Decizia nr. 11/1994

Vasile Geonea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent.

Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 22 februarie 1994, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru 8 martie 1994.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, Popa Bujor și Ghenciu Petre au fost trimiși în judecata pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248, art. 289 și art. 291 din Codul penal, referitoare la abuzul în serviciu contra intereselor obștești, falsul intelectual și uzul de fals.

În fața Judecătoriei Timișoara, inculpatul Popa Bujor a invocat "excepția de neconstituționalitate a titlului IV din Codul penal".

Prin Decizia nr. 52 din 13 octombrie 1993, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate, constatind ca dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc sunt abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii, Ministerul Public a declarat recurs, aratind în esenta:

1. Curtea nu este competența să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituției;

2. Pe fond se apreciază ca în mod greșit s-a dispus abrogarea parțială a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc. În susținerea acestui motiv se invoca, în esenta, următoarele argumente:

- limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) este gresita, deoarece mai sunt și alte bunuri stabilite prin legi sau urmează să se stabilească prin alte legi și care, având același regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată;

- Curtea poate să hotărască asupra neconstitutionalitatii legilor și nu sa pronunțe abrogarea, care este de competența Parlamentului;

- Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spete devine inutila.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public - susținute în ședința publică din 22 februarie 1994, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992

și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele:

Primul motiv de recurs care vizează necompetentă Curții Constituționale de a se pronunța asupra excepției invocate urmează a fi înlăturat ca nefondat. În legătură cu acest motiv s-a statuat constant prin deciziile Curții ca, dacă instanța de judecată nu a reținut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, sesizind Curtea cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, aceasta este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege sa-l aplice. Competența Curții de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă, fără echivoc, și din dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

care, prin ipoteza, sunt aplicabile exclusiv legilor anterioare Constituției.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluția de fond criticata sub aspectul constatării abrogării parțiale a unor dispoziții din Codul penal referitoare la avutul obștesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituție nu poate fi reținută, deoarece este evident ca decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituție, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică și "alte bunuri stabilite prin lege".

Totodată, nu poate fi reținută nici susținerea conform căreia Curtea nu poate constata abrogarea unei legi anterioare Constituției. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, aceste legi rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. Rezultă ca, prin natura sa, contrarietatea unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia are drept consecința abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific, întrucît cauza sa este posterioară legii, constind în schimbarea temeiului legitimitatii sale constituționale. În aceste condiții, controlul constituționalității unei legi preconstitutionale, care are ca rezultat constatarea contrarietatii acesteia cu prevederile Constituției, nu duce la declararea legii ca neconstitutionala - o lege putind fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietati.

În sfârșit, nu poate fi reținută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 - în considerarea faptului ca astfel este inutila judecata în alte spete. Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta nu statuează decît asupra problemelor de drept.

Spre a se evita soluții contradictorii, art. 26 din regulament permite completului ce dorește să se abata de la practica Curții sa sesizeze plenul spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea, ea nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor de neconstituționalitate, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecventei practicii constituționale.

Deși motivele invocate de Ministerul Public sunt nefondate, recursul urmează totuși să fie admis și Decizia Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993 modificată, deoarece, în fond, Curtea nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor din Codul penal pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, ci s-a referit la "dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc".

Potrivit

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei, astfel încât deciziile pronunțate în soluționarea excepțiilor trebuie să se refere numai la dispozițiile legale de care depinde soluționarea cauzei în care s-a invocat aceasta. Rezultă ca excepția de neconstituționalitate putea viza numai art. 248, art. 289 și art. 291 din Codul penal, pentru care inculpatii au fost trimiși în judecata. În fața Judecătoriei Timișoara s-a invocat "excepția de neconstituționalitate a titlului IV din Codul penal". Nici una dintre dispozițiile pentru care inculpatii au fost trimiși în judecata nu fac parte din acest titlu, art. 248 fiind inclus în titlu VI, iar art. 289 și art. 291 în titlu VII. Curtea constata însă, în ce privește art. 248 din Codul penal, ca între ipotezele avute în vedere de text se afla și aceea care se referă la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obștesc". Decizia de fond nr. 52/1993 nu s-a pronunțat însă cu privire la art. 248, ci a avut în vedere toate dispozițiile din Codul penal care interesează avutul obștesc, ceea ce nu este în concordanta cu prevederile

art. 23 din Legea nr. 47/1992

care obliga Curtea să se pronunțe numai asupra dispozițiilor de care depinde judecarea cauzei. Asa fiind, admițând recursul, Curtea, în temeiul

art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , urmează să se pronunțe în fond asupra constituționalității art. 248 din Codul penal. În acest sens, Curtea constata ca interpretarea constituționalității dispozițiilor din Codul penal referitoare la avutul obștesc a făcut obiectul

Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 . Prin aceasta decizie s-a statuat ca dispozițiile din Codul penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc sunt abrogate parțial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, urmînd să se aplice în continuare numai pentru bunurile proprietate publică prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție. În consecința, Curtea retine ca este intemeiata excepția de neconstituționalitate a art. 248 din Codul penal în ce privește ipoteza care se referă la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obștesc" și urmează sa o admită în sensul interpretării date prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993.

Cu referire la art. 289 și art. 291 din Codul penal, care au constituit și ele temei de trimitere în judecata, Curtea constata ca, în privinta lor, părțile n-au înțeles sa invoce excepția de neconstituționalitate, întreaga lor motivare referindu-se la infracțiunile contra avutului obștesc cu care aceste dispoziții nu au nici o legătură.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c.), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul și modifica Decizia Curții Constituționale nr. 52 din 13 octombrie 1993, în următorul sens:

Admite excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 248 din Codul penal și constata ca dispozițiile sale referitoare la paguba adusă avutului obștesc sunt parțial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1994.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.