Decizia nr. 709/2008

Articolul 91

^3 alin. 3 din Codul de procedură penală contravine dispozițiilor art. 124 din Constituție, întrucât copia suportului care conține înregistrarea și copiile proceselor-verbale sunt numai la dispoziția exclusivă a judecătorului, care din această perspectivă nu mai este imparțial, judecata acestuia mărginindu-se la impresii personale.

De asemenea, de vreme ce numai judecătorul are drept de dispoziție cu privire la copiile înregistrărilor în cauză, partea interesată nu își mai poate formula o apărare eficientă, fiind privată de dreptul consacrat de art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia orice acuzat are dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

Dispozițiile art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin, de asemenea, art. 124 din Constituție deoarece creează posibilitatea de a fi înfrântă imparțialitatea judecătorului, livrându-i-se acestuia informații confidențiale care să îi influențeze opinia într-o cauză pendinte, prin mijloace secrete obținute pe căi ce excedează controlului de legalitate.

De asemenea art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală este neconstituțional deoarece, prin posibilitatea folosirii înregistrărilor fără a se face o verificare identică a acestora așa cum s-a făcut în cauza în care au fost autorizate, se dă naștere la abuzuri din partea organelor de urmărire penală, administrarea acestui mijloc de probă având loc de facto fără respectarea garanțiilor procesuale conferite de Constituție persoanei cercetate.

În sfârșit, prevederile art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 28 referitoare la Secretul corespondenței, ale art. 131 referitoare la Rolul Ministerului Public și ale art. 132 referitoare la Statutul procurorilor, deoarece teza finală a alin. 1 a art. 91^1 din Codul de procedură penală permite unor persoane care nu intră în categoria organelor judiciare stabilite de Constituție (poliție sau parchete) să participe sau chiar să administreze mijloacele de probă reglementate de dispozițiile art. 62-135 din Codul de procedură penală.

Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, complet specializat pentru cauze cu minori opinează că dispozițiile art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedură penală constituie, dimpotrivă, o adevărată garanție a dreptului la libertate individuală consacrat de art. 23 din Constituție, prin aceea că are în vedere perioada efectivă cât persoana a fost privată de libertate, și nu numai pe cea ulterioară emiterii ordonanței de reținere.

Împrejurarea că inculpatul nu a beneficiat de deducerea perioadei cât a fost condus la sediul poliției, potrivit

art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române, nu prezintă în niciun caz o chestiune de neconstituționalitate, ci una de aplicare a legii penale. Altfel spus, chiar dacă această împrejurare presupune o discriminare a inculpatului față de alți inculpați, inegalitatea nu derivă din neconstituționalitatea art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, ci din greșita lui aplicare.

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanța opinează că este neîntemeiată deoarece nu se pune problema unei limitări privind accesul la probe, întrucât, potrivit alin. 4 al aceluiași articol, procurorul este obligat ca la prezentarea materialului de urmărire penală să pună la dispoziția inculpatului procesele-verbale în care sunt redate înregistrările și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

În cursul judecății aceste procese-verbale sunt la dispoziția judecătorului, ceea ce presupune că procurorul nu are acces la ele, după cum nici inculpatul, legiuitorul asigurând în acest mod poziția de egalitate între cei doi subiecți procesuali.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedură penală, instanța arată că judecătorul își fundamentează convingerea pe probe, iar interceptările care nu privesc fapta sau nu pot conduce la identificarea participanților nu constituie probe în înțelesul art. 63 din Codul de procedură penală, astfel încât nu sunt utilizate în procesul penal.

Tribunalul Sibiu - Secția penală opinează că art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală nu contravine dreptului la apărare deoarece faptul că procurorul semnează declarația martorului audiat în instanță este o problemă de oportunitate.

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanța opinează că este neîntemeiată deoarece nu se pune problema unei limitări privind accesul la probe, întrucât, potrivit alin. 4 al aceluiași articol, procurorul este obligat ca la prezentarea materialului de urmărire penală să pună la dispoziția inculpatului procesele-verbale în care sunt redate înregistrările și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Celelalte critici din perspectiva presupuselor drepturi încălcate nu au fost motivate sau nu fac referire concretă la vreun temei constituțional.

