Decizia nr. 228/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Marinela Mincă - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Buzamet în Dosarul nr. 6.647/2005 al Tribunalului București - Secția a II-a penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28 februarie 2006, în lipsa părților, legal citate, și în prezența reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 2 martie 2006 și la 7 martie 2006.

În concluziile sale reprezentantul Ministerului Public a susținut că excepția de neconstituționalitate este întemeiată în ceea ce privește dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, fiind încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil și cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un tribunal imparțial. S-a motivat, în esență, că judecătorul care admite plângerea și desființează hotărârea procurorului, pe baza probelor existente și apreciate ca suficiente, dispune prin încheiere judecarea cauzei, exercitând astfel atribuții specifice atât funcției de acuzare (punerea în mișcare a acțiunii penale), cât și funcției de judecată (judecarea cauzei în fond).

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 30 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 6.647/2005, Tribunalul București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Buzamet în dosarul menționat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile legale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale care consacră dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, întrucât "prin soluțiile prefigurate de art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală se impune ca instanța de judecată să se pronunțe asupra fondului înainte de începerea procesului penal". Se arată că în acest fel instanța de judecată se antepronunță cu privire la vinovăție, "element indispensabil unei fapte penale pentru a fi judecată".

Tribunalul București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituționale invocate de autorul excepției.

Avocatul Poporului, referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale în materie, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:

- Art. 278^1 (Plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată) alin. 8: "Instanța pronunță una dintre următoarele soluții:

a) respinge plângerea, prin sentință, menținând soluția din rezoluția sau ordonanța atacată;

b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz. Dispozițiile art. 333 alin. 2 se aplică în mod corespunzător;

c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reține cauza spre judecare, dispozițiile privind judecarea în primă instanță și căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător."

Autorul excepției consideră că prevederile legale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3), privind dreptul la un proces echitabil, în art. 23 alin. (11), privind prezumția de nevinovăție, și în art. 124 alin. (2), privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reține următoarele:

Contrar susținerilor autorului excepției, în plângerea formulată împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată nu se judecă însăși cauza, ci doar temeinicia și legalitatea soluțiilor pronunțate de procuror, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a eventualelor probe scrise înfățișate instanței de părțile în proces. Așadar, prin încheierea pronunțată în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, instanța nu dezleagă fondul pricinii, ci apreciază numai cu privire la legalitatea actului atacat.

Faptul că, potrivit art. 278^1 alin. 8 lit. a) din Codul de procedură penală, după judecarea plângerii împotriva soluției procurorului, instanța pronunță la rândul ei o hotărâre prin care menține această soluție nu poate fi caracterizat ca o împiedicare a accesului la justiție, respectiv o încălcare a dreptului la un proces echitabil, dat fiind că hotărârea aparține în acest caz înseși justiției, iar partea nemulțumită are deschise, tot în justiție, căile de atac prevăzute de lege.

Nu poate fi caracterizată ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil nici reglementarea soluției pe care o pronunță instanța în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv de admitere a plângerii, cu desființarea rezoluției sau ordonanței atacate și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale. Aceasta întrucât împotriva încheierii astfel pronunțate persoana nemulțumită are posibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de lege, având deplina libertate de a demonstra nelegalitatea acesteia, folosind toate mijloacele procedurale ce caracterizează un proces echitabil.

De asemenea, soluționarea fondului cauzei, în situația în care instanța, în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată, reținând cauza spre judecare, constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanță și în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stabilesc în mod expres că se aplică "în mod corespunzător". Statuând în sensul celor arătate, dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală asigură posibilitatea părților de a formula apărări, de a propune probe și de a recurge la căile de atac prevăzute de lege, așadar de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil, în deplină concordanță cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție.

Pentru motivele învederate nu poate fi reținută nici pretinsa încălcare, prin textele de lege criticate, a prevederilor art. 124 din Legea fundamentală, prin care se consacră principiile înfăptuirii justiției. Aceasta întrucât întreaga procedură de soluționare a plângerilor împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, în toate cele trei ipoteze prevăzute de dispozițiile art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, se desfășoară în limitele acestor principii constituționale.

