Decizia nr. 575/2011

I. Cu Adresa nr. 51/1.902 din 21 aprilie 2011, secretarul general al Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale sesizarea referitoare la neconstituționalitatea Legii privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, formulată de un număr de 110 deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat și al Partidului Național Liberal.

Autorii sesizării aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat sunt următorii: Victor-Viorel Ponta, Adrian Năstase, Mircea Dușa, Aurelia Vasile, Marian Neacșu, Viorel Hrebenciuc, Florin-Costin Pâslaru, Lucreția Roșca, Dumitru Chiriță, Victor Socaciu, Sonia-Maria Drăghici, Rodica Nassar, Dorel Covaci, Victor Cristea, Cornel Itu, Florin Iordache, Ion Stan, Ion Burnei, Filip Georgescu, Andrei Dolineaschi, Iuliu Nosa, Vasile Popeangă, Neculai Rățoi, Gheorghe Ana, Angel Tilvăr, Cornel-Cristian Resmeriță, Marian Ghiveciu, Costică Macaleți, Eugen Bejinariu, Horia Teodorescu, Nicolae Bănicioiu, Gheorghe Antochi, Viorel Ștefan, Tudor Panțîru, Sorin-Constantin Stragea, Ion Călin, Nicolae Ciprian Nica, Doina Burcău, Radu Costin Vasilică, Aurel Vlădoiu, Antonella Marinescu, Valeriu Ștefan Zgonea, Laurențiu Nistor, Anghel Stanciu, Claudiu Iulian Manda, Florina Ruxandra Jipa, Gheorghe Ciocan, Cristian-Sorin Dumitrescu, Radu Eugen Coclici, Mădălin-Ștefan Voicu, Florentin Gust Băloșin, Ciprian Florin Luca și Ioan Sorin Roman.

Autorii sesizării aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal sunt următorii: Cristian Adomniței, Marin Almăjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Cristian Buican, Mihăiță Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chițoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai Aurel Donțu, Gheorghe Dragomir, George Ionuț Dumitrică, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Grațiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ștefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolța, Mihai Lupu, Dan Ștefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palașcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiașu, Cristina Ancuța Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu- Tăriceanu, Călin Potor, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuț Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel Sorinel Știrbu, Gheorghe Mirel Taloș, Diana Adriana Tușa, Radu Bogdan Țîmpău, Ioan Țintean, Florin Țurcanu, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga și Mihai Alexandru Voicu.

Sesizarea a fost formulată în temeiul dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și al art. 11 alin. (1) lit. A.a) raportat la

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 2.453 din 21 aprilie 2011 și constituie obiectul Dosarului nr. 524 A/2011.

II. Criticile formulate în motivarea obiecției de neconstituționalitate sunt structurate în două secțiuni: critici de neconstituționalitate extrinsecă a legii, respectiv critici de neconstituționalitate intrinsecă.

A. Critici de neconstituționalitate extrinsecă

1. În opinia autorilor sesizării, Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ încalcă dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5) coroborate cu dispozițiile art. 61 alin. (1) și art. 114 din Constituție, prin prisma modalității de adoptare a acestei legi, și anume prin angajarea răspunderii Guvernului.

Invocând în acest sens și considerentele care au fundamentat pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 1.557/2009, precum și literatura de specialitate în materia instituției angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, autorii sesizării susțin că nu se justifică recurgerea la această procedură pentru adoptarea legii criticate.

Astfel, nu se poate reține faptul că adoptarea proiectului de lege în procedură obișnuită ori cu procedură de urgență nu ar mai fi fost posibilă, nici faptul că structura politică a Parlamentului nu ar fi permis adoptarea proiectului de lege, întrucât, de vreme ce exista o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu este oportună.

De asemenea, nu se poate reține vreun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului acestei legi cu procedură de urgență, nu există condiția urgenței care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului, astfel încât ocolirea procedurii de examinare și dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât și în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, și recurgerea la angajarea răspunderii cu privire la acesta nu își găsesc motivarea.

Prin exercitarea de către Guvern a unei competențe, cu nerespectarea cadrului constituțional care o circumstanțiază, s-a încălcat competența Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.

Nerespectarea, pentru considerentele arătate, a dispozițiilor art. 114 din Constituție referitoare la procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege determină, potrivit susținerilor autorilor sesizării, și înfrângerea dispozițiilor art. 1 alin. (4) și (5), coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) privind supremația Constituției și a legilor, respectiv rolul Parlamentului.

