Decizia nr. 81/1997

Viorel Mihai Ciobanu - președinte

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Constantin Burada - magistrat-asistent

-------------

Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă, prin Încheierea din 17 ianuarie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 3.470/1996, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, invocată de Coros Elena-Rodica și Coros Ioan.

În motivarea excepției se susține ca dispozițiile menționate încalcă prevederile art. 128 și ale art. 20 alin. (1) din Constituție.

Exprimandu-și opinia potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța apreciază ca excepția de neconstituționalitate nu este intemeiata, textele criticate fiind constituționale.

Din examinarea concluziilor scrise, depuse la dosarul Curții Supreme de Justiție anterior termenului de judecată, rezultă ca s-a invocat și neconstituționalitatea prevederilor art. 25 lit. d) și ale

art. 31 din Legea nr. 56/1993 . Se susține ca, prin aceste dispoziții, se încalcă art. 123 din Constituție, care statorniceste, pe de o parte, ca justiția se înfăptuiește în numele legii [alin. (1)], iar pe de altă parte, ca judecătorii sunt independenți și se supun numai legii [alin. (2)]. Autorii excepției arata ca au formulat excepția, întrucât, prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995, Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție au schimbat jurisprudenta Secției civile, cu privire la restituirea imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, obligând astfel pe judecători să respecte aceasta hotărâre, chiar dacă au alta convingere.

În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Senatul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția invocată este nefondata.

Guvernul considera ca excepția privind art. 330 și art. 330^4 din Codul de procedură civilă nu este intemeiata, deoarece Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă, statuand ca ele sunt constituționale. Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 lit. d) și ale

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , invocată în scris de intimați, aceasta nefiind ridicată în fața instanței judecătorești, asa cum rezultă din Încheierea din 17 ianuarie 1997 a Curții Supreme de Justiție - Secția civilă, nu poate face obiectul sesizării Curții Constituționale.

Camera Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

având în vedere încheierea de sesizare, punctele de vedere exprimate de Senat și de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

În legătură cu sesizarea Curții, deși din încheiere rezultă ca excepția a fost invocată numai cu privire la prevederile art. 330 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, din examinarea concluziilor scrise, depuse la data de 9 ianuarie 1997, se constată că excepția se referă și la dispozițiile art. 25 lit. d) și ale

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56 din 9 iulie 1993 . În aceasta situație, având în vedere obligația instanței de judecată de a sesiza Curtea cu excepția, astfel cum a fost invocată de părți, potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, urmează ca, prin decizia de fața, Curtea să se pronunțe asupra tuturor textelor de lege criticate sub aspectul constituționalității și nu numai asupra celor prevăzute în mod expres în dispozitivul încheierii de sesizare.

Referitor la art. 330 și art. 330^4 din Codul de procedură civilă, se constată că asupra constituționalității acestor dispoziții Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuand ca ele sunt constituționale. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea soluției, excepția de neconstituționalitate privind aceste prevederi legale urmează, potrivit practicii jurisdicționale a Curții Constituționale, să fie respinsă ca vadit nefondata.

Aceeași soluție se impune și în ceea ce privește neconstituționalitatea unor dispoziții din

Legea nr. 56/1993 . Textele atacate prevăd următoarele:

- art. 25 lit. d): Curtea Suprema de Justiție se constituie în Secții Unite pentru soluționarea, în condițiile prezentei legi, a sesizarilor privind schimbarea jurisprudenței Curții;

- art. 31: Dacă o secție considera ca este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudente, judecata va fi întreruptă și vor fi sesizate Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție. După ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata va continua.

Din examinarea

art. 25 lit. d) din Legea nr. 56/1993 , se constată că acesta nu consacra o dispoziție distinctă de aceea a art. 31, ci reprezintă o simpla evocare a acestui din urma text.

Prevederile

art. 31 din Legea nr. 56/1993

nu sunt, în nici un caz, incompatibile cu principiile enunțate la art. 123 din Constituție.

Nu se poate susține ca dispozițiile incriminate din

Legea nr. 56/1993

ar contraveni principiului potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii, de vreme ce prevederile ce fac obiectul excepției sunt cuprinse într-o reglementare data prin lege.

Nu este, tot astfel, exact nici ca

art. 31 din Legea nr. 56/1993

ar consacra o abatere de la incidența judecătorilor și de la supunerea lor exclusiv față de lege. Problema schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție din inițiativa uneia dintre secțiile acesteia este rezolvată, potrivit textului menționat, de judecătorii Curții, iar nu de persoane din afară acesteia; acest mod de a rezolva o problemă ținând de soluționarea unei cauze reprezintă o simpla dispoziție legală de natura a duce la unificarea practicii judiciare în cadrul Curții Supreme de Justiție.

Schimbarea jurisprudenței Curții este propusă de judecătorii unei secții, fără nici o ingerinta din exterior. Dar, date fiind consecințele importante ale schimbării practicii Curții Supreme de Justiție, o asemenea decizie este supusă, prin

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , ratificării de către Secțiile Unite ale Curții, compuse și ele, bineînțeles, din judecătorii Curții, la care participa și judecătorii secției a căror propunere se cere a fi aprobată. Nici de data aceasta nu este vorba despre vreo ingerinta în activitatea de judecată. Într-adevăr, inițiativa unei asemenea schimbări a jurisprudenței vine, în ipoteza la care ne referim, de la secția competența să se pronunțe asupra cauzei, iar nu de la Secțiile Unite. Secțiile Unite nu soluționează cauza supusă judecații în secția care le-a sesizat, ci numai o chestiune prealabilă - schimbarea jurisprudenței -, după care judecata în secție, care fusese întreruptă, va fi reluată.

Soluția reglementată prin

Legea nr. 56/1993

corespunde pe deplin art. 125 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Același articol din legea fundamentală prevede că atât competența, cat și procedura de judecată se stabilesc prin lege.

O asemenea reglementare corespunde necesității de unificare a jurisprudenței, dând, pentru Curtea Suprema de Justiție, expresie rolului sau înscris la

art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993 , de a urmări aplicarea corecta și unitară a legii.

Aceasta obligație a Curții Supreme de Justiție nu contravine în nici un fel Constituției, fiind, dimpotriva, de natura să asigure, printr-o practica judiciară unitară, egalitatea constituțională a cetățenilor în fața legii și în fața justiției. Aceasta egalitate nu ar fi, într-adevăr, de conceput în cazul în care instanțele ar adopta - uneori chiar în mod generalizat -, în aplicarea aceleiași legi, soluții adesea ireconciliabile.

Instituția schimbării jurisprudenței, la care se referă

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , a existat și în trecut, în ceea ce privește Curtea de Casație și de Justiție, fără să se fi pus vreodata la indoiala compatibilitatea reglementării respective cu principiul independentei judecătorului.

Unificarea jurisprudenței nu se realizează prin ordine sau prin alte injonctiuni ori ingerințe din afară sistemului judecătoresc, ci este, în modul reglementat prin

Legea nr. 56/1993 , opera exclusiva a voinței judecătorilor care hotărăsc împreună asupra corectei aplicari a legii, iar adoptarea hotărârilor cu majoritatea voturilor judecătorilor Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție este absolut normală, de vreme ce este vorba despre schimbarea jurisprudenței statornicite în același mod.

Concluzia ce se impune este asadar aceea ca judecătorii se pronunța în toate cazurile potrivit intimei lor convingeri, având însă obligația constituțională de a se supune legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23, al art. 24 alin. (2) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 25 lit. d) și ale

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , invocată de Coros Elena-Rodica și Coros Ioan în Dosarul nr. 3.470/1996 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la data de 29 aprilie 1997.