Faptul că judecătorul învestit cu soluționarea plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 278^1 din Codul de procedură penală pronunță o încheiere prin care admite plângerea și desființează rezoluția sau ordonanța atacată nu constituie în sine o prezumție a lipsei imparțialității acestuia la soluționarea fondului cauzei, atunci când o reține spre judecare, în temeiul 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, câtă vreme, așa cum s-a arătat, judecata finalizată prin pronunțarea încheierii de admitere a plângerii are alt obiect decât judecata fondului cauzei. În plus, după învestirea instanței în condițiile prevăzute de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, acțiunea penală se exercită tot de către procuror, care, în funcție de probele administrate și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, poate să ceară condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal. Așa fiind, contrar celor arătate de reprezentantul Ministerului Public, nu se poate susține că prin admiterea plângerii reglementate de art. 278^1 din Codul de procedură penală se realizează o "substituire" a Ministerului Public de către instanța de judecată, în contradicție cu principiul imparțialității justiției. De altfel, Curtea Constituțională a statuat în acest sens, prin

Decizia nr. 172 din 22 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22 aprilie 2005, că "judecarea cauzei de către instanță după desființarea rezoluției sau ordonanței de netrimitere în judecată implică participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al acțiunii publice și exercitarea tuturor atribuțiilor decurgând din această calitate". Drept urmare, instanța, nici în judecarea plângerii și nici în judecarea în fond a cauzei, nu îndeplinește acte de urmărire penală specifice fazei urmăririi penale și procurorului, ci numai acte de judecată și dă numai soluții judiciare de competența instanței, a judecătorului. Administrarea de probe noi, refacerea probelor administrate de procuror nu sunt acte de urmărire penală, ci acte judiciare, prevăzute de lege pentru stabilirea adevărului și a elementelor răspunderii penale - pentru a da o hotărâre temeinică și legală. De altfel, dispozițiile privind judecarea în primă instanță și în căile de atac aplicându-se în mod corespunzător și în ipoteza soluționării cauzei după admiterea plângerii și desființarea actului atacat, judecătorul are posibilitatea să-și manifeste rolul activ și să efectueze o cercetare judecătorească eficientă în vederea aflării adevărului, nefiind afectate în nici un fel garanțiile de independență și imparțialitate a justiției consacrate de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

Referitor la pretinsa încălcare prin textele de lege criticate a prezumției de nevinovăție, aceasta nu poate fi reținută câtă vreme, așa cum s-a arătat, în plângerea formulată împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată nu se judecă însăși cauza, ci doar temeinicia și legalitatea soluțiilor pronunțate de procuror, ceea ce nu poate fi interpretat ca o "antepronunțare" cu privire la vinovăție, așa cum eronat susține autorul excepției.

În sfârșit, Curtea reține că s-a mai pronunțat în jurisprudența sa asupra constituționalității art. 278^1 alin. 8 lit. a) în raport de critici similare, în acest sens fiind

Decizia nr. 170 din 22 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 25 aprilie 2005, precum și asupra constituționalității art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, în acest sens fiind

Decizia nr. 73 din 8 februarie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 10 martie 2005. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, atât soluția pronunțată de Curte prin deciziile menționate, cât și considerentele care au fundamentat-o sunt valabile și în prezenta cauză.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Buzamet în Dosarul nr. 6.647/2005 al Tribunalului București - Secția a II-a penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 martie 2006.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Marieta Safta

* *

OPINIE SEPARATĂ

Nu împărtășesc soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a art. 278^1 alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, adoptată cu majoritate de voturi, pentru următoarele considerente:

În sistemele moderne de drept procesual penal - atât în cele care conservă elemente ale procesului de tip inchizitorial, cât și în cele caracterizate prin contradictorialitate în toate fazele procesului - funcția de acuzare este separată de funcția de judecată. Judecătorul nu pornește din oficiu acțiunea penală, el este învestit cu judecarea faptelor prevăzute de legea penală, fie de către procuror, fie de către partea vătămată - în cazurile limitativ prevăzute de lege, în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Această separare a funcției de acuzare de funcția de judecată garantează imparțialitatea justiției - trăsătură definitorie, consacrată prin art. 124 alin. (2) din Constituția României, și dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Reglementarea cuprinsă în art. 278^1 alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală contravine principiilor evocate mai sus în măsura în care permite ca judecarea cauzei în primă instanță să se facă de același judecător care a dispus desființarea rezoluției sau ordonanței atacate căci, în această ipoteză, el va exercita atât funcția de acuzare, cât și funcția de judecată.

În acest sens, este de reținut că prin rezoluția sau ordonanța procurorului de netrimitere în judecată verificată și desființată de judecător, procurorul a stabilit fie că fapta penală reclamată nu există, fie că fapta nu întrunește trăsăturile constitutive ale unei infracțiuni, fie că, în sfârșit, deși fapta comisă este prevăzută de legea penală, făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală pentru că există o altă cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale, prevăzută de art. 10 din Codul de procedură penală.