Decizia nr. 1560/2010

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Maria Bratu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Silvia Stănculeț, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, în Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepției, procuratorul acesteia, lipsind cealaltă parte, Ministerul Apărării Naționale, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 7.620/2/2009, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Silvia Stănculeț, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale prin impunerea unei decizii pronunțate de o instanță altei instanțe, lipsind părțile de posibilitatea unui proces corect, iar activitatea unui judecător este practic redusă la aceea a unui grefier. De asemenea, susține că recursul în interesul legii nu înlătură discriminarea produsă anterior, când instanțele au pronunțat hotărâri divergente, din moment ce alin. 3 al art. 329 din Codul de procedură civilă prevede că soluțiile nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că excepția este neîntemeiată, deoarece prin textul atacat "nu este încălcat dreptul la o judecată echitabilă în fața unei instanțe independente, existând egalitate între părți, iar instanța ce judecă această cauză își păstrează independența și imparțialitatea; nu este încălcat principiul dublului grad de jurisdicție de vreme ce reclamanta are dreptul de a exercita căile de atac împotriva hotărârii ce se pronunță; nu se menține o discriminare și nici nu se păstrează această discriminare pentru viitor."

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră excepția neîntemeiată. Arată că prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă reprezintă o transpunere pe planul legislației a competenței recunoscute instanței supreme de Legea fundamentală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, care la data sesizării aveau următoarea redactare:

"Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

Ulterior sesizării Curții Constituționale prin Încheierea din 5 martie 2010, aceste prevederi au fost modificate și completate prin

art. I pct. 32 și 33 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următoarea redactare:

- Art. I pct. 32: "Articolul 329 se modifică și va avea următorul cuprins:

«Art. 329

Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.»";

- Art. I pct. 33: "După articolul 3304 se introduc trei noi articole, articolele 330^5-330^7, cu următorul cuprins:

[...]

«Art. 330^7

Asupra cererii, completul se pronunță prin decizie.

Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.»"

Curtea Constituțională a statuat în mod constant că, atunci când, după ridicarea excepției de neconstituționalitate, dispoziția legală a fost modificată, excepția poate să fie examinată, dacă textul legal, în noua sa redactare, conservă reglementarea inițială. În cazul de față, noua reglementare a conservat soluțiile legislative criticate în prevederile art. 329 și art. 330^7 din Codul de procedură civilă. În aceste condiții, Curtea urmează să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 și ale art. 329^7 din Codul de procedură civilă.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că aceste texte de lege contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21 alin. (3), precum și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Analizând criticile de neconstituționalitate, Curtea reține că asupra constituționalității prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă (în vechea redactare) s-a mai pronunțat în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008,

Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, și

Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, statuând că acest text de lege este constituțional.

Cu acele prilejuri Curtea a reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit, prin dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea a reținut în acest sens că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, aspect subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicții de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență" (Hotărârea pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, 1999).

Așa fiind, dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

Considerentele reținute în deciziile menționate sunt valabile și în cauza de față, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței acesteia.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 și ale art. 330^7 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Silvia Stănculeț, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, în Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 decembrie 2010.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Maria Bratu

*

OPINIE CONCURENTĂ

În acord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, consider că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 fraza finală din Codul de procedură civilă, devenit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe" este neîntemeiată și pentru următoarele motive:

1. Codul de procedură civilă din 1948 prevedea la art. 329 din capitolul III ("Recursurile speciale") că "Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casație, direct sau la cererea Ministrului Justiției, poate să atace cu recurs în interesul legii, înaintea Curții de Casație, în secțiuni unite, pentru încălcarea legii: 1. încheierile sau hotărârile desăvârșite date cu recurs, la Curtea de Casație; acest recurs nu este împiedecat de recursul făcut de părți pentru un motiv deosebit; 2. hotărârile care au fost date cu drept de recurs la alte instanțe și au rămas irevocabile. Casarea se va face în interesul numai al legii și dezlegarea dată punctelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Deciziunile Curții de Casație vor fi aduse la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției."

În Constituția din 1965 se prevedea la art. 104 că Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activității de judecată a tuturor tribunalelor și judecătoriilor și că, în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, Tribunalul Suprem emite, în plenul său, decizii de îndrumare.

Prin

art. I pct. 19 din Legea nr. 59/1993

pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a

Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990

și a

Legii nr. 94/1992

privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, capitolul III din titlul V "Căile extraordinare de atac" al cărții II se va denumi "Recursul în interesul legii și recursul în anulare" și va avea următorul cuprins:

"Art. 329 - Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, are dreptul, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării, să ceară Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de secțiile unite și se aduc la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției.

Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

Ulterior, prin

art. I pct. 130 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000

pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, art. 329 alin. 3 a fost modificat, având următorul cuprins: "Soluțiile se pronunță în interesul legii și nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate.", însă prin

art. I pct. 57 din Legea nr. 219/2005

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 , art. 329 alin. 3 a fost din nou modificat, având următorul conținut: "Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

În prezent,

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor reformează întreaga procedură a recursului în interesul legii, prevăzând - pentru prima dată în istoria sistemului juridic românesc - la art. 330^6, că "Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din președintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președinții de secții din cadrul acesteia, precum și un număr de 20 de judecători, din care 14 judecători din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Președintele completului este președintele, respectiv vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție" și că "În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele sau, după caz, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție va stabili numărul judecătorilor din secțiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. 1, celelalte secții urmând a fi reprezentate potrivit dispozițiilor aceluiași alineat."

