Decizia nr. 282/2001

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 2.415/2000.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, invocand jurisprudenta Curții Constituționale, solicita respingerea excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 27 februarie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 2.415/2000, Judecătoria Sectorului 4 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Excepția a fost ridicată din oficiu de către instanța de judecată într-o cauza civilă care are ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare și revendicarea unui imobil trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 223/1974 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca legiuitorul a încălcat principiul separației puterilor, întrucât "face el însuși o apreciere asupra efectelor actelor normative de naționalizare din perioada comunista". În dezvoltarea acestei sustineri instanța de judecată arata ca legiuitorul, "făcând el însuși aprecieri asupra efectelor actelor normative de naționalizare și evaluandu-le, [...] de fapt, face opera instanței de judecată și, astfel, își depășește prerogativele și încalcă prerogativele instanțelor și, totodată, principiul separației puterilor în stat".

Pe de altă parte, se arata ca prin dispozițiile alin. (1) al art. 6 din legea criticata, "în măsura în care se condiționeaza valabilitatea titlului statului de conformitatea actului normativ de naționalizare cu Constituția în vigoare la momentul adoptării sale", se încalcă prezumția de constituționalitate a legilor, ținând seama ca sub regimul "celor trei constituții comuniste nu exista vreo dispoziție prin care instanțele de judecată sa fi fost investite cu prerogative de control constituțional". În legătură cu dispoziția legală care se referă la examinarea valabilității titlului statului și prin prisma conformitatii actului normativ de naționalizare cu tratatele internaționale la care România era parte, se afirma ca în nici una dintre constitutiile anterioare nu exista o dispoziție similară celei cuprinse în art. 20 alin. (2) din Constituția adoptată în 1991. În mod asemănător, instanța considera ca, "în măsura în care se condiționeaza valabilitatea titlului statului de conformitatea actelor normative de naționalizare cu legile în vigoare la momentul adoptării lor, [...] legiuitorul anului 1998 [...] își depășește competența și încalcă prerogativele Adunării Constituante - singura în măsura sa stabilească, prin norme constituționale, o ierarhie a actelor normative".

Referitor la dispoziția cuprinsă în alin. (3) al

art. 6 din Legea nr. 213/1998 , instanța arata ca, "în măsura în care instanțele urmează sa aprecieze valabilitatea titlului prin prisma triplei condiționari din finalul alin. (1), devine și ea neconstitutionala, întrucât, practic, instanțele de judecată sunt investite cu prerogative de control constituțional al actelor normative de naționalizare, situație în care legiuitorul își depășește competența incalcand prerogativele Adunării Constituante".

În afară de aceasta, instanța, având în vedere ca actele normative de naționalizare nu mai sunt în vigoare, apreciază ca se încalcă, prin dispozițiile legale criticate, și principiul neretroactivitatii legii prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituție.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În esenta, punctul de vedere al Guvernului are în vedere faptul ca instanța, autoare a excepției, nu invoca nici un text constituțional care ar fi fost încălcat de dispozițiile legale criticate, cu excepția art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii. În legătură cu aceasta critica privind caracterul pretins retroactiv al textului criticat, Guvernul considera ca dispozițiile art. 6 alin. (1) din lege "nu înseamnă altceva decât raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existenta în momentul constituirii lui, iar nu la cerințele de astăzi", referindu-se și la jurisprudenta Curții Constituționale, în speta Decizia nr. 264/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 19 aprilie 2001. Aceeași referire se face de către Guvern și în legătură cu argumentul invocat de instanța cu privire la depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

Aceste dispoziții legale au următorul cuprins: "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. [...]

(3) Instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului."

Critica de neconstituționalitate are la baza susținerea ca au fost incalcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".

De asemenea, se invoca și încălcarea de către legiuitor a principiului separației puterilor, principiu care, deși nu este consacrat ca atare "expressis verbis", este dedus din prevederile Constituției, asa cum și Curtea Constituțională a statuat în jurisprudenta sa (de exemplu, Decizia nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255/1996; Decizia nr. 96/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251/1996).

Dispozițiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, Curtea Constituțională, în cadrul controlului abstract, prealabil, de constituționalitate, a stabilit ca dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998

sunt constituționale. În esenta, Curtea a reținut în considerentele deciziei, între altele: "Condițiile pe care art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia le prevede pentru ca un bun sa apartina domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale sunt precizate de lege, pentru prima data, în ceea ce privește aceste categorii de bunuri; aceste condiții sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curții Constituționale, ca și cu legislația din perioada în care a avut loc dobândirea de către stat a bunurilor respective. Ele corespund totodată reglementărilor în baza cărora s-au retrocedat deja ori au fost stabilite despăgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului." De asemenea, Curtea a constatat: "Cu privire la cuprinsul art. 6 din lege, avut în vedere prin obiecția de neconstituționalitate, este evident ca acesta nu poate fi considerat ca având caracter retroactiv, de vreme ce se referă la apartenența unor bunuri la domenii ce nu au existat anterior Constituției din anul 1991." Referitor la dispozițiile cuprinse în alin. (2) și (3) din lege Curtea a stabilit ca "alin. (2) și (3) ale art. 6 consacra, pe de o parte, competența instanțelor judecătorești în soluționarea acțiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violenta, iar pe de altă parte, recunoașterea competentei instanțelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi recunoscută competența de a statua în acțiunile în revendicare".

De asemenea, Curtea Constituțională, în exercitarea atribuțiilor sale de control concret, posterior, de constituționalitate, prin Decizia nr. 264 din 19 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 19 aprilie 2001, a respins ca neîntemeiată o excepție de neconstituționalitate privind dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 . În cauza se invoca încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 125 alin. (3) și ale art. 144, precum și ale art. 15 alin. (2) și ale art. 20 alin. (2). În considerentele deciziei Curtea a reținut, în esenta, ca, "În realitate, prin dispozițiile alin. (1) al

art. 6 din Legea nr. 213/1998

se stabilește ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, pe lângă alte bunuri, și acelea care au fost dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil". Curtea a considerat, de asemenea, ca "reprezintă o opțiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condițiile de îndeplinirea cărora depinde apartenența bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum și modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportarii acestora la cadrul constituțional și legal în vigoare la data preluării bunurilor de către stat". De asemenea, Curtea a stabilit ca "textul

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia are, asadar, caracterul unei condiționari legale a apartenentei bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 la domeniul public sau la domeniul privat al statului. Este constituțional ca Parlamentul sa fi optat pentru soluția cuprinsă în textul criticat pentru neconstituționalitate și sa considere, în mod indirect, ca bunurile care nu au intrat (r)în temeiul unui titlu valabil în proprietatea statului sa nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului și astfel să poată fi revendicate de către cei de la care au fost preluate în mod abuziv, asa cum prevede alin. (2) al art. 6". Curtea a mai constatat ca "prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție care consacra principiul neretroactivitatii legilor".

În considerentele aceleiași decizii Curtea a reținut, de asemenea, ca "este nefondata și critica potrivit căreia prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

încalcă dispozițiile art. 144 din Constituție, care atribuie numai Curții Constituționale dreptul de a controla constituționalitatea legilor. În realitate, prin dispozițiile legale criticate nu se instituie un control de constituționalitate, în sensul dispozițiilor art. 144 din Constituție, cu privire la acte adoptate anterior Constituției din 1991, care și-au epuizat efectele în urma cu zeci de ani, sub alte regimuri constituționale. Prin aceste dispoziții legale se prevăd unele criterii de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilității titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada 1945-1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului. Opțiunea legiuitorului de a nu recunoaște valabilitatea preluării în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale a bunurilor care au intrat în proprietatea statului fără un titlu valabil nu are nici o legătură cu dispozițiile care prevăd atribuțiile Curții Constituționale în regimul constituțional instituit prin adoptarea Constituției din 1991".

Deoarece, în cauza de fața, nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea, în aceasta materie, a jurisprudenței Curții Constituționale, excepția urmează să fie respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 2.415/2000.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 30 octombrie 2001.