Codul de procedură civilă" pentru nepronuntarea instanței asupra unor lucruri cerute. Prin cerere se invoca aplicarea art. 84 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia cererea pentru exercitarea unei cai de atac este valabil facuta chiar dacă poarta o denumire gresita.

Pe fond, se reiau motivele și argumentarile din sesizarea inițială de neconstituționalitate și din cererile de recurs, solicitandu-se abrogarea

Hotărârii Guvernului nr. 1.295/1990

și a

art. 7 din Legea nr. 29/1990

(taxele de timbru plătite anticipat în procesele civile să fie înlocuite cu cheltuieli judiciare stabilite de instanțe la sfârșitul procesului), precum și modificarea unor texte din Legea nr. 47/1992 [art. 26 alin. (5)] și din Constituție [art. 51, art. 123 alin. (2), art. 145 alin. (2)].

La termenul din 14 octombrie 1993 contestatorul a invocat excepția de incompatibilitate prevăzută de art. 24 din Codul de procedură civilă, considerând că nu este admisibil ca același complet care a judecat recursul să soluționeze și contestația formulată împotriva deciziei pronunțate în recurs.

La același termen Curtea a pus în discuție admisibilitatea contestației în anulare sau a revizuirii față de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și utilitatea unirii excepției cu fondul.

Contestatorul a solicitat din nou să se facă aplicarea art. 24 din Codul de procedură civilă privind incompatibilitatea, iar judecata pe fond să fie amânată, urmând ca atunci să fie analizate și alte aspecte pe care le-a indicat oral.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat ca față de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale nu pot fi atacate prin intermediul căilor extraordinare de atac reglementate de Codul de procedură civilă.

Contestatorul, luând din nou cuvântul, a cerut să se facă aplicarea art. 84 din Codul de procedură civilă, iar legătură cu admisibilitatea căilor extraordinare de atac a arătat ca, datorită importantei motivelor pe care le invoca, nu se poate lua în discuție acest aspect formal.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinând excepția de incompatibilitate ridicată de către contestator și problema admisibilității contestației formulate, invocată din oficiu de Curte, retine următoarele:

Potrivit art. 24 din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. De asemenea, nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeași pricina.

Cu referire la căile de atac, rezultă, fără posibilitate de dubiu, ca textul are în vedere căile de atac de reformare, deoarece numai în aceste cazuri se exercită un control judiciar de către o instanța superioară și este firesc ca judecătorul sa nu-și controleze propria hotărâre. Acest principiu se regaseste și în activitatea Curții Constituționale, art. 20 alin. 2 din regulament dispunând ca judecătorii care au făcut parte din completul de 3 nu pot lua parte la judecarea aceleiași cauze în recurs și a fost, de altfel, respectat în recursurile declarate de contestator împotriva deciziilor de fond. Însă contestația în anulare și revizuirea sunt cai extraordinare de atac de retractare prin care se invoca aspecte care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârilor atacate și tocmai de aceea se soluționează chiar de instanțele care au pronunțat hotărârile respective, iar completul de judecată poate fi același, deoarece nu este pus în situația de a face un control asupra a ceea ce el a hotărât deja. Aceeași este situația și în cazul casării cu reținere spre rejudecare, iar exemplele ar putea continua deoarece cazurile de incompatibilitate sunt de stricta interpretare și deci nu pot fi extinse prin analogie, în timp ce alte ipoteze în care un judecător care s-a pronunțat într-o cauza să poată judeca din nou în aceeași cauza, fără să fie incompatibil, mai exista.

Asa fiind, excepția de incompatibilitate este neîntemeiată și urmează să fie respinsă.

În legătură cu admisibilitatea contestației, Curtea retine ca într-adevăr art. 84 din Codul de procedură civilă dispune ca o cerere de chemare în judecata sau pentru exercitarea unei cai de atac este valabil facuta chiar dacă poarta o denumire gresita, dar textul are în vedere situația în care calea de atac este admisibilă. Or, în cazul de fața, nimeni nu contesta ca și Curtea ar fi obligată sa dea calificarea exactă cererii, deci sa decidă dacă este vorba de o contestație în anulare de drept comun sau specială ori de revizuire, dar problema care se pune este dacă aceste cai extraordinare de atac sunt sau nu admisibile împotriva deciziilor definitive pronunțate de Curtea Constituțională în controlul exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată în fond poate fi atacată de părți numai cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare. Pentru a stabili care este semnificatia cuvantului numai, trebuie avut în vedere ca la data adoptării Legii nr. 47/1992 Codul de procedură civilă reglementa o singura cale ordinară de atac - recursul - și trei cai extraordinare de atac: contestația în anulare, revizuirea și recursul extraordinar. Prin urmare, textul nu poate avea decât semnificatia de a inlatura, în afară de recurs, orice alta cale de atac existenta în acel moment, deci căile extraordinare de atac. Aceasta interpretare este intarita și de faptul ca prin Legea nr. 59/1993, care a adus modificări Codului de procedura civilă, Codului familiei,

Legii nr. 29/1990

privind contenciosul administrativ și Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, nu au fost modificate dispozițiile Legii nr. 47/1992, or este de principiu ca o lege generală ulterioară nu poate modifica o lege specială anterioară decât în mod expres.

Pe de altă parte, în favoarea admisibilității căilor extraordinare de atac împotriva deciziilor Curții nu pot fi invocate dispozițiile art. 16 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicțională prevăzută de ea se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, deoarece aceasta completare cu legea generală se face în măsura în care legea specială tace, în timp ce, în cazul de fața, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 cuprinde o prevedere expresă și neechivoca, astfel încât nu ar fi vorba de o completare, ci de o încălcare a unei norme speciale, derogatorie de la dreptul comun.

Asa fiind, în cadrul controlului de constituționalitate pe cale de excepție, deciziile Curții, dacă au fost pronunțate în fond, pot fi atacate numai cu recurs, iar dacă sunt definitive, nu mai pot fi atacate prin nici o cale de atac extraordinară, fie ca ar fi vorba de contestația în anulare, revizuire, recurs în interesul legii sau recurs în anulare.

În consecința, prezenta contestație urmează a fi respinsă ca inadmisibila.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. A) c) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, precum și al art. 24 din Codul de procedură civilă,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de incompatibilitate invocată de contestatorul Petrosanu Ionel la termenul din 14 octombrie 1993.

Respinge ca inadmisibila contestația introdusă de Petrosanu Ionel, domiciliat în București, str. Compozitorilor nr. 16, bl. 16 S 14, ap. 1, împotriva

deciziei Curții Constituționale nr. 39 din 7 iulie 1993 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică la 19 octombrie 1993.