Hotărârea nr. 1/1996

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigore - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea contestațiilor privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României la alegerile din 3 noiembrie 1996, depuse la Biroul Electoral Central, după cum urmează:

- nr. 3 din 5 septembrie 1996, a 50 de cetățeni, depusa de domnul avocat Nicolae Stefanescu-Draganesti;

- nr. 11 din 5 septembrie 1996, a domnului Petru Bucur-Volk;

- nr. 24 din 6 septembrie 1996, a Aliantei Civice, a doamnei Ana Blandiana (Otilia-Valeria Rusan), a domnilor Petre-Mihai Bacanu și Gheorghe-Dan-Nicolae Ceaușescu, a doamnei Dorana Cosoveanu și a domnilor Traian-Gabriel Orban, Neculai Prelipceanu și Romulus Rusan;

- nr. 25 din 6 septembrie 1996, a doamnei Doina-Maria Cornea și a domnului Leontin-Horatiu Iuhas;

- nr. 30 din 6 septembrie 1996, a domnului Marchidan Gheorghe;

- nr. 31 din 6 septembrie 1996, a doamnei Chivulescu Mariana-Emanuela-Viorica.

Contestațiile au fost înaintate Curții Constituționale la data de 6 septembrie 1996 și formează obiectul dosarelor nr. 162D/1996, nr. 163D/1996, nr. 164D/1996, nr. 165D/1996, nr. 166D/1996 și nr. 167D/1996.

Curtea a decis soluționarea contestațiilor, fără citarea părților, având în vedere cerința legală a rezolvarii lor în maximum 48 de ore, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 11 alin. (2) și alin. (3) și

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 , raportate la art. 85 din Legea nr. 68/1992 și coroborate cu art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Magistratul-asistent prezintă obiectul contestațiilor.

În motivarea contestațiilor depuse de domnul avocat Nicolae Stefanescu-Draganesti și formulate de domnii Alexe Mihai, Andrei I. Nicolae, doamna Barbaneagra Florica, domnii Bucătariu Virgil, Burlau Elvis, Burtea Grigore, Barbosu Mihai Marcel, Barbatescu Constantin, Cepu Marian Nicolae, Cioata Nicolae, Ciobanu Ilie, Costescu Ștefan, Cristea Dumitru, doamna Cristea Sofia, domnii Damian Gelu, Epure D. Constantin, doamna Epure Simona, domnii Floroiu Florin, Gavrit Mihai Cristian, Georgescu N. Gheorghe, Giritoiu Aurel, Grec Vasile, Lazar Ion, doamna Luncan Lucica, domnii Lupu Anastase Cristian, Magiru Alexandru, Magiru Enache, Marcus Alex, Mercur Petrica, Modoran Ilie, Moraru Gheorghe, Minzatescu Ion, Nichifor Valeriu, Nichita Constantin, Oprea Vica, Oprinoi Gheorghe, Petcu Tudor, Petrescu Constantin, doamnele Petrescu Maria, Ploscariu Victoria, domnii Predutu Pirvu, Rosculet Ion, doamnele Rosculet Olimpia, Rosculet T. Sevastiana, domnul Rusu Ilie Daniel, doamna Sandu Valeria, domnii Sandu L. Vasile, Stanescu Corneliu, Varu Petre și Zarzare Ion, ce formează obiectul dosarului nr. 162D/1996, care au un conținut identic, înregistrate la Biroul Electoral Central ca o singura sesizare, se susține, în esenta, ca: potrivit

art. 10 din Legea nr. 69/1992 , domnul Ion Iliescu nu mai are dreptul sa candideze, întrucît a îndeplinit de mai multe ori funcția de Președinte al României; în decembrie 1989 a fost ales, ca "emanat al Revoluției", în funcția de conducător al României, exercitind toate atribuțiile unui șef de stat; în februarie 1990 a fost ales ca Președinte al României de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naționala; în mai 1990 a fost ales Președinte al României în urma alegerilor desfășurate în baza Decretului-lege nr. 92/1990; în decembrie 1991 a fost confirmat în funcția de Președinte al României potrivit art. 121 din Constituție; în decembrie 1992 a fost confirmat pentru un nou mandat ca Președinte al României pentru a patra oara și în noiembrie 1996 dorește sa participe din nou la alegeri.

