Decizia nr. 75/1997

----------

Costica Bulai - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 42/1993 **), invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. București. Dezbaterile au avut loc în ședința din 9 aprilie 1997, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a Societății Comerciale "Bucium Com" - S.R.L. București și în lipsa Ministerului Finanțelor, legal citat, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 17 aprilie 1997.

------------

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 11 decembrie 1995.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 10 aprilie 1996, pronunțată în Dosarul nr. 968/1995, Curtea de Apel București - Secția de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 42/1993 , invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. București, cu susținerea ca dispozițiile menționate contravin prevederilor art. 47, 48 și 53 din Constituție, pentru următoarele motive:

- cererea reglementată de

art. 23 din Legea nr. 42/1993

nu poate avea regimul juridic al unei acțiuni judecătorești, deoarece organele administrative prevăzute de art. 22 din această lege nu infaptuiesc justiția, dar, totodată, nu sunt nici organe administrative jurisdicționale. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul de a fi judecata de o instanța independenta și impartiala; or, Ministerul Finanțelor apare astfel și ca judecător și ca parte în judecarea contestației, întrucât actul contestat aparține unei unități subordonate acestui minister;

- contestația reglementată de

Legea nr. 42/1993

are caracterul unei jurisdicții prealabile, rostul acestei jurisdicții fiind de a descongestiona instanțele de judecată; în acest sens Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994;

- contestația și plângerea, reglementate de

art. 23 din Legea nr. 42/1993 , sunt forme de exercitare a dreptului de petiționare, care, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituție, sunt scutite de taxe, astfel ca

art. 23 din Legea nr. 42/1993

este neconstitutional, întrucât transforma plângerea și contestația reglementate de această lege în cereri de chemare în judecata;

- prevederile

art. 23 din Legea nr. 42/1993

contravin dispozițiilor art. 48, întrucât prin instituirea taxei de timbru pentru reclamațiile administrative se împiedica exercitarea dreptului reglementat de acest articol;

- dispozițiile art. 23 contravin prevederilor art. 53 din Constituție, întrucât "așezarea justa a sarcinilor fiscale" presupune efectuarea unei prestații de către o autoritate publică, cu toate consecințele ei; or, în art. 23 se prevede doar ca, în caz de admitere a contestației, taxa plătită se restituie proporțional cu reducerea sumei contestate, dar în caz de respingere - soluție, eventual, infirmata de instanța -, nu se mai restituie nimic. În aceasta situație, neexistand nici-o prestație care să justifice perceperea taxei de către organul administrativ, ea nu poate fi inclusă nici în cuantumul cheltuielilor de judecată.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază excepția ca neîntemeiată, întrucât aceste organe administrative prevăzute de lege pentru a soluționa contestațiile au un rol important în rezolvarea unor probleme litigioase cu implicații deosebite asupra stării economice a unui agent economic și, tocmai de aceea, s-a prevăzut obligativitatea taxei de timbru. Faptul ca

art. 23 din Legea nr. 42/1993

prevede posibilitatea restituirii taxei achitate, proporțional cu reducerea sumei contestate, nu poate fi interpretată ca o dovadă a imposibilității de recuperare integrală a acesteia.

În vederea soluționării excepției, au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția invocată este neîntemeiată, întrucât contestația adresată organelor Ministerului Finanțelor este o cerere de rezolvare a unui litigiu, supusă unei taxe de timbru, și deci nu poate fi considerată o simpla exercitare a dreptului de petiționare scutită de taxa, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituție.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

În baza art. 12 alin. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, s-a solicitat Ministerului Finanțelor sa comunice relații cu privire la situația taxelor plătite pentru contestații sau plângeri în caz de admitere a acțiunii în contencios administrativ. Ministerul Finanțelor - Direcția generală de soluționare a contestațiilor confirma nerestituirea acestor taxe, în caz de admitere a acțiunii în contencios administrativ.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, relațiile comunicate de Ministerul Finanțelor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părților și ale procurorului, dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 42/1993 , raportate la prevederile constituționale și ale Legii nr. 47/1992, retine:

Potrivit art. 47 din Constituție, cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții, care sunt scutite de taxe. În acest mod este reglementat un drept specific oricărei societăți democratice, în cadrul căreia cetățenii pot reclama, propune sau sugera autorităților publice orice fapt care li se pare important pentru un domeniu sau altul de activitate. Neexistand nici o condiție sau restrictie, în acest sens, pentru ca acest drept să aibă o finalitate, art. 47 alin. (4) din Constituție prevede că autoritățile au obligația doar de a răspunde la aceste petiții, în termenele și condițiile pe care legea urmează să le stabilească.

