Hotărârea nr. 3/1996
referitoare la soluționarea contestației privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996
prezumat în vigoare
Ioan Muraru - președinte
Costica Bulai - judecător
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Mihai Constantinescu - judecător
Ioan Deleanu - judecător
Lucian Stangu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Virgil Firuleasa - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent
Pe rol soluționarea contestației privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, la alegerile din 3 noiembrie 1996, depusa la Biroul Electoral Central cu nr. 52 din 6 septembrie 1996, a domnilor Cristian Preda, Horia R. Patapievici, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Ștefan Augustin Doinas, Dan Grigore, Ștefan Caltia, Radu Filipescu, a doamnei Rodica Palade, a domnilor Sorin Antohi și Dan Cristian Comanescu.
Contestația a fost înaintată Curții Constituționale la data de 7 septembrie 1996 și formează obiectul Dosarului nr. 169 D/1996.
Curtea a decis soluționarea contestației fără citarea părților, având în vedere cerința legală a rezolvarii în maximum 48 de ore, potrivit prevederilor
art. 14 din Legea nr. 47/1992 , art. 11 alin. (2) și alin. (3) și
art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 , raportate la
art. 85 din Legea nr. 68/1992
și coroborate cu art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Magistratul-asistent prezintă obiectul contestației.
În motivarea contestației se susține, în esenta, ca domnul Ion Iliescu a îndeplinit deja doua mandate de Președinte al României, după intrarea în vigoare a Constituției, și anume de la data de 8 decembrie 1991, când a avut loc referendumul de aprobare a Constituției, până la alegerile din 1992 și, în urma acestor alegeri, până în prezent. De aceea, în temeiul art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia îndeplinirea funcției de Președinte al României este limitată la cel mult două mandate, se susține ca, în prezent, domnul Ion Iliescu nu mai poate candida pentru un nou mandat. În motivarea contestației se arata ca, asa cum s-a prevăzut în Hotărârea Curții Constituționale nr. 18 din 7 septembrie 1992, numărul de mandate președințiale trebuie luat în considerare începând cu data referendumului constituțional de la 8 decembrie 1991 și ca prin Constituție nu s-a instituit o noua funcție (sau instituție) de președinte, diferita de aceea prevăzută de
Decretul-lege nr. 92/1990 , asa cum rezultă și din hotărârea sus-menționată. În același sens, se considera ca perioada de la intrarea în vigoare a Constituției trebuie considerată ca un prim mandat, întrucît Președintele României și-a exercitat în această perioadă atribuțiile în temeiul noilor prevederi constituționale.
Procurorul, având cuvintul în fond, apreciază ca neîntemeiată contestația privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, deoarece perioada de la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare Constituția, și până la alegerile din septembrie 1992, nu constituie mandat. Singurul mandat presedintial, în înțeles constituțional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecința, solicita respingerea contestației.
CURTEA,
luând în dezbatere contestația înaintată de Biroul Electoral Central, constata ca este competența sa o soluționeze în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție, al
art. 27 din Legea nr. 47/1992
și al
art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 .
Analizînd contestația în raport cu prevederile Constituției, ale
pentru alegerea Președintelui României, și vazind concluziile reprezentantului Ministerului Public, Curtea retine următoarele:
Contestația, în fond, se întemeiază pe un singur motiv esențial și anume ca funcția de Președinte al României îndeplinită de domnul Ion Iliescu la data aprobării Constituției prin referendumul din 8 decembrie 1991 și până la alegerile din 1992 ar fi un prim mandat presedintial.
În legătură cu temeiurile contestației, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin
Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996
și nu exista motive să se revină asupra celor statuate.
Îndeplinirea funcției de Președinte al României, în perioada 8 decembrie 1991 - noiembrie 1992, s-a întemeiat pe prevederile art. 151 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi". Prevederile menționate au asigurat continuitatea vieții statale a tarii prin prorogarea funcționarii autorităților publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituție. În aceste condiții și-au desfășurat activitatea Președintele României, Parlamentul, Guvernul, instanțele judecătorești, organele de procuratura etc. Cît privește autoritățile publice cu caracter electiv - Parlamentul și Președintele României -, acestea și-au continuat activitatea, în temeiul art. 151 alin. (1) din Constituție, pe baza legitimării conferite anterior, în urma scrutinului din 20 mai 1990, conform
Prin
s-a instituit într-adevăr funcția de șef al statului, sub denumirea "Președintele României". În condițiile date reglementarea acestei instituții se remarca însă prin elemente specifice esențiale, diferite de Constituție, îndeosebi cele la care s-au referit art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2), art. 81 și 82 din acest act, privind vârsta minimă pentru a fi ales, interdicția pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii și momentul de la care cel ales este declarat președinte, precum și cele care au stabilit atribuțiile președintelui și raporturile sale cu celelalte autorități publice. Mai mult, este de observat ca
nu a stabilit durata îndeplinirii funcției de președinte. Comparând acele reglementări cu reglementările constituționale actualmente în vigoare având ca obiect instituția de Președinte al României, cuprinse la art. 35 și la art. 80 - 100 din Constituție, rezultă ca, deși, formal, cît privește denumirea instituției, s-ar părea ca suntem în prezenta uneia și aceleiași autorități, în realitate cele doua instituții sunt esențial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezultă, asadar, ca sub aceeași denumire au fost reglementate instituții de autoritate publică esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă, în condiții de stabilitate constituțională.
Nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituția mandatului presedintial. Aceasta instituție este pentru prima oara reglementată prin Constituția din 1991.
Mandatul presedintial are determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare. Acestea privesc mai ales funcția ce deriva din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antreneaza, atribuțiile ce deriva din mandat și, implicit, raporturile în care se afla deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcție, dobândită pe baza unor reglementări anterioare Constituției, nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituției României marcheaza o soluție de ruptura sau de reasezare esențial diferita a instituției de șef al statului.
De aceea este nefondata referirea exclusiv la funcția de Președinte al României, ignorindu-se cea de-a doua componenta a reglementării cuprinse la art. 81 alin. (4) din Constituție, și anume instituția "mandatului presedintial". Or, "funcția de Președinte" nu poate fi abstrasa din cuprinsul reglementării, neținându-se seama de conceptul de "mandat". Cu alte cuvinte, pentru compararea instituției de șef al statului, în reglementarea actuala, cu situații anterioare, trebuie să se observe ca instituția Președintelui României este definitivă, între altele, și prin mandatul constituțional. În lipsa unui astfel de "mandat", anterior intrării în vigoare a Constituției, orice asociere cu situații juridice premergătoare Constituției este nefondata.
Articolul 151
alin. (1) din Constituție a prorogat funcționarea autorității publice existente, reprezentată de Președintele României, potrivit
Decretului-lege nr. 92/1990 , care, asa cum s-a arătat, nu cuprindea instituția mandatului presedintial, asa încât a susține ca după intrarea în vigoare a Constituției și prin efectul prevederilor acesteia Președintele României ar fi "căpătat" un asemenea mandat este contrar insesi prevederilor art. 151 alin. (1) din Constituție.
În consecința, numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituției, prevăzut de art. 80 alin. (2) combinat cu
art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990 , autoritatea publică reprezentată de Președintele României s-a constituit pentru prima oara ca o instituție noua în sensul art. 151 din Constituție.
Desigur, în ce privește atribuțiile Președintelui României, Constituția a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituțional, al acestei autorități, având semnificatia unei rupturi față de legitimitatea ei anterioară, este, fără indoiala, consecința alegerilor din septembrie 1992. De aceea perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituției și alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituțional prevăzut de art. 81 alin. (4) din Constituție.
Se susține în contestație ca, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăși limita maxima a doua mandate de cîte 4 ani prevăzută de art. 81 alin. (4) și de art. 83 alin. (1) din Constituție, fără a se tine însă seama ca, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituțional, în urma alegerilor din septembrie 1992.
În sprijinul argumentarii din contestație s-a invocat și referirea la funcția de Președinte al României din Hotărârea nr. 18/1992 a Curții Constituționale, pronunțată într-un litigiu ce interesa funcțiile îndeplinite de domnul Ion Iliescu ca președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale și al Consiliului Provizoriu de Uniune Naționala, nefacându-se însă distincția necesară între aceasta funcție anterioară Constituției și regimul ei definit prin mandatul constituțional prevăzut de art. 81 alin. (4).
Fața de cele arătate, rezultă ca mandatul de Președinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituțional al domnului Ion Iliescu. În consecința, contestația ce face obiectul judecații de fața urmează să fie respinsă.
Pentru considerentele arătate și vazind dispozițiile art. 144 lit. d) din Constituție, ale art. 13 alin. (1) lit. B.a) și ale
art. 27 și 28 din Legea nr. 47/1992 , precum și cele ale art. 2 alin. (2) și
art. 11 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 69/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA
În numele legii
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată contestația privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu la funcția de Președinte al României, formulată de domnii Cristian Preda, Horia R. Patapievici, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Ștefan Augustin Doinas, Dan Grigore, Ștefan Caltia, Radu Filipescu, doamna Rodica Palade, domnii Sorin Antohi și Dan Cristian Comanescu.
Hotărârea este definitivă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Maria Bratu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.