Decizia nr. 32/1993
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 223 din Codul penal
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce i s-a întâmplat acestui act
Respins prin 1
- Decizia nr. 118/1994 16 noiembrie 1994 referitoare la soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Cu…
Decizii de neconstituționalitate 2
- Decizia nr. 39/1994 27 aprilie 1994 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului IV din Codul pena…
- Decizia nr. 118/1994 16 noiembrie 1994 referitoare la soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Cu…
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 3
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
- Constituția din 1991 21 noiembrie 1991 CONSTITUȚIE din 21 noiembrie 1991
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Are ca temei 2
- Legea nr. 15/1990 7 august 1990 (prevederi anume) privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comercia…
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Miklos Fazakas - președinte
Victor Dan Zlatescu - judecător
Ion Filipescu - judecător
Petru Duda - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent.
Pe rol soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 223 din Codul penal, invocată de inculpatul Lungu Gheorghe în dosarul nr. 6731/1992 al Judecătoriei Tulcea.
Dezbaterile au avut loc în ședința din 19 mai 1993. Concluziile părților au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, pronunțarea fiind amînată pentru astăzi, 26 mai 1993.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:
Prin rechizitoriul Procuraturii Județului Tulcea, Lungu Gheorghe a fost trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, fapta încadrată în dispozițiile art. 223 alin. 3 din Codul penal.
S-a reținut ca inculpatul, deținând funcția de conducător auto la Secția de drumuri naționale Tulcea, și-a insusit mai multe cantități de nisip în scopul valorificării lor.
Judecătoria Tulcea, prin Încheierea din 11 ianuarie 1993, a sesizat Curtea Constituțională, exprimindu-și opinia în sensul că întreg titlul referitor la infracțiuni contra avutului obștesc, prin tratamentul penal diferențiat față de celelalte infracțiuni incriminate în Codul penal, este în contradictie cu legea fundamentală în care nu se mai reglementează o diferentiere față de avutul privat, prin care, dimpotriva, proprietatea privată este garantată și apărată la fel ca și avutul public.
În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, au fost solicitate, potrivit legii, puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaților și Guvernului.
În punctul de vedere primit de la Guvern, se susține ca, atât noțiunea de obștesc folosită în art. 145 din Codul penal, cît și categoria juridică de avut obștesc nu sunt contrare Constituției, aceasta din urma categorie având o sfera mai larga decît conceptul de avut public în care se identifica doar bunurile proprietății publice.
Senatul și Camera Deputaților nu au comunicat punctul lor de vedere.
În legătură cu competența Curții de a soluționa o excepție de neconstituționalitate privind o lege care a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991, se retine, pe de o parte, ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale conform art. 144 din Constituție, iar pe de altă parte ca, potrivit art. 3 alin. (1) din aceeași lege, competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate.
Desigur, această competență poate aparea numai atunci când, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, raporturile juridice fie de drept substanțial, fie de drept procesual au fost stabilite după intrarea în vigoare a Constituției, astfel cum este cazul în speta.
Potrivit principiului neretroactivitatii legii, Constituția dispune numai pentru viitor. În temeiul acestui principiu, prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, conform cărora Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului, trebuie înțelese în sensul că se referă numai la actele normative de acest fel, adoptate după intrarea în vigoare a Constituției.
Astfel, s-ar putea considera că nu poate fi sesizată Curtea cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi cuprinse în acte normative adoptate anterior, astfel cum este și Codul penal.
Nu mai puțin însă, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituției. Dacă ele sunt contrare acesteia, concluzia logica este ca ele au fost abrogate implicit, fapt intarit de altfel și de principiul ca legea posterioară abroga pe cea care i-a precedat, dacă este contrară.
Prin urmare, abrogarea dispoziției legale anterioare Constituției, potrivit art. 150 alin. (1) al acesteia, presupune neconformitatea sa cu Constituția, adică este rezultatul neconstitutionalitatii ei.
Desigur, instanța de drept comun are nu numai dreptul, dar și obligația sa stabilească dacă textul de lege, a cărui aplicare urmează să se facă, mai este sau nu în vigoare. Aceasta implica faptul ca ea trebuie să se pronunțe asupra împrejurării dacă textul în cauza a fost sau nu abrogat, explicit sau implicit.
Dacă însă, ca în speta, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată și instanța de drept comun nu a statuat în acest sens, ea se desesizeaza sub acest aspect, excepția urmînd, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să fie trimisa spre soluționare Curții Constituționale, instanța urmînd să-și exprime, în încheierea pe care o pronunța în acest scop, doar o simpla opinie care nu se reflecta în cadrul interlocutoriu al acestei încheieri.
Rezultă asadar ca în situația în care, deși nu a suspendat judecarea cauzei, dar a sesizat prin încheiere Curtea Constituțională, instanța de drept comun nu ar putea sa judece în continuare, sub acest aspect, statuând ca legea a fost sau nu abrogată implicit.
Sesizată cu o astfel de excepție, Curtea Constituțională nu poate refuza sa o soluționeze, deși nu este vorba despre o lege adoptată după intrarea în vigoare a Constituției, ci despre una care a fost abrogată implicit prin aceasta, întrucît sunt în discuție raporturi juridice de drept substanțial sau procesual stabilite după intrarea în vigoare a Constituției. Este de reținut ca, în aceasta din urma ipoteza, va trebui făcut în prealabil un examen al conformitatii legii atacate cu prevederile Constituției, pentru ca numai astfel se poate stabili dacă legea a fost sau nu abrogată implicit.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text citat mai sus, Curtea Constituțională este singura în drept sa stabilească, desigur în condițiile legii, asupra competentei sale. Ea se considera competența să soluționeze problema privitoare la abrogarea implicita prin Constituție a unei legi anterioare, în situația în care a fost sesizată în mod legal asupra unei excepții de neconstituționalitate, în condițiile precizate.