Spre deosebire de acest drept, al cărui exercițiu nu presupune condiția interesului, art. 48 din Constituție da o reglementare completa și cuprinzatoare numai unui anumit tip de sesizare a autorităților publice, aceea în care se reclama vătămarea persoanei într-un drept al său de către o autoritate publică. Textul constituțional face trimitere la o reglementare prin lege organică a condițiilor și limitelor exercitării acestui drept, fără a face vreo mențiune cu privire la scutirea de plată taxei de timbru.

Faptul ca textul art. 48 nu precizează carei autorități i se va adresa cel vătămat nu constituie o omisiune, ci reprezintă tocmai expresia constituțională a uneia dintre cele mai importante garanții ale cetățeanului, și anume recursul împotriva statului, pentru înlăturarea abuzurilor acestuia, exprimate prin vătămarea suferită.

Expresia în plan legislativ a exercitării dreptului reglementat de art. 48 din Constituție o reprezintă Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care, deși preconstitutionala, își păstrează actualitatea, asa cum de altfel Curtea Constituțională a reținut prin deciziile sale nr. 16 din 7 februarie 1995, definitivă prin Decizia nr. 87 din 3 octombrie 1995, și nr. 103 din 1 octombrie 1996, definitivă prin Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996.

Legea nr. 29/1990 stabilește condițiile în care se poate exercita acțiunea în contencios administrativ, dar, în același timp, exceptează de la judecarea de către instanțele de contencios administrativ cererile privitoare la stabilirea și scăderea impozitelor și taxelor, arătându-le în textul art. 3 ca rezolvarea acestora se face de către organele prevăzute de legea specială, în condițiile stabilite de aceasta.

În textele criticate din

Legea nr. 42/1993

se prevede o anumită forma de recurs administrativ, reglementat de o lege specială și care prezintă anumite caracteristici, și anume: ca el se declanseaza împotriva unui act administrativ care a produs vătămarea, provenind din partea organelor de specialitate ale Ministerului Finanțelor, potrivit

art. 14 din Legea nr. 42/1993 , a cărui existenta justifica plângerea sau contestația și pentru care nu se cere o formă specială; ca este urmarea unei sesizări din partea celui interesat; și ca actul prin care Ministerul Finanțelor rezolva plângerea este un act administrativ cu caracter jurisdicțional. De altfel, însăși jurisprudenta Curții Supreme de Justiție a confirmat faptul ca deciziile Ministerului Finanțelor, prin care se rezolva contestațiile unor societăți comerciale referitoare la stabilirea de prețuri, taxe, contribuții etc., sunt acte administrativ-jurisdicționale, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 29/1990, modificate implicit prin prevederile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, în sensul că recursurile în contencios administrativ nu se mai înaintează la Curtea Suprema de Justiție, ci la curțile de apel, Curtea Suprema de Justiție judecand în casare recursurile introduse împotriva acestor din urma hotărâri. În aceste condiții, în cauza de fața nu sunt aplicabile dispozițiile art. 47 din Constituție referitoare la dreptul de petiționare și, în consecința, nu poate fi invocată ca temei existenta unui text constituțional care să interzică perceperea vreunor taxe, caracteristica numai exercițiului acestui drept.

Asadar, aprecierea constituționalității instituirii unor taxe în cadrul recursului administrativ nu poate fi facuta decât în raport cu dispozițiile art. 48 din Constituție. Textul art. 48 nu prevede nici o mențiune referitoare la timbrare. Sub acest aspect nu se constata existenta nici unui suport constituțional care să indreptateasca timbrarea numai a recursurilor în contencios administrativ, iar nu și a celor administrativ-ierarhice. Prevederile art. 48 alin. (2) din Constituție dispun ca limitele și condițiile exercitării dreptului prevăzut de alin. (1) se stabilesc prin lege organică, care în speta este Legea nr. 29/1990; or, art. 3 din această lege prevede, în ce privește recursul administrativ-ierarhic, ca organele care soluționează aceste plângeri, precum și condițiile de rezolvare se vor stabili prin lege. În cazul de fața, această lege este

Legea nr. 42/1993 , care, printre alte condiții pe care le conține, prevede și timbrarea ad valorem, justificarea ei rezidand în stavilirea unor abuzuri care s-ar putea comite în exercițiul dreptului respectiv, dacă orice sesizare ar fi scutită de timbrare.

