Decizia nr. 252/2001

Articolul 133

alin. (1) din Codul muncii obliga unitatea (angajatorul) ca în cazul în care urmează sa desfaca, din propria inițiativa, contractul de muncă pentru vreunul din motivele prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) și f) "să ofere persoanelor în cauza trecerea în alta munca corespunzătoare, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior și al organelor de repartizare în munca sau, după caz, sa ia măsuri pentru recalificarea acestor persoane". Motivele de desfacere a contractului de muncă, vizate de dispoziția legală examinata, sunt: "a) unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauza ca urmare a reorganizării;

b) unitatea își încetează activitatea prin dizolvare;

c) unitatea se muta în alta localitate și are posibilitatea să-și asigure pe plan local cadrele necesare";

"e) persoana nu corespunde, sub raport profesional, postului în care a fost încadrată;

f) în postul ocupat de persoana încadrată în munca este reintegrat, pe baza hotărârii organelor competente, cel care a deținut anterior acel post;".

O asemenea obligație legală ni se pare incompatibilă cu principiile și regulile de funcționare a unei economii de piața, cum este economia României, conform prevederii art. 134 alin. (1) din Constituție. Ea contrazice și obligația statului, înscrisă în același articol din Constituție la alin. (2) lit. a), și anume aceea de a asigura "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție". Unitatea împiedicată sa dispună desfacerea contractului de muncă a unor salariați pentru nevoi reale și obiective ori pentru motive nelasate la aprecierea sa arbitrară (cum sunt: necesitatea reorganizării activității pentru creșterea eficientei acesteia, ce implica și o mai rațională și mai optima dimensionare a numărului salariaților încadrați pe diverse posturi; încetarea activității prin dizolvare; mutarea în alta localitate; necorespunderea, sub raport profesional, a salariatului pentru postul ocupat; reintegrarea pe post a altui salariat pe baza unei hotărâri judecătorești), în mod evident, nu are asigurate toate condițiile pentru valorificarea factorilor de producție.

Obligația de a oferi un alt post corespunzător salariatului căruia urmează sa i se desfaca contractul de muncă, fiind una legală, face ca, chiar și în situația imposibilității obiective a îndeplinirii ei, eventuala măsura de desfacere a contractului de muncă să fie nelegală și anulabila. În consecința, unitatea nu va putea dispune o asemenea măsura, nu își va putea reorganiza activitatea, nu va putea reduce numărul personalului angajat și este obligată sa mențină pe post și persoane necorespunzătoare sub raport profesional. Fața de acest caracter al obligației nu se poate accepta opinia exprimată în punctul de vedere al Guvernului, în sensul că ea trebuie "inteleasa ca o obligație de diligenta (și nu de scop)" și ca, "în caz de imposibilitate a realizării acestei obligații, contractul de muncă se desface și persoana respectiva, în baza deciziei de desfacere a contractului de muncă își întocmește formele pentru trecerea în șomaj". Pentru a fi asa dispoziția legală ar trebui să aibă caracterul unei recomandări, or ea cuprinde o obligație expresă a carei neîndeplinire poate fi invocată la contestarea legalității măsurii de desfacere a contractului de muncă.

Este gresita în opinia noastră și susținerea ca obligația prevăzută la art. 133 alin. (1) din Codul muncii constituie o măsura de protecție socială, care este impusa de caracterul "social" al statului român, consacrat în art. 1 alin. (3) din Constituție. Obligația de a lua măsuri "de protecție socială, de natura să asigure cetățenilor un nivel de trai decent", potrivit art. 43 alin. (1) din Constituție, revine statului, iar conținutul măsurilor de protecție socială este definit în alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că "Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistența medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asistența socială prevăzute de lege".

Dispoziția legală examinata nu își poate găsi justificare nici prin raportare la măsuri de protecție socială a muncii, întrucât, în aceasta privinta, art. 38 alin. (2) din Constituție prevede că "Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și alte situații specifice".