A proceda altfel ar insemna, pe de o parte, o prelungire inutila a procesului, iar pe de altă parte, a se deroga de la o soluție care semnifica o aplicare corecta a Constituției.
Cu privire la problema de fond, și anume dacă prevederile art. 223 din Codul penal au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, se rețin următoarele:
Conceptul de avut obștesc urmează a fi raportat la formele proprietății consacrate și reglementate de Constituție, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta și, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală sau parțială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obștesc.
În lumina art. 145 din Codul penal care se referă la "organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații care desfășoară o activitate utila din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii", termenul de avut obștesc a fost interpretat în practica juridică anterioară extensiv, incluzind proprietatea de stat, cooperatista și a altor organizații obștești, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparatie cu proprietatea care constituia avutul personal.
Articolul 135
alin. (1) din Constituție ocrotește proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituție garantează dreptul de proprietate privată.
Proprietatea este publică sau privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituție, ceea ce înseamnă ca altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.
Potrivit art. 135 alin (3) din Constituție, proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, adică județelor, municipiilor, orașelor ori comunelor.
Pe cale de consecința, dat fiind că nu se defineste proprietatea privată, rezultă ca proprietatea care nu este publică este privată.
Este de reținut, de asemenea, ca bunurile care sunt proprietate publică nu au toate același regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietății publice, după cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituție. Acest text determina bunurile obiect exclusiv al proprietății publice după doua procedee, și anume: enumera asemenea bunuri sau prevede că alte bunuri, obiect exclusiv al proprietății publice, sunt "stabilite de lege".
Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogățiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental.
Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decît Constituția.
Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituție, cît și după aceasta, cum sunt Legea fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.
Este însă de observat ca aceste alte legi folosesc și ele doua metode de a determina bunurile obiect exclusiv al proprietății publice.
În primul rind, aceste alte legi enumera bunurile obiect exclusiv al proprietății publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum și art. 4 lit. a) alin. (2) din Legea nr. 56/1992, care se referă la fâșia de protecție a frontierei de stat, și art. 74 privind imobilele în care funcționează punctele pentru trecerea frontierei rutiere.
În al doilea rind, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietății publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile "care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public", iar art. 4 ultimul alineat din aceeași lege se referă la terenurile "afectate unei utilități publice".
Prin urmare, natura bunurilor ori destinarea lor unei utilități publice constituie criterii pentru determinarea bunurilor obiect exclusiv al proprietății publice.
În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori de a restringe sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietății publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinației lor "unei utilități publice".
De asemenea, organul de stat competent sa stabilească destinația corecta a unor bunuri, deci un alt organ decît cel legislativ, are posibilitatea, în acest fel, sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.
Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietății publice fac parte din domeniul public, după cum prevede, de exemplu, art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. (2) și art. 74 din Legea nr. 56/1992.
Dat fiind ca unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietății publice, rezultă ca ele sunt inalienabile și imprescriptibile atât extinctiv, cît și achizitiv, după cum prevede, de altfel, și art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituție dispune ca bunurile proprietate publică sunt inalienabile și ca ele, în condițiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit Constituției, toate bunurile, cu excepția celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi sau obiect al proprietății publice, sau al proprietății private.
Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietății publice sunt alienabile și prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăților comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparțin proprietății private.
De altfel, potrivit art. 5 și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul lor, afară dacă - după cum s-a arătat - au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.
În cadrul societăților comerciale cu capital de stat, aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale acțiunile sau părțile sociale, dar bunurile acestor societăți constituie proprietatea lor, după cum prevede Legea nr. 15/1990.
În aceste condiții, bunurile proprietatea regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietății publice.
Tot astfel, bunurile ce aparțin organizațiilor cooperatiste ori altor organizații obștești sunt proprietate privată.
Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Acest text trebuie interpretat în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal a proprietății aparținând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum și la ocrotirea bunurilor ce formează obiectul proprietății private a statului.
Rezultă ca statul sau unitățile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cît privește bunurile ce nu formează obiectul exclusiv al proprietății publice, de o apărare juridică diferita de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.
Fața de cele ce preced, se constată că termenul de avut obștesc, care el însuși a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decît bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice. Pe cale de consecința, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obștesc sunt abrogate parțial, raminind a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietății publice și aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituției, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).
În speta, cele arătate trebuie aplicate și în cazul art. 223 din Codul penal.
Revine astfel instanțelor ordinare să facă o corecta aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracțiunile contra bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice, fie potrivit celor care se referă la bunurile ce fac obiectul proprietății private.
Ca urmare, excepția ridicată de Lungu Gheorghe va fi admisă, constatindu-se ca art. 223 din Codul penal a fost abrogat parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, el urmînd a fi aplicat numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, care formează obiectul exclusiv al proprietății publice.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 lit. A.c.) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepția ridicată de inculpatul Lungu Gheorghe, cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 11 ianuarie 1993 a Judecătoriei Tulcea.
Constata ca art. 223 din Codul penal a fost abrogat parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acesta urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 26 mai 1993.
*) Rămasă definitivă prin Decizia Curții Constituționale nr. 14 din 8 martie 1994.
---------------
PREȘEDINTE, Miklos Fazakas Magistrat-asistent, Florentina Geangu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.