În motivarea contestației, care formează obiectul dosarului nr. 163D/1996, domnul Petru Bucur-Volk invoca, în esenta, următoarele: precedentele cu privire la mandatul presedintial care rezultă din hotărârile Curții Constituționale nr. 17, 18 și 19 din 7 septembrie 1992, precum și dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție; persistenta domnului Președinte Ion Iliescu de a nu se supune celor declarate de el însuși la revoluție și, în câteva rinduri, în anul 1992, ca participa la alegeri pentru un al doilea mandat; încălcarea

art. 10 din Legea nr. 69/1992 .

În motivarea contestației, în dosarul nr. 164D/1996, Alianta Civică, doamna Ana Blandiana (Otilia-Valeria Rusan), domnii Petre-Mihai Bacanu și Gheorghe-Dan-Nicolae Ceaușescu, doamna Dorana Cosoveanu și domnii Traian-Gabriel Orban, Neculai Prelipceanu, Romulus Rusan, după prezentarea situației de fapt, invoca, în esenta, încălcarea prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție și ale

art. 10 din Legea nr. 69/1992 . Astfel, se susține ca domnul Ion Iliescu a îndeplinit, anterior alegerilor președințiale programate pentru 3 noiembrie 1996, doua mandate în funcția de Președinte al României, după cum urmează: mai întâi între 20 mai 1990 și 30 octombrie 1992, respectiv, între 20 mai 1990 și 7 decembrie 1991, în aplicarea Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 și a Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990, iar între 8 decembrie 1991 și 30 octombrie 1992, în aplicarea Constituției din 1991; a doua oara cu începere de la 30 octombrie 1992 și până la depunerea jurământului de către președintele ce va fi desemnat prin alegerile din 3 noiembrie 1996. De aceea, înregistrarea propunerii pentru candidatura sa este realizată cu încălcarea acestor norme imperative, fiind lovită de nulitate absolută. În cuprinsul aceleiași contestații sunt examinate și unele posibile contraargumente la susținerile de mai sus.

Obiectul dosarului nr. 165D/1996 îl formează contestația doamnei Doina-Maria Cornea și a domnului Leontin-Horatiu Iuhas, reprezentați prin domnul avocat Lucian Mihai, ce are un conținut absolut identic cu cel din dosarul nr. 164D/1996, astfel încât nu se mai impune reluarea nici chiar în esenta a motivarii contestației.

Contestațiile formulate de domnul Marchidan Gheorghe și de doamna Chivulescu Mariana-Emanuela-Viorica - care fac obiectul dosarelor nr. 166D/1996 și nr. 167D/1996 - au, de asemenea, un conținut identic. În motivarea contestațiilor se susțin, în esenta: încălcarea prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție și ale

art. 10 din Legea nr. 69/1992 ; inaplicabilitatea principiului neretroactivitatii legii, consacrat de art. 15 din Constituție, deoarece normele constituționale care au guvernat România după Revoluția din 1989 și până la intrarea în vigoare a Constituției reglementau în același fel numărul mandatelor pentru toate funcțiile eligibile; domnul Ion Iliescu candidează pentru un al treilea mandat, sub imperiul actualei Constituții; domnul Ion Iliescu nu are vocație la încă un mandat, chiar dacă s-ar invoca motivul ca primul a fost mai scurt de 4 ani, deoarece art. 83 alin. (1) din Constituție stabilește o limita maxima a mandatului și Constituția nu face distincție între mandatele cu durata integrală și cele cu durata mai scurta; admiterea candidaturii deschide posibilitatea pentru domnul Ion Iliescu sa exercite funcția de Președinte al României pe o perioadă de aproape 11 ani, ceea ce contravine Constituției; în timpul campaniei electorale din anul 1992, domnul Ion Iliescu a recunoscut ca acela era al doilea mandat pentru care candida.

Deoarece toate contestațiile au același obiect, și anume înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu, iar între motivele invocate exista o strinsa legătură, președintele Curții Constituționale, pentru mai buna administrare a justiției, pune în discuție conexarea dosarelor.

Procurorul este de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea dispune conexarea dosarelor nr. 167D/1996, nr. 166D/1996, nr. 165D/1996, nr. 164D/1996 și nr. 163D/1996 la dosarul nr. 162D/1996, care a fost primul înregistrat, urmînd a se pronunța asupra tuturor contestațiilor printr-o singura hotărâre.