Statul, în principiu, își îndeplinește obligațiile constituționale prin elaborarea unor acte normative pentru reglementarea diferitelor raporturi sociale, care prescriu sarcini și obligații nu numai pentru autoritățile publice, ci și altor persoane juridice sau fizice. Reglementarea exercitării drepturilor cetățenilor la protecția socială, în general, sau la protecția socială a muncii, în special, nu se poate face însă prin obligația prevăzută pentru toate categoriile de angajatori la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, act normativ preconstitutional.

Majoritatea reglementărilor din Codul muncii sunt necesare și aplicabile în condițiile actuale ale economiei de piața, fiind în concordanta cu dispozițiile și principiile noii Constituții. Astfel este necesară reglementarea legală a raporturilor juridice de muncă, în scopul asigurării stabilitatii acestora, prin măsuri de prevenire și de sancționare a oricăror abuzuri și nelegalitati în îndeplinirea îndatoririlor și în exercitarea drepturilor atât din partea angajatorilor, cat și din partea salariaților, stabilirea cazurilor și a condițiilor în care unitatea poate dispune, din proprie inițiativă, desfacerea contractului de muncă, precum și a răspunderii pentru nerespectarea acestora, a dreptului salariaților la apărare împotriva unor măsuri nejustificate. Obligarea unității de a asigura trecerea salariatului în alta munca nu se încadrează însă în asemenea reglementări justificate constituțional.

Nu este lipsită de importanța nici constatarea ca obligația prevăzută la art. 133 din Codul muncii în majoritatea cazurilor nu mai poate fi îndeplinită. Unitatea, în cazul în care nu are în cadrul ei posturi vacante corespunzătoare pregătirii profesionale a salariaților care urmează să fie eliberați din alte posturi, nu mai are posibilitatea de a solicita sprijinul organului ierarhic superior sau al organelor de repartizare în munca, care nu mai exista, și nici nu îi incumba sarcina de a lua măsuri de recalificare a salariaților respectivi. Aceasta obligație era justificată și realizabila atunci când toate unitățile erau de stat, organizate într-un sistem riguros de subordonare ierarhica, atunci când la art. 1 alin. (2) din Codul muncii se prevedea ca "Oamenii muncii... au dreptul și datoria de a desfășura o munca utila pentru societate...". Aceasta dispoziție legală a fost modificată prin Decretul-lege nr. 147/1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 12 mai 1990, în sensul că "Libertatea muncii constituie un drept fundamental al tuturor cetățenilor României". Aceasta reglementare este în concordanta cu prevederile art. 38 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Dreptul la munca nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei și alegerea locului de muncă sunt libere". Asadar, dreptul la munca este un drept fundamental, iar nu o obligație, nici pentru cetățeni, dar nici pentru cei care angajează forta de muncă, în sensul de a angaja sau de a menține pe post, în mod necondiționat, pe toți cetățenii.

Îndeplinirea obligației de a oferi salariatului, al cărui contract de muncă urmează a fi desfăcut, un alt post corespunzător, cu sprijinul organului ierarhic superior, ar fi posibila doar pentru unele organe sau instituții de stat, situate pe o treapta inferioară a ierarhiei acestora. Consideram însă ca aceasta posibilitate nu justifica constituționalitatea textului de lege examinat, întrucât se instituie o discriminare, un tratament juridic diferențiat între salariații care se afla, în realitate, într-o situație identică sub aspectul raporturilor de muncă, respectiv între salariații instituțiilor de stat și cei ai agenților economici sau ai altor persoane juridice ori fizice, pe de o parte, precum și între salariații instituțiilor de stat care au organe ierarhic superioare și cei ai instituțiilor aflate la nivelul cel mai înalt al ierarhiei. Curtea Constituțională, având a se pronunța cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 175 din Codul muncii, referitoare la competența organelor administrative ierarhic superioare de a soluționa unele litigii de muncă, în jurisprudenta sa, a statuat ca aceste dispoziții "creează o discriminare între salariații angajați la organizații sau autorități publice ce se afla în subordinea unui organ ierarhic superior și cei care sunt angajați la organizații sau autorități publice ce nu se afla în subordinea unui asemenea organ, cum ar fi salariații Guvernului sau ai autorităților administrative autonome. O asemenea discriminare este însă contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice" (Decizia nr. 90 din 4 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995). În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 3 din 3 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 16 martie 1998.