Decizia nr. 1/1995

Miklos Fazakas - judecător

Ioan Muraru - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 din Codul de procedură civilă, ridicate de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1.764C/1994 al acestei instanțe și de Curtea de Apel Constanta în dosarele sale nr. 976, nr. 977, nr. 978, nr. 979, nr. 980, nr. 981, nr. 982, nr. 983, nr. 984, nr. 985, nr. 986, nr. 1.049, nr. 1.153, nr. 1.154, nr. 1.155 și nr. 1.167/1994.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 7 decembrie 1994, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituțională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 15 decembrie 1994, apoi pentru data de 23 decembrie 1994 și din nou pentru 4 ianuarie 1995.

La termenul din 7 decembrie 1994, Curtea Constituțională, la propunerea procurorului și pentru o mai buna administrare a justiției, a dispus conexarea dosarelor nr. 92C/1994 - 103C/1994 și nr. 110C/1994 - 113C/1994, în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 din Codul de procedură civilă de către Curtea de Apel Constanta, la Dosarul nr. 62C/1994 în care a fost invocată aceeași excepție de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, urmînd a se pronunța asupra lor prin decizia de fața.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, retine următoarele:

Cît privește Dosarul nr. 62C/1994, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în fața Tribunalului Timiș, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 1.764/C/1994 al acestei instanțe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a ridicat, la termenul de judecată din 14 iunie 1994, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susținând ca prin aceasta reglementare Ministerul Public nu poate să-și exercite atribuțiile de apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, întrucît articolul menționat ingradeste participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecații. Instanța, prin încheierea din aceeași dată, a sesizat Curtea Constituțională, exprimindu-și opinia în sensul că prevederile art. 45 din Codul de procedură civilă nu împiedica exercitarea atribuțiilor Ministerului Public, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 130 din Constituție.

Cît privește dosarele nr. 92C/1994 - 103C/1994 și nr. 110C/1994 - 113C/1994, Curtea de Apel Constanta a ridicat din oficiu, la termenele de judecată din 7 noiembrie 1994 și, respectiv, 11 noiembrie 1994, în cauzele ce formează obiectul dosarelor nr. 976 - 980/1994, nr. 1.049, nr. 1.153 - 1.155 și nr. 1.167/1994, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 din Codul de procedură civilă. În susținerea excepției se arata ca prevederile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravin textului art. 130 din Constituție, întrucît adauga atribuții care nu sunt incluse în conținutul normei fundamentale, deoarece participarea procurorului la orice proces înseamnă participarea la toate etapele procesului, inclusiv la deliberare, iar "necesitatea" la care se referă textul, și care este lăsată la aprecierea procurorului, conduce la arbitrariu. Astfel fiind, existenta acestor texte face superflua prevederea menționată în art. 45 alin. 1 în legătură cu necesitatea apărării intereselor minorilor și persoanelor puse sub interdicție. În legătură cu art. 45 alin. 3, se arata ca textul depășește nu numai limitele Constituției, dar și pe cele stabilite prin art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, indreptatirea procurorului ca, în condițiile legii, "sa exercite căile de atac și sa ceara punerea în executare a hotărîrilor", când, logic, ar fi trebuit sa prevadă ca procurorul poate exercita numai căile de atac prevăzute de lege pentru cauzele în care are obligația legală de a participa. Un argument comun care se aduce pentru susținerea neconstitutionalitatii art. 45 alin. 1 și alin. 3 consta în aceea ca obligația și indreptatirea procurorului de a participa la ședințele de judecată și, respectiv, de a exercita căile de atac trebuie să rezulte expres și neechivoc din dispoziția normativa, întrucît altfel ar fi încălcat principiul disponibilității în procesul civil. În sfârșit, se apreciază ca art. 45 din Codul de procedură civilă contravine art. 130 din Constituție și prin aceea ca Ministerul Public este considerat ca fiind "parte" în proces, deși calitatea procesuala a procurorului este numai aceea de participant.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate, în Dosarul nr. 62C/1994, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere primit de la Guvern se arata ca, potrivit modificării aduse textului art. 45 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, procurorul poate introduce orice acțiune civilă, în afară celor strict personale, și sa participe în orice proces , în orice faza a acestuia, în primul rind în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și, în al doilea rind, în alte cazuri prevăzute de lege. Deci, în materie civilă, rolul procurorului este limitat la sfera persoanelor care nu își pot apara singure interesele, precum și la cazurile în care legea prevede expres competența sa. Ca atare, Guvernul considera vadit nefondata excepția de neconstituționalitate.