Totodată, aceeași lege prevede la art. 330^7 alin. 4 că "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

2. Potrivit art. 124 alin. (1) din Constituție, "Justiția se înfăptuiește în numele legii", iar, potrivit alin. (3) al aceleiași dispoziții constituționale, "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii."

Principiul independenței judecătorilor, în componenta sa individuală (diferită față de cea instituțională), presupune atât independența judecătorilor față de intervenții exterioare sistemului, cât și față de orice indicații sau ordine venite din interiorul sistemului. Independența judecătorilor nu exclude însă intervenția instanțelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

În concordanță cu art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, iar singura modalitate de a se îndeplini acest obiectiv este conferirea caracterului obligatoriu problemelor de drept dezlegate de instanța supremă.

Prin expresia "asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești" legiuitorul constituțional nu a urmărit ca Înalta Curte de Casație și Justiție să exercite o ingerință în activitatea de judecată a instanțelor ci stabilirea unei practici unitare atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Principiul constituțional invocat este pe deplin concretizat în modalitatea de judecare a recursului în interesul

legii instituită prin Legea nr. 202/2010 . Astfel, compunerea completului care judecă recursul este modificată în sensul participării judecătorilor specializați în problema de drept care a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești, iar raportul întocmit în cauză va trebui să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele pe care se fundamentează, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții de Justiție a Uniunii Europene și opinia specialiștilor consultați, dacă este cazul, precum și doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori va/vor întocmi proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

În concluzie, textul de lege criticat nu aduce atingere art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, ci este o concretizare a principiului constituțional invocat în sensul asigurării unei jurisprudențe unitare necesare în ordinea juridică a statului de drept în acord.

3. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite că practica neunitară ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III).

În Cauza Beian împotriva României, prin Hotărârea din 6 decembrie 2007, statul român a fost sancționat explicit chiar prin dispozitivul acesteia, pentru jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp a instanței supreme - Înalta Curte de Casație și Justiție -, ceea ce a avut ca efect afectarea principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în paragraful 35 al aceleiași hotărâri, că printr-o serie de decizii pronunțate în aceeași perioadă Înalta Curte de Casație a dezvoltat o jurisprudența contrară, iar în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta a ajuns să pronunțe, uneori chiar în aceeași zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a

Legii nr. 309/2002 .

Totodată, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, cu valoare de principiu, că divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței [MC], nr. 24.846/94 și 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reținut că, în loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, și Păduraru, citată mai sus, § 98, și, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

În Cauza Ștefănică și alții împotriva României din 2 noiembrie 2010, § 30, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că anumite divergențe de interpretare sunt inerente unui sistem judiciar bazat pe structură cu căi de atac având autoritate asupra unor anumite zone teritoriale, cum este cel din România. Această concluzie este în legătură cu sistemul legal care are o instanță supremă al cărui rol principal este să soluționeze conflictele dintre deciziile instanțelor inferioare (Schwarzkopf și Taussik împotriva Cehiei (dec.), nr. 2162/02, 2 decembrie 2008). În același sens, s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în Cauza Wieczorek contra Poloniei, prin Hotărârea din 8 decembrie 2009, § 62.

În Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat, la fel ca în Cauza Beian împotriva României, că însăși Curtea Supremă de Justiție din România nu a avut o jurisprudență unitară asupra problemei în discuție.

4. Cu privire la principiul independenței judecătorilor, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o bogată jurisprudență în sensul că exercitarea căilor de atac de către instanțe judecătorești superioare nu contravine independenței judecătorului cauzei a cărei hotărâre se atacă (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii și rapoarte 16, p. 93, și Cauza Curuțiu contra României, Hotărârea din 22 octombrie 2002). Mai mult, prin Hotărârea din 16 iulie 2002, pronunțată în Cauza Ciobanu împotriva României, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că "obligația judecătorilor de a se conforma unei jurisprudențe stabilite în secții unite de instanța supremă a unei țări nu contravine caracterului independent al unei instanțe. Această autoritate specială - fiind vorba, ca în speță, de o curte supremă - se impune secțiilor acestei instanțe în calitate de jurisdicții inferioare, fără a aduce totuși atingere dreptului și datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenției" (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii și rapoarte 16, p. 93, și Cauza Curuțiu contra României, Hotărârea din 22 octombrie 2002, Cauza Moșteanu și alții împotriva României, Cererea nr. 33.176/1996, Hotărârea din 26 noiembrie 2002).

5. Și doctrina din România este în sensul că obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu încalcă principiul independenței judecătorilor. A se vedea, în acest sens, Constantin Doldur ("Dispozițiile art. 329 alin. 3 fraza finală din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 59/1993 , sunt constituționale?", în Revista "Dreptul" nr. 7/1994, p.14).