Decizia nr. 59/1994

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, ridicată de contestatoarea Stupu Ana, în Dosarul nr. 8253/1993 al Judecătoriei Focsani.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 10 mai 1994, în prezenta părților și a reprezentantului Ministerului Public, au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru 18 mai 1994.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 17 decembrie 1993, pronunțată în Dosarul nr. 8253/1993 al Judecătoriei Focsani, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, invocată de contestatoarea Stupu Ana. În susținerea excepției, contestatoarea arata ca art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, deși nu a fost abrogat în mod expres, este neconstitutional, întrucît singurele în măsura să soluționeze litigiile de muncă sunt instanțele judecătorești și nu organele administrative cu activitate jurisdicțională, care, într-un stat de drept, nu-și mai au rostul.

Judecătoria Focsani, exprimindu-și opinia, considera ca excepția este intemeiata, pe de o parte datorită principiului separației puterilor în stat, iar pe de altă parte deoarece dispoziția art. 175 din Codul muncii contravine art. 125 din Constituție, potrivit căruia justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Realizarea justiției implica, potrivit sesizării, aplicarea regulilor de desfășurare a activității de judecată, obligația de motivare a hotărîrilor, posibilitatea exercitării căilor de atac, imparțialitatea și independenta judecătorilor, care se supun numai legii.

În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au cerut punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului, iar în baza art. 53 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale s-au solicitat și opiniile Ministerului Justiției și Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

În punctul de vedere transmis, Guvernul apreciază ca reglementarea cuprinsă în art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este contrară atât prevederilor art. 16 din Constituție, întrucît creează o discriminare între personalul cu funcții de conducere și ceilalți salariați, cît și dispozițiile art. 21 și art. 125 din legea fundamentală deoarece ingradeste accesul la justiție, care se înfăptuiește numai de instanțele judecătorești. Mai mult, Guvernul considera ca și celelalte dispoziții ale art. 175 alin. 1 din Codul muncii încalcă dispozițiile constituționale menționate, ele reglementind restringeri ale drepturilor salariaților de a se adresa instanței în situațiile stipulate.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

Ministerul Justiției, raspunzind solicitării Curții, s-a exprimat în sensul opiniei Guvernului, motivarea fiind aceeași.

Ministerul Muncii și Protecției Sociale apreciază ca examinarea conformitatii legislației cu dispozițiile constituționale este de competența Consiliului Legislativ, iar cît privește dispozițiile Codului muncii referitoare la jurisdicția muncii, acestea au fost modificate prin Legea nr. 104/1992.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, opiniile Ministerului Justiției și ale Ministerului Muncii și Protecției Sociale, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părților și ale procurorului, notele scrise depuse la dosar, și având în vedere dispozițiile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, ale art. 16, art. 21, art. 125 și art. 144 lit. c) din Constituție, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Deși excepția de neconstituționalitate vizează o dispoziție legală anterioară Constituției, Curtea este competența sa o soluționeze deoarece Judecătoria Focsani nu s-a pronunțat ferm, în dispozitivul încheierii, asupra conflictului dintre art. 175 alin. 1 din Codul muncii și Constituție și a sesizat Curtea, solicitindu-i să se pronunțe. Asa fiind, sub acest aspect, Curtea Constituțională este obligată să se pronunțe asupra excepției, în temeiul dreptului constituțional al părților, recunoscut de art. 144 lit. c) din Constituție, de a invoca neconstituționalitatea unui text de lege aplicabil litigiului.

Potrivit art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, sunt de competența organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă, potrivit legii: contestațiile împotriva desfacerii contractului de muncă, precum și litigiile privind reintegrarea în munca a peroanelor cu funcții de conducere numite de organele ierarhice superioare, precum și a directorilor, directorilor generali și a celor cu funcții asimilate acestora din organele centrale.