Cele două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public prezentate în ședința publică din 7 decembrie 1994, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, în corelatie cu Constituția și cu Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

În dreptul românesc, Ministerul Public a fost organizat încă din timpul Regulamentelor organice, excepțind perioada 1948-1992 când a fost înlocuit cu sistemul, parțial diferit, al organelor procuraturii. În ambele sisteme, partea dominantă a activității tinea și tine de materia dreptului penal, dar atribuții importante erau și sunt prevăzute de lege și în materie civilă, lato sensu. Aceste atribuții în materie civilă, care interesează cauza de fața, au fost în timp mai extinse sau mai restrânse, în raport cu diferite momente legislative (Codul de procedură civilă din 1865, Legea pentru atribuțiile Ministerului Public din 25 octombrie 1877, Codul de procedură civilă din 1900, Codul de procedură civilă din 1948 cu modificările aduse prin Decretul nr. 38/1959, Legea nr. 6/1952 pentru înființarea și organizarea procuraturii). În prezent, art. 45 din Codul de procedură civilă, care reglementează aceasta problema, are următoarea redactare, data, în ce privește alin. 1, prin Legea nr. 59/1993:

"Ministerul Public poate introduce orice acțiune, în afară de cele strict personale, și sa participe la orice proces, în oricare faza a acestuia, în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi, dacă va fi cazul, de dispozițiile prevăzute în art. 246 și următoarele și art. 271 și următoarele din prezentul cod.

Procurorul poate, în condițiile legii, sa exercite căile de atac și sa ceara punerea în executare a hotărârii".

Aceasta dispoziție legală este deja interpretată în mod diferit în doctrina și în practica judiciară, dar, în cadrul excepțiilor de fața, Curtea Constituțională nu este chemată sa stabilească care dintre aceste interpretări ar fi corecta, ci sa verifice dacă textul atacat este sau nu în concordanta cu Constituția, legea fundamentală cu forta juridică suprema.

Instituția Ministerului Public este reglementată în Constituția din anul 1991 în titlul III "Autoritățile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească". În art. 130 alin. (1) se precizează ca "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". Examinarea constituționalității textului atacat trebuie să se facă și în raport cu art. 128 din Constituție, care prevede că "Împotriva hotărîrilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, invocind neconstituționalitatea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susține ca textul atacat ingradeste participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecații, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 130 alin. (1) din Constituție, care stabilește ca Ministerul Public, în activitatea judiciară, apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Dimpotriva, Curtea de Apel Constanta considera ca art. 45 alin. 1 contravine art. 130 deoarece adauga atribuții care nu sunt incluse în conținutul normei fundamentale, respectiv participarea la orice proces, ceea ce înseamnă "participarea la toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare", incalcindu-se atât prevederile art. 123 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", cît și ale art. 126 din Constituție care stabilește ca numai ședințele de judecată sunt publice. Pe de altă parte, necesitatea, la care se referă art. 45 alin. 1, este lăsată la aprecierea procurorului, ceea ce virtual poate conduce la orice arbitrariu.

Dispozițiile constituționale au caracter de generalitate și desigur pot fi concretizate, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. Astfel, art. 31 alin. 1 lit. c), d), e), f) și h) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească stabilește ca principale atribuții ale Ministerului Public în materie civilă: exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condițiile legii, la judecarea cauzelor de către instanțele judecătorești; exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege; supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărîrilor judecătorești și a altor titluri executorii; apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție. Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, art. 45 din Codul de procedură civilă realizează o detaliere, sub anumite aspecte, a acestor atribuții în materie civilă. Și, deoarece în fața Curții Constituționale s-a atacat acest din urma text ca fiind contrar art. 130 din Constituție, urmează să se stabilească dacă ele sunt sau nu concordante.

