Decizia nr. 28/1996

Ioan Muraru - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Societatea Comercială "Banc Post" - S.A., Sucursala județului Timiș, împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 128 din 6 decembrie 1995 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 5 martie 1996, în prezenta procurorului și în lipsa părților, legal citate, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 12 martie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 128 din 6 decembrie 1995, Curtea a admis excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor

Decretului nr. 221/1960

și a constatat ca dispozițiile acestuia, referitoare la executarea silită împotriva persoanelor fizice a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste, sunt abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, în prezent fostelor organizații socialiste fiindu-le aplicabile normele de drept comun în materie.

În considerentele

Deciziei nr. 128 din 6 decembrie 1995

s-a reținut ca, potrivit

Decretului nr. 221/1960 , dispozițiile sale se aplică și pentru urmărirea silită a bunurilor și veniturilor persoanelor fizice pentru realizarea creanțelor bănești ale fostelor organizații socialiste, constatate prin titluri executorii, dar, după decembrie 1989, unitățile economice de stat sau cooperatiste au fost reorganizate astfel încât "organizațiile socialiste" au dispărut din economia naționala și, ca urmare, prevederile acestui act normativ nu-și mai găsesc aplicare. De altfel, aceste dispoziții ale

Decretului nr. 221/1960

sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, care stabilesc ca proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, și deci nu permit nici diferentierea pe care

Decretul nr. 221/1960 , anterior legii fundamentale, a consacrat-o pentru organizațiile socialiste, transformate în prezent în persoane juridice de drept privat.

Prin recursul declarat în termen legal împotriva

Deciziei nr. 128 din 6 decembrie 1995 , Societatea Comercială "Banc Post" - S.A., Sucursala județului Timiș, solicita desființarea deciziei recurate și respingerea excepției de neconstituționalitate invocate, pentru următoarele motive:

- Curtea Constituțională, dispunind abrogarea

Decretului nr. 221/1960 , și-a depășit competența, substituindu-se organului legislativ, singurul în măsura sa adopte legi prin care să se dispună abrogarea actelor normative;

- prin decizia recurată, precum și prin Decizia nr. 132/1994, Curtea a stabilit ca

Decretul nr. 221/1960

este în vigoare și urmează a fi aplicat, lasind deschisă doar calea intervenției Consiliului Legislativ pentru îmbunătățirea întregii legislații privind procedura de executare silită;

- abrogarea nu se presupune, ci ea trebuie să fie expresă și consacrată prin lege, iar nu printr-o decizie a Curții Constituționale;

- Curtea și-a extins competența verificind constituționalitatea unor acte normative anterioare Constituției, care nu sunt de categoria celor prevăzute de art. 144 lit. c) din Constituție, respectiv decret și hotărâre, contravenind astfel Legii nr. 47/1992;

-

Decretul nr. 221/1960

și H.C.M. nr. 792/1960 nu contravin Constituției, ci prevederile acestora se coroboreaza cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 76/1992, republicată, care prevede că urmărirea silită se inițiază de către bănci prin scoaterea la vînzare a bunurilor constituite drept garanție, iar valorificarea se face numai prin vînzare la licitație, cu eliminarea celorlalte faze ale executării silite.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul judecătorului-raportor, prevederile

Decretului nr. 221/1960 , raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Primul și al treilea motiv de recurs, adică cele referitoare la constatarea abrogării

Decretului nr. 221/1960 , care alcătuiesc în realitate unul singur, sunt neintemeiate și urmează a fi respinse. Prin decizia recurată, Curtea Constituțională nu a pronunțat, asa cum se afirma, abrogarea

Decretului nr. 221/1960 , ci a constatat abrogarea dispozițiilor referitoare la executarea silită a creanțelor bănești împotriva persoanelor fizice, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție.