Procurorul, având cuvintul în fond, apreciază ca neintemeiate contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, susținând, în esenta, următoarele: Decretul-lege nr. 92/1990 este un act normativ cu caracter provizoriu și tranzitoriu, care nu se referă la noțiunea de mandat presedintial, ci la unele prerogative ale funcției de Președinte al României; definirea notiunii de mandat presedintial se realizează pentru prima data prin

Legea nr. 69/1992 , adoptată în temeiul Constituției din anul 1991, de unde rezultă ca singurul mandat presedintial, în înțeles constituțional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecința, solicita respingerea contestațiilor.

Dezbaterile au început în ziua de 7 septembrie 1996 și au continuat astăzi, 8 septembrie, când s-a pronunțat prezenta hotărâre.

CURTEA,

luând în dezbatere contestațiile înaintate de Biroul Electoral Central, constata ca este competența să le soluționeze în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție, al art. 27 din Legea nr. 47/1992 și al

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 .

Analizînd contestațiile în raport cu prevederile Constituției, ale

Legii nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României și vazind concluziile reprezentantului Ministerului Public, Curtea retine următoarele:

În legătură cu principiul neretroactivitatii, se susține în contestarea candidaturii domnului Ion Iliescu ca, potrivit art. 81 alin. (4) din Constituție, este necesar să se țină seama de funcția îndeplinită de către acesta înainte de intrarea în vigoare a Constituției, în temeiul Decretului-lege nr. 92/1990.

Cu privire la aceasta sustinere, se constată că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile. Acest principiu, fiind de natura constituțională, se aplică insesi prevederilor Constituției.

Asa fiind, prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora funcția de Președinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate, sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituției. În acest sens, Curtea s-a pronunțat prin Hotărârea nr. 18 din 7 septembrie 1992, în care s-a reținut ca "orice judecata cu privire la logica, semnificatia și implicatiile unor texte ale Constituției, inclusiv cele care privesc instituția Președintelui României, se analizează și se interpretează începând cu situațiile care apar după intrarea ei în vigoare", subliniindu-se ca "textul art. 81 alin. 4 (...) își găsește aplicarea numai pentru viitor"

Susținerile, potrivit cărora principiul neretroactivitatii nu și-ar găsi aplicarea, deoarece "normele constituționale care au guvernat România după Revoluția din 1989 și până la intrarea în vigoare a actualei Constituții reglementau în același fel numărul mandatelor pentru toate funcțiile eligibile", sunt neintemeiate. Atât Comunicatul către țara al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, cît și preambulul Decretului-lege nr. 2/1989, în care sunt înscrise aceste principii programatice, aveau o valoare politica, cu caracter declarativ, pentru configurarea viitoarelor așezăminte constituționale ale tarii. De aceea institutionalizarea lor urma a fi infaptuita prin acte legislative ulterioare. Or, limitarea îndeplinirii funcției de Președinte al României la cel mult două mandate și-a găsit consacrarea numai în prevederile art. 81 ali. (4) al Constituției din anul 1991.

De aceea, a atribui mandatului constituțional de Președinte al României efectele îndeplinirii, anterior Constituției, a funcției de Președinte al României, ar echivala cu o aplicare retroactivă a art. 81 alin. (4). Principiul aplicării imediate a Constituției impune ca dispozițiile art. 81 alin. (4) sa priveasca numai mandatele de Președinte al României îndeplinite sub imperiul Constituției din anul 1991, întrucît, având un fundament constituțional, nu pot fi extinse la funcția președințială anterioară care, asa cum s-a arătat, nu cuprindea o asemenea limitare. Între argumentele aduse în sprijinul mai multor contestații s-a invocat faptul ca, pe baza unor acte normative preconstitutionale, domnul Ion Iliescu a "îndeplinit" doua sau mai mult de doua mandate în "funcția de Președinte al României", asa încât, față de cele precizate de art. 81 alin. (4) din Constituție, nu mai poate candida pentru dobindirea unui nou mandat.