Este de reținut, în primul rind, ca deși art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacra doua forme de manifestare a procurorului în procesul civil - introducerea acțiunii și participarea la orice proces, în oricare faza a acestuia -, excepțiile de neconstituționalitate vizează textul numai cu privire la a doua forma, astfel încât Curtea Constituțională nu este indreptatita, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe decît cu privire la acest aspect.

Pe fond, este de observat ca art. 130 alin. (1) din Constituție stabilește ca, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Este evident ca legiuitorul constituant a înțeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general și public, care să vegheze la aplicarea legii și la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, fără a face distincție între procesele penale și cele civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public își poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare faza a acestora, și de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituție. Aceasta forma concretă, consacrată de art. 31 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 92/1992 și de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nu contravine art. 130 alin. (1) din Constituție și nici altor dispoziții constituționale, deoarece este evident ca participarea la orice proces, în oricare faza a acestuia, nu înseamnă prezenta procurorului în toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare, astfel cum, în mod surprinzator și de neinteles, susține Curtea de Apel Constanta. Participarea procurorului la procesul civil în aceasta forma, ca "parte alăturată", cum se precizează în doctrina, presupune prezenta sa la dezbateri, posibilitatea de a invoca excepțiile de ordine publică, punerea de concluzii, cu obligația de a respecta regulile procesuale, ca și celelalte părți din proces. De altfel, art. 256 alin. 1 din Codul de procedură civilă este categoric în sensul că deliberarea se face în secret și la ea participa numai judecătorii. Cu toate ca și Curtea de Apel Constanta se referă la acest text, nu trage concluzia care se impune din corelarea celor două texte și a dispozițiilor constituționale și formulează o critica de neconstituționalitate care nu poate fi primită. Nu se poate retine nici argumentul ca textul atacat ar fi neconstitutional, pentru ca lasă procurorului dreptul de a aprecia dacă este sau nu necesar sa participe la proces. Dimpotriva, art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este, și din acest punct de vedere, în concordanta cu art. 130 alin. (1) din Constituție, care stabilește, astfel cum s-a mai arătat, ca Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Uneori legea înlocuiește aprecierea procurorului și prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale. În celelalte cazuri însă dreptul de apreciere aparține Ministerului Public, deoarece el are calitatea stabilită de art. 130 alin. (1) din Constituție și competența de a acționa pentru realizarea obiectivelor menționate în acest text. Cenzurarea aprecierii procurorului ar fi neconforma textului constituțional. Desigur însă ca poziția procurorului, concluziile sale din proces, nu leagă judecătorii ce soluționează cauza, deoarece aceștia sunt, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, independenți și se supun numai legii.

Dacă art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu poate fi considerat ca neconstitutional, deoarece consacra ca mijloc de manifestare a procurorului în materie civilă participarea sa la orice proces și în oricare faza a acestuia, precum și pentru ca da dreptul procurorului de a aprecia când este cazul sa participe, nu aceeași concluzie se poate desprinde din formularea "apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și în alte cazuri prevăzute de lege".

După cum s-a arătat deja, dispoziția art. 130 alin. (1) din Constituție se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar aceasta concretizare nu poate să ducă la restrîngerea conținutului dispoziției constituționale. Este de observat ca în timp ce textul constituțional se referă la apărarea ordinii de drept, precum și la drepturile și libertățile cetățenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă restringe posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii și persoanele puse sub interdicție, precum și la alte cazuri prevăzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibila, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioară Constituției, nu prevede acest lucru, or este fără nici o indoiala ca în cadrul acestor procese exista și interese generale și este interesată și ordinea de drept.

Limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din legea fundamentală stabilește în mod clar și categoric sfera atribuțiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin alta lege. Este adevărat ca în alin. (2) al art. 130 se prevede că "Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii", dar este evident ca referirea la condițiile legii privește organizarea parchetelor și nu exercitarea atribuțiilor stabilite în alin. (1). Asa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituția din 1991 și nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edificate în momente în care legiuitorul nu era constrîns de o dispoziție constituțională similară celei înscrise în texul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înțeles sa confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societății, din moment ce a așezat dispozițiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească" și nici o lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituționale. Rolul instanței de a soluționa procesul cu care este sesizată, precum și independenta judecătorilor și supunerea lor numai legii nu sunt afectate prin participarea procurorului la procesul civil și prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanței și nici al vreuneia dintre părți, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituțional, referindu-se la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părți, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuție astfel de drepturi și libertăți. Deși este vorba de un proces civil, privat, este de netagaduit ca și în acest domeniu exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciară Constituția a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, funcționează în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces părțile nu sunt impiedicate să-și manifeste, în condițiile legii, dreptul de dispoziție. Fața de aceste considerente, Curtea Constituțională urmează să constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ce privește restrîngerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare faza a acestuia, și, ca atare, în privinta acestei atribuții, urmează să se aplice direct dispozițiilor art. 130 alin. (1) din Constituție. Asa fiind, în afară cazurilor în care procurorul este obligat sa participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluționarea oricărui proces civil, în orice faza a acestuia, dacă apreciază ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Cît privește art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Constanta apreciază ca textul depășește atât limitele Constituției, cît și pe cele stabilite de art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, indreptatirea procurorilor ca, în condițiile legii, "sa exercite căile de atac și sa ceara punerea în executare a hotărârii". Critica asupra posibilității exercitării căilor de atac, care se face în încheierea de sesizare, nu poate fi reținută, deoarece art. 128 din Constituție îngăduie Ministerului Public, astfel cum s-a mai arătat, sa exercite, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărîrilor judecătorești, alături de părți. Deci singura limitare se referă la exercitarea căilor de atac în condițiile legii, iar dacă legea a înțeles sa nu stabilească condițiile restrictive de la introducerea acțiunii, o atare dispoziție nu poate fi apreciată ca neconstitutionala. Dimpotriva, ea este în concordanta și cu art. 130 alin. (1) din Constituție, care se referă în mod generic la activitatea judiciară, deci și la căile de atac. Chiar dacă art. 21 din Constituție, care consacra liberul acces la justiție, ar presupune și respectarea principiului disponibilității, nu se poate retine ca art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă ar fi neconstitutional, deoarece părțile pot și în căile de atac exercitate de procuror să-și manifeste dreptul de dispoziție, întrucît, în condițiile legii, pot renunța la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretențiile adversarului sau pot încheia o tranzacție. Mai mult, uneori, cum este cazul recursului în anulare, dacă procurorul își retrage recursul, părțile din proces pot cere continuarea judecații (art. 330^4 din Codul de procedură civilă).

În sfârșit, Curtea de Apel Constanta apreciază ca și așezarea textului art. 45 din Codul de procedură civilă la titlul I intitulat "Părțile" contravine dispozițiilor art. 130 din Constituție, deoarece Ministerul Public apare ca fiind parte în procesul civil, deși calitatea procesuala a procurorului este numai aceea de participare. Nici aceasta critica de neconstituționalitate nu poate fi reținută, deoarece art. 130 alin. (1) din Constituție nu-și propune sa califice poziția procurorului în proces. El este, desigur, un participant la proces, deoarece toate organele și persoanele care participa la procesul civil - instanța, părți, organ de executare, procuror, avocați, martori, experți, interpreți etc. - sunt desemnate în doctrina prin noțiunea de participanți, dar desigur rolul și poziția lor sunt diferite. Faptul ca legiuitorul a așezat art. 45 sub titlul referitor la părți este în concordanta cu poziția pe care legea o menționează uneori în mod expres. Astfel, art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că "Procurorul vorbește cel din urma, afară de cazul când este parte principala sau recurent", iar în art. 45 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 se stabilește ca "Procurorii parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție pun concluzii la judecarea recursurilor în interesul legii, a recursurilor în anulare și a tuturor cauzelor penale, iar în celelalte cauze, când participa ca parte principala, când legea o prevede, precum și în cazul când considera necesar".