Soluția pronunțată este conformă practicii constante a Curții în aceasta materie, practica ce se întemeiază pe prevederile art. 150 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții". Dacă ele sunt contrare acesteia, concluzia este ca au fost abrogate, fapt intarit de altfel și de principiul în baza căruia legea posterioară abroga pe cea care i-a precedat, dacă este contrară. Desigur, instanța de drept comun are nu numai dreptul, dar și obligația sa stabilească dacă textul de lege a cărui aplicare urmează să se facă mai este sau nu în vigoare. Aceasta înseamnă ca ea trebuie să se pronunțe, dacă textul în cauza a fost sau nu abrogat, expres sau implicit.

Dacă însă, ca în speta, instanța de drept comun nu a statuat în acest sens, ea se desesizeaza sub acest aspect, urmînd ca, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepția să fie trimisa spre soluționare Curții Constituționale, care este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text legal pe care instanța înțelege sa îl aplice.

În acest sens sunt deciziile Curții nr. 31 din 26 mai 1993 și nr. 67 din 17 noiembrie 1993, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 19 ianuarie 1994, și nr. 12 din 8 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 23 mai 1994.

Cel de-al doilea motiv de recurs, în care se susține ca însăși Curtea prin deciziile sale nr. 132 din 23 noiembrie 1994 și nr. 128 din 6 decembrie 1995 a stabilit ca

Decretul nr. 221/1960

este în vigoare, urmează, de asemenea, a fi respins, întrucît teza recurentei rezultă dintr-o gresita înțelegere a celor statuate prin deciziile menționate. Într-adevăr, aceste decizii au în vedere instituția C.E.C., care, potrivit statutului sau, este o persoană juridică de drept public, ceea ce justifica un regim special de executare a creanțelor sale, neaplicabil însă societăților comerciale, inclusiv bancare, care sunt persoane juridice de drept privat.

Și motivul de recurs potrivit căruia Curtea nu este competența să se pronunțe asupra actelor normative anterioare Constituției este neîntemeiat și trebuie respins.

Potrivit art. 26 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 47/1992, aplicabil exclusiv actelor normative anterioare Constituției, Curtea este competența să se pronunțe asupra acestora dacă, pe de o parte, ca în speta, pe baza lor s-au stabilit raporturi juridice, după intrarea în vigoare a Constituției, și, pe de altă parte, instanța de drept comun nu s-a pronunțat în legătură cu abrogarea în baza art. 150 alin. (1) din legea fundamentală.

Aceasta este practica constanta a Curții, asa cum rezultă din deciziile definitive nr. 1 din 12 ianuarie 1993 și nr. 5 din 23 februarie 1993, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1993, nr. 41 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 6 septembrie 1993 și nr. 57 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 6 iulie 1994.

Referitor la faptul ca, prin decizia sa, Curtea s-a pronunțat cu privire la un decret, iar art. 144 lit. c) din Constituție nu nominalizeaza decît legile și ordonanțele, trebuie reținut ca

Decretul nr. 221/1960 , în regimul constituțional în care a fost adoptat, avea putere de lege și, ca atare, Curtea era competența sa verifice constituționalitatea sa.

Invocarea în ultimul motiv de recurs a art. 4 din Legea nr. 76/1992, care prevede că urmărirea silită se inițiază de bănci prin scoaterea la vînzare a bunurilor constituite drept garanție, valorificarea realizindu-se numai prin vînzare la licitație, cu eliminarea celorlalte faze ale executării silite, este o problemă de interpretare a legii, nu de constituționalitate și, în consecința, și acest motiv de recurs se respinge.

Este de menționat ca, prin art. 116 din Ordonanța Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, se stabilește ca, pe data intrării ei în vigoare,

Decretul nr. 221/1960

cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plății impozitelor și a taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste, precum și cu privire la executarea confiscării, și H.C.M. nr. 792/1960 pentru aplicarea

Decretului nr. 221/1960 , cu modificările ulterioare, sunt abrogate. Potrivit art. 115 din ordonanța, aceasta intră în vigoare în termen de 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Având în vedere considerentele expuse, vazind și prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Societatea Comercială "Banc Post" - S.A., Sucursala județului Timiș, împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 128 din 6 decembrie 1995 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 12 martie 1996.