Tribunalul Suceava - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Tribunalul Sălaj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată deoarece instituirea prin prevederile art. 144 alin. 1^1 din Codul de procedură penală a condițiilor în care poate fi luată măsura reținerii inculpatului este conformă cu art. 23 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia luarea acestei măsuri privative de libertate este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii reținerii atestă conformitatea dispozițiilor criticate cu Legea fundamentală.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^3 alin. 3 și art. 91^2 alin. 4 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului arată că modalitatea prin care este reglementată procedura păstrării la grefa instanței, în plic sigilat, a copiilor de pe suportul ce conține înregistrarea convorbirii și de pe procesele-verbale, precum și cele care stabilesc că instanța de judecată poate solicita să îi fie transmise înregistrările păstrate în arhiva parchetului nu vin în contradicție cu principiul conform căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 4 și art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului mai arată că acestea nu contravin dreptului la apărare, dând posibilitatea părților de a beneficia de asistența unui avocat ales sau numit. Totodată, prevederile criticate nu implică un tratament juridic diferențiat față de persoane aflate în aceeași situație juridică și sunt în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale referitoare la înfăptuirea justiției.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91^3 alin. 3 cu denumirea marginală Certificarea înregistrărilor, art. 91^2 alin. 1, 4 și 5 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea, art. 144 cu denumirea marginală Durata reținerii și art. 86^2 pct. 6 cu denumirea marginală Modalități speciale de ascultare a martorului, toate din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 91^2 alin. 1, 4 și 5: "Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.

Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 și 2.";

- Art. 91*3 alin. 3: "La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe proceseleverbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.";

- Art. 144: "Măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reținerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliției, prevăzută de

art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

În situația în care reținerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanței.

În ordonanța prin care s-a dispus reținerea trebuie să se menționeze ziua și ora la care reținerea a început, iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a încetat.

Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, o dată cu încunoștințarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit art. 146.

Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reținerii, potrivit art. 146.";

- Art. 86^2 alin. 6: "În cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanță, în condițiile alin. 5."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 91^2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la aceleași critici invocate și în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^2 din Codul de procedură penală, a statuat că textele legale criticate, ca de altfel întreaga secțiune din Codul de procedură penală, referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al

art. 2 din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunța numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]". Așa fiind, examinarea și soluționarea acestor aspecte sunt de competența exclusivă a instanței de judecată învestite cu soluționarea procesului penal.

De asemenea, este neîntemeiată și susținerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoștință despre conținutul interceptărilor efectuate și, eventual, de a se apăra demonstrând că înregistrările și interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 91^3 alin. 4 din Codul de procedură penală, la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Potrivit art. 91^6 alin. 1 din același cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanța de judecată, legislația procedurală penală română asigurând controlul prin justiție și în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea de la Strasbourg în speța Coban (Asim Babuscum) contra Spaniei din 6 mai 2003, când reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanța europeană a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. În același context, și în cauza Klimentyev contra Rusiei din 16 noiembrie 2006, Curtea de la Strasbourg a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

În sfârșit, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

De asemenea, prin

Decizia nr. 193 din 27 aprilie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 24 mai 2004, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 86^2 din Codul de procedură penală, text care, deși a fost examinat în redactarea anterioară modificărilor prezente, a fost contestat din perspectiva unor critici referitoare la încălcarea art. 24 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la Dreptul la un proces echitabil. Cu acel prilej s-a statuat că nu poate fi primită susținerea autorilor excepției în sensul că dispozițiile art. 86^2 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare, întrucât textele legale criticate nu aduc atingere existenței acestui drept, ci doar îl restrâng, în limitele stabilite de Constituție, și, de asemenea, există suficiente elemente procesuale de echilibrare a măsurilor reglementate prin aceste norme, în concordanță cu prevederile art. 24 și 53 din Constituție, republicată, precum și cu dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Distinct de argumentele deciziilor menționate mai sus, care își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, Curtea mai constată că art. 86^2 alin. 6 din Codul de procedură penală este o normă de procedură conformă cu exigențele constituționale ale art. 126 alin. (2), menită să ateste calitatea de probă judiciară a declarației astfel consemnate, care nu afectează însă cu nimic dreptul la apărare ori la un proces echitabil. Procurorul nu semnează declarația martorului de pe poziția acuzării în sensul antamat de autorii excepției, ci din perspectiva rolului său constituțional, consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, fie că sunt sau nu sunt inculpați. În plus, potrivit art. 86^2 alin. 3^1 din Codul de procedură penală, părțile și apărătorii acestora beneficiază de toate garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil, având la dispoziție, între altele, posibilitatea de a pune întrebări în mod nemijlocit martorului ascultat, fără a fi prezent fizic în sala în care se desfășoară ședința de judecată.