În opinia unora dintre autorii contestațiilor, ar trebui să se ia în considerare perioada 20 mai 1990 până la 30 octombrie 1992, respectiv de la aceasta ultima data și până la validarea mandatului noului președinte în urma actualelor alegeri președințiale. În opinia altora, am fi în prezenta mai multor "mandate" îndeplinite deja, cuprinse în perioada decembrie 1989 și decembrie 1992, care, astfel cum ele au fost periodizate, ar conduce la concluzia ca a îndeplinit patru "mandate".

Indiferent însă de modul de periodizare, argumentul adus în atenție implica examinarea următoarelor probleme: natura juridică a actelor normative preconstitutionale, pe baza cărora s-au îndeplinit presupusele mandate; instituția mandatului presedintial și raportul dintre aceasta și funcția de șef al statului, îndeplinită anterior.

S-au invocat, asadar, explicit sau implicit, prevederile Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 și cele ale Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990, acte normative preconstitutionale, care, între altele, au cuprins și reglementări cu privire la instituția de șef al statului.

În legătură cu Decretul-lege nr. 2/1989 trebuie să se constate ca, prin nici una dintre prevederile acestuia, nici măcar nu se indica funcția de șef al statului sau mandatul presedintial. Art. 5 din acest act normativ se referă la președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale, stabilindu-i sumar atribuțiile, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui șef de stat, altele însă neavînd nimic comun cu asemenea prerogative. Mai mult, însă, unele atribuții dintre cele care ar fi putut aparține unui șef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din acest act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca organ colegial de putere.

Prin Decretul-lege nr. 92/1990 s-a instituit într-adevăr funcția de șef al statului, sub denumirea "Președintele României". În condițiile date, reglementarea acestei instituții se remarca prin elemente specifice esențiale, diferite de Constituție, îndeosebi cele la care s-au referit art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 81 și 82 din acest act, privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicția pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii și momentul de la care cel ales este declarat președinte, precum și cele care au stabilit atribuțiile președintelui și raporturile sale cu celelalte autorități publice. Mai mult decît atât, este de observat ca Decretul-lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcției de președinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituționale actualmente în vigoare, având ca obiect instituția de Președinte al României, cuprinse la art. 35 și la art. 80-100 din Constituție, rezultă ca, deși, formal, cît privește denumirea instituției, s-ar părea ca suntem în prezenta uneia și aceleiași autorități, în realitate cele doua instituții sunt esențial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezultă, asadar, ca sub aceeași denumire au fost reglementate instituții de autoritate publică esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiții de stabilitate constituțională.

Cele doua acte normative, Decretul-lege nr. 2/1989 și Decretul-lege nr. 92/1990, au avut, neîndoielnic, caracterul unor acte cu valoare constituțională. Dar tot atât de neîndoielnic este și constatarea ca ele nu au fost constituții. Chiar Decretul-lege nr. 92/1990, în art. 99, evoca perspectiva adoptării unei constituții.

Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile "tranzitorii" de la art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990: "Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituții". Constituția României a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel art. 150 alin. (1) a prevăzut ca legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituției. Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, ca instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituției, rămân în funcțiune numai până la constituirea celor noi. Deși textul constituțional se referă la "instituțiile republicii", aceasta locutiune implica neîndoielnic și normele care au stat la baza organizării și funcționarii acelor instituții, o "instituție", ca structura organizatorică și funcțională, neputind exista în afară cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin

art. 30 din Legea nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României, Decretul-lege nr. 92/1990 a fost expres abrogat, asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acest decret-lege nu poate fi revitalizata decît artificial și anacronic, în afară rigorilor juridice.

O alta constatare însă este deplin pertinenta și concludenta pentru formularea unei judecati de valoare în problema litigioasa asupra căreia urmează a se pronunța Curtea Constituțională, și anume ca nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituția mandatului presedintial. Aceasta instituție este pentru prima oara reglementată prin Constituția din anul 1991.

Mandatul presedintial are determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcțiile ce deriva din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antreneaza, atribuțiile ce deriva din mandat și, implicit, raporturile în care se afla deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcție, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituției, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituției României marcheaza o soluție de ruptura sau de reasezare esențial diferita a instituției de șef al statului. Pe cale de consecința, mandatul presedintial reglementat de Constituția României nu poate fi așezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcției de Președinte al României, anterioare intrării în vigoare a legii fundamentale.