În ceea ce privește faptul ca sesizarea Ministerului Finanțelor ar avea caracterul unei jurisdicții prealabile, în sensul Legii nr. 29/1990, ceea ce ar duce la nelegalitatea timbrarii, se rețin următoarele:

Prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990 sunt aplicabile acțiunilor în contencios administrativ, intentate în condițiile art. 1 din lege; or, de la aplicarea acestuia sunt exceptate litigiile cu caracter de recurs ierarhic-administrativ, asa cum prevede art. 3 din lege. Altfel fiind, procedura prealabilă instituită de art. 5 nu este o procedură administrativă reglementată prin lege specială și, ca atare, nu este necesară timbrarea ei, ca în cazul procedurii administrative.

Cat despre Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, este de observat ca referirea pe care o utilizează recurentul nu are în vedere sensul exact al considerentului în cauza. Astfel, Plenul Curții Constituționale a reținut ca instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicționale este legitima, sub raport constituțional, deoarece ea asigura ".... soluționarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale, evitarea cheltuielilor de judecată". Deci, premisa majoră, ignorata de recurenta, este aceea a situației în care cauza este rezolvată, adică plângerea se dovedește a fi intemeiata, nemaifiind nevoie de apelul la instanța judecătorească, fapt ce ar antrena, evident, efectuarea unor cheltuieli de judecată. De altfel, însăși recurenta recunoaște în finalul notelor sale de concluzii: "Aceasta (taxa de timbru) nu se restituie nici de organul administrativ, nici prin hotărârea instanței de judecată, deoarece - nefiind achitată în cadrul procesului de contencios administrativ - nu este o cheltuiala de judecată".

În legătură cu invocarea art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, se retine ca textul în cauza are în vedere neîndoielnic procesele desfășurate în cadrul activității instanțelor judecătorești. El își găsește pe deplin aplicarea în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 29/1990, asa cum au fost modificate prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, în sensul valorificării lui pe taramul recursului în contenciosul administrativ, care, după cum s-a arătat, se desfășoară în doua etape, mai întâi la curțile de apel și apoi, în casare, la Curtea Suprema de Justiție.

Procedurii administrativ-jurisdicționale nu i se pot aplica automat dispozițiile valabile celei proprii instanțelor judecătorești, pentru ca, între altele, și în primul rând, acest fapt nu ar tine seama de caracteristicile recursului ierarhic-administrativ, cu totul deosebit, cel puțin ca procedura, de activitatea instanțelor judecătorești.

Cat despre împiedicarea exercițiului dreptului reglementat prin art. 48 din Constituție, prin instituirea unei taxe de timbru în recursul administrativ-ierarhic, se retine ca, de vreme ce rezolvarea acestor reclamații formează obiectul unor prestații cu caracter administrativ-jurisdicțional, iar nici un text constituțional nu interzice timbrarea, aceeași ratiune care impune timbrarea acțiunilor în justiție justifica instituirea ei și în recursurile administrativ-ierarhice; iar dacă cuantumul acesteia ar părea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituțional. Curtea Constituțională nu este în măsura sa cenzureze opțiunile legiuitorului și sa înlocuiască aprecierea acestuia - suverana și deplina - cu propria sa apreciere, căci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent.

În sfârșit, se invoca art. 53 din Constituție cu privire la așezarea justa a sarcinilor și se opineaza în sensul că, în caz de respingere a contestației de către Ministerul Finanțelor și de admitere a recursului în contencios administrativ, nu ar exista o prestație din partea organului administrativ, doar pentru ca timbrul plătit în procedura administrativ-jurisdicțională nu mai poate fi recuperat. În acest mod se ajunge la concluzia existenței unui raport obligatoriu între admisibilitatea contestației în contencios și calitatea de prestație valabilă, care să justifice taxarea în fața organului administrativ-jurisdicțional; or, de vreme ce acesta a examinat plângerea și a pronunțat o soluție consfintita printr-un act administrativ cu caracter jurisdicțional, înseamnă ca, oricare ar fi rezolvarea data contestației, ea este urmarea unei "prestații", a unei activități reale, concrete, care a avut neîndoielnic loc, indiferent care a fost, în final, rezultatul ei. Faptul ca timbrul plătit inițial nu se mai poate recupera nu are relevanta constituțională, soluția nefiind contrară prevederilor art. 53 din Constituție, invocate de recurenta.

Pentru motivele arătate, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă.

Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 13 alin. (1) lit. A.c) și ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 42/1993 , invocată de Societatea Comercială "Bucium Com" - S.R.L. București în Dosarul nr. 968/1995 al Curții de Apel București.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 17 aprilie 1997.