În ce privește critica referitoare la art. 91^3 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit textului legal criticat, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei. Or, autorii excepției susțin că, potrivit reglementării contestate, judecătorul nu mai este imparțial și, totodată, partea interesată nu își mai poate formula o apărare eficientă, conformă cu exigențele art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O astfel de critică nu poate fi primită, premisa de la care pornește argumentația autorilor fiind greșită, deoarece judecătorul are la dispoziție copii ale suportului care conține înregistrarea și ale proceselor-verbale, originalele fiind depuse, deci, la dosar alături de celelalte probe și spre știința tuturor părților, care, iată, au libertatea de a-și formula o apărare eficientă, în timp util și în deplină cunoștință de cauză.

În sfârșit, referitor la critica art. 144 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, în opinia autorilor, este afectată libertatea individuală și egalitatea cetățenilor, Curtea constată că o parte din așa-zisele vicii de constituționalitate sunt desprinse din aspecte ce țin de aplicarea legii, în sensul că în mod eronat unele instanțe nu ar deduce din măsura reținerii perioada cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative prevăzute de

art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române. Or, alin. 1 al art. 144 din Codul de procedură penală reglementează fără echivoc această problemă.

De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la libertatea individuală, în sensul că învinuitul sau inculpatul poate fi, în pofida dispoziției constituționale prevăzute de art. 23, privat de libertate sub forma reținerii sau sub forma unei măsuri administrative de o persoană care nu are calitatea de magistrat și în condiții care excedează sferei impuse de lege, așa cum, de altfel, o cere alin. 2 al textului constituțional invocat, întrucât măsura reținerii reglementate de art. 144 din Codul de procedură penală se dispune în condițiile legale stabilite de art. 143 din același cod, nefiind depășite limitele stabilite de legiuitor. De altfel, la fel ca și celelalte drepturi și libertăți fundamentale, libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exercițiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție, și anume "pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; [...]". Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății.

În concordanță cu aceste principii, art. 23 din Constituție reglementează condițiile în care autoritățile competente ale statului pot fi abilitate prin lege să restrângă exercițiul libertății individuale, pe calea măsurilor de reținere și de arestare preventivă. Astfel, în ceea ce privește măsura reținerii unei persoane, potrivit art. 23 alin. (3), durata ei nu poate depăși 24 de ore.

Constituția se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autoritățile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reținerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenționale sau despre o altă măsură de reținere cu caracter administrativ. Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române, la care se face trimitere în art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, se instituie un complex de activități specifice organelor de poliție, și anume conducerea la sediul poliției - dacă este cazul, prin folosirea forței - a categoriilor de persoane prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac "suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale" ori, după caz, "luarea măsurilor legale" față de acestea.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia prin cumularea măsurii administrative prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române cu măsura reținerii prevăzute la art. 136 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depășirea duratei de 24 de ore, prevăzută la art. 23 alin. (3) din Constituție, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^3 alin. 3, art. 91^2 alin. 1, 4 și 5, art. 144 și art. 86^2 pct. 6 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Iordache în Dosarul nr. 160/46/2008 al Curții de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, complet specializat pentru cauze cu minori, de Mihai Isaia Pintilei și Radu Cosmin Bela în Dosarul nr. 63/85/2005 (nr. în format vechi 5.179/2005) al Tribunalului Sibiu - Secția penală, de Ștefan Mihai Băbălean în Dosarul nr. 2.434/86/2007 al Tribunalului Suceava - Secția penală și de Dumitru Ianchis în Dosarul nr. 2.008/84/2007 al Tribunalului Sălaj - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 17 iunie 2008.