Este evident ca legiuitorul, prin așezarea art. 45 sub titlu referitor la părți, a dorit sa sublinieze ca poziția procurorului este mai apropiată de aceea a părților, deoarece, chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanțial dedus judecații, are drepturi și obligații pe plan procesual asemănătoare acestora. Tocmai de aceea în doctrina se subliniaza uneori ca procurorul este parte numai în sensul procesual. În orice caz, procurorul nu poate fi pus pe același plan cu alți participanți, cum ar fi martorii, experții sau interpreții, din moment ce art. 130 alin. (1) din Constituție stabilește ca în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății. Desigur, se poate discuta dacă notiunile de parte principala și parte alăturată consacrate în doctrina și, uneori, astfel cum s-a arătat, folosite chiar de legiuitor sunt cele mai potrivite, dar în orice caz nu se poate aprecia ca ele ar contraveni Constituției.

Pentru motivele arătate mai sus și vazind și dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. A.c) și alin. (2), precum și ale art. 25 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

cu majoritate de voturi

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1.764/C/1994 aflat pe rolul acestei instanțe și constata ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ce privește limitarea dreptului procurorului de a participa numai la procese privind "apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicția, precum și în alte cazuri prevăzute de lege", urmînd ca în privinta acestei atribuții să se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituție.

2. Respinge excepțiile de neconstituționalitate vizind art. 45 din Codul de procedură civilă ridicate din oficiu de Curtea de Apel Constanta în dosarele aflate pe rolul sau cu nr. 976/1994, 977/1994, 978/1994, 979/1994, 980/1994, 1.049/1994, 1.153/1994, 1.154/1994, 1.155/1994, și 1.167/1994.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 4 ianuarie 1995.

PREȘEDINTE,

prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Decizia data cu majoritate de voturi considera ca art. 130 alin. (1) din Constituție are aplicabilitate directa, fără a fi supus reglementării detaliate a legii.

Decizia mai arata ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă conține restrictii pe care art. 130 alin. (1) din Constituție nu le are, și de aceea art. 45 alin. 1 este declarat neconstitutional și inaplicabil.

Rezultă de aici ca, în urma eliminării art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstitutional și respectării art. 130 alin. (1) din Constituție, Ministerul Public poate interveni liber în procese civile dintre persoanele private, fără a mai exista restricțiile cuprinse în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Opinia separată de fața, fără sa nege profunzimea vederilor majorității, este contrară celor sus arătate. Astfel, consideram ca art. 130 alin. (1) din Constituție nu are aplicare directa. Acest text își găsește aplicare prin intermediul detaliat al legii, în cazul de fața prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care nu este în contradictie cu nici un text al Constituției.

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele:

I. Primul argument consta în aceea ca, Constituția conține doar principii generale, însă ridicate la nivel constituțional și, ca atare, de ordin public. Astfel, Constituția cuprinde 152 articole. Pe aceasta temelie însă se bazează Codul civil cu peste 1.900 articole, Codul comercial cu peste 900 articole, Codul penal cu peste 300 articole, Codul de procedură civilă cu peste 700 articole, Codul de procedură penală cu peste 500 articole și alte numeroase legi.

Cu alte cuvinte, cele 152 articole ale Constituției constituie fundamentul comun a mii de articole din legi speciale, toate menite a da viața prin formule detaliate ale legilor și, în acest mod, este realizată practic Constituția.

Rezultă de aici că nu ne putem opri și aplica direct Constituția, ci trebuie să respectam consecințele care deriva din textele Constituției, și anume în forme detaliate și raportate practic la realitatea vieții, în cazul de fața reglementată corect de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Prin acest mecanism se transforma Constituția în realitatea vieții, prin intermediul numeroaselor legi date toate în spirit constituțional, dar adaptate la cele mai minutioase consecințe impuse de necesitatea practica de toate zilele.

Privind art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor arătate, consideram ca acest text este bine gândit, cu un rationament propriu bine justificat care asigura certitudine juridică în domeniul aplicat, fără sa violeze nici un text al Constituției.

II. Al doilea argument al acestei opinii consta în respectarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) și ale art. 128 din Constituție.