Din însăși examinarea prevederilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii rezultă ca acestea fiind aplicabile numai unei categorii de salariați - și anume, cadrelor cu funcții de conducere - se încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucît, în ce privește contestațiile legate de desfacerea contractului de muncă, nu exista un motiv suficient care să justifice o diferența de tratament cu referire la organul de jurisdicție competent. Aceasta concluzie se impune ținând seama de faptul ca motivele legale pentru desfacerea contractului de muncă, prevăzute în art. 130 din Codul muncii, nu disting între salariații cu funcții de conducere și ceilalți salariați. De aceea jurisdicția instituită prin art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este discriminatorie și, deci, neconstitutionala, nu numai în funcție de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, ce se referă la egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără discriminări, ci și în funcție de prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendata prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2, la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994. Potrivit acestor din urma prevederi, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege.

În concordanta cu prevederile din convenția sus-menționată, art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție a statuat ca orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și ca nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Ținând seama și de dispozițiile art. 125 din Constituție, conform cărora justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, rezultă, din colaborarea acestor din urma prevederi constituționale, ca nici o lege nu poate îngrădi dreptul unei persoane de a se adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Plenul Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat în sensul că instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituție, privind liberul acces la justiție, cît timp decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Pe de altă parte, prin aceeași decizie s-a stabilit ca liberul acces la justiție se realizează numai în respectul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, astfel încât orice excludere care ar evoca semnificatia încălcării egalității de tratament juridic este neconstitutionala.

În cauza de fața, dacă s-ar aprecia ca organele prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii au calitatea de organ jurisdicțional, procedura prevăzută de text ar putea fi calificată ca o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, ceea ce ar da posibilitatea părților sa uzeze de recursul prevăzut de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 și deci accesul la justiție ar fi asigurat. Dar autoritățile administrative prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii nu pot avea calitatea de organe jurisdicționale deoarece chiar ele au luat măsura desfacerii contractului de muncă. Ar insemna ca aceeași autoritate să fie și judecător și parte interesată, ceea ce este contrar prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sus-menționate. În condițiile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este încălcat principiul instituit prin aceasta prevedere referitoare la dreptul persoanei de a fi judecata în mod echitabil de către o instanța independenta și impartiala.

Ținând seama de dispozițiile art. 20 din Constituție privind obligativitatea interpretării și aplicării drepturilor și libertăților cetățenilor în concordanta cu pactele la care România este parte și la prioritatea pactelor și tratatelor referitoare la drepturile omului în caz de neconcordanta cu legile interne, rezultă ca art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, fiind în contradictie cu prevederile art. 6 alin. 1 al convenției menționate, sunt în întregime neconstituționale nu numai în ce privește excluderea cetățenilor de la dreptul de a se adresa justiției. În acest fel se asigura și respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.

În cursul dezbaterilor, cît și în punctul de vedere al Guvernului s-a ridicat problema neconstitutionalitatii și a celorlalte prevederi ale art. 175 din Codul muncii, în afară celor de la lit. b). Având în vedere, însă, limitele sesizării, astfel cum au fost definite prin Încheierea Judecătoriei Focsani din data de 17 decembrie 1993, precum și prevederile art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, rezultă ca în litigiul de fața Curtea Constituțională nu este competența să se pronunțe asupra aspectelor ce depășesc sesizarea cu care a fost investită.

Întrucît Codul muncii a fost modificat expres prin Legea nr. 104/1992, deci după intrarea în vigoare a Constituției, rezultă ca, în speta, nu se pune problema aplicării art. 150 alin. (1) din Constituție, ci a neconstitutionalitatii prevederii respective.

Fața de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A. c) și ale art. 24 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Stupu Ana, domiciliata în municipiul Roman, str. C. A. Rosetti, bl. 10, sc. A, ap. 7, județul Neamt, în Dosarul nr. 8253/1993 al Judecătoriei Focsani, și constata ca prevederile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii sunt neconstituționale.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința din 18 mai 1994.