2. Se susține totodată că legea criticată nesocotește prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție și sub aspectul încălcării prevederilor art. 21^7 și

art. 31 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Astfel, atât normele privind tehnica legislativă, cât și prevederile

Legii nr. 109/1997

privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social instituie obligativitatea existenței avizului consultativ al Consiliului Economic și Social în cazul actelor normative privind politica salarială. În opinia autorilor sesizării, actul normativ criticat a fost elaborat și adoptat cu încălcarea rolului consultativ al Consiliului Economic și Social, deoarece la secțiunea a 6-a "Consultările efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ" pct. 5 lit. c) din expunerea de motive se menționează doar faptul că proiectul de lege va fi supus avizării Consiliului Economic și Social. Se arată că este unanim recunoscut faptul că, deși avizul este consultativ, în conținutul său solicitarea avizului și existența lui sunt obligatorii. Or, în cazul de față, Guvernul nu a obținut avizul, ci doar un răspuns formal prin care se învedera că, la termenul solicitat, Consiliul Economic și Social nu s-a putut întruni legal. Se face referire în acest sens și la Adresa Consiliului Economic și Social transmisă Secretariatului General al Guvernului și înregistrată sub nr. 1.012 din 7 aprilie 2011. Se conchide în sensul că o astfel de conduită nu este numai de natură să încalce principiul supremației legii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, ci și să nege rolul constituțional al Consiliului Economic și Social, acela de organ consultativ al Parlamentului și Guvernului, reducând acest organism la o funcție pur formală.

B. Critici de neconstituționalitate intrinsecă a legii

1. Se susține că prevederile art. 1 alin. (6) coroborate cu celelalte dispoziții ale Legii privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ nesocotesc dispozițiile art. 41 alin. (5) și pe cele ale art. 53 din Constituție privind dreptul la negocieri colective în materie de muncă, și, respectiv, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Aceasta întrucât, impunându-se prin art. 1 alin. (6) din lege interdicția de negociere și stabilire prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă a unor salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor legii în discuție, se limitează dreptul la negocieri colective.

Se arată în acest sens că într-un context de stabilizare economică, pentru a fixa condițiile de muncă trebuie acordată prioritate negocierii colective în loc de a promulga o lege privind limitarea salariilor în sectorul public. Se invocă și prevederile

Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 87/1948

privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, subliniindu-se totodată importanța promovării negocierii colective în sectorul educației, în sensul art. 4 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă.

Se subliniază că legea supusă analizei nu face nicio diferențiere între învățământul din sectorul public și învățământul din sectorul privat. Prin urmare, în opinia autorilor sesizării, interdicția expresă de a nu fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care să depășească limitele instituite prin această lege operează și în sectorul privat, fapt ce este de natură să încalce în mod flagrant dispozițiile constituționale în materia garantării dreptului la negocieri colective în materie de muncă, fiind afectată însăși substanța acestui drept. Se invocă și dispozițiile

Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 154/1981 , pentru a defini sfera negocierilor colective, precum și un set de principii privind negocierea colectivă elaborat de Comitetul pentru Libertate Sindicală al Consiliului de Administrație al Biroului Internațional al Muncii.

Din această perspectivă, având în vedere actele internaționale invocate, precum și faptul că acestea reglementează probleme legate de drepturile omului, se susține că demersul legiuitorului încalcă dispozițiile art. 20 din Constituție.

2. Se mai susține că prevederile Legii privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în ansamblul lor, contravin dispozițiilor art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție referitoare la obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent și, respectiv, de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, precum și dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție privind garantarea dreptului de proprietate, precum și a creanțelor asupra statului și, respectiv, egala garantare și ocrotire a proprietății private, indiferent de titular.

În opinia autorilor sesizării, emiterea actului normativ criticat nu are în vedere menținerea standardelor de viață ale categoriilor sociale afectate de măsurile dispuse. Prin urmare, în contextul realităților economice și sociale, reducerea drepturilor salariale și de natură salarială ale personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ ca urmare a aplicării algoritmului de calcul stabilit prin legea analizată plasează persoanele care fac parte din corpul didactic într-o situație defavorabilă, situată sub limita inferioară a subzistenței. Astfel, reducerea salariilor în discuție reprezintă, în cele mai multe cazuri, suma de bani necesară pentru hrană și îmbrăcăminte. În plus, în condițiile imposibilității achitării de către această categorie de salariați a ratelor la creditele contractate și a consecințelor produse de acest fapt, mulți dintre cei vizați de lege, de care depind și membrii familiilor lor, vor necesita protecție socială ce va trebui acordată de către stat. Ca urmare, reducerea drepturilor salariale aduce atingere și principiului protecției așteptărilor legitime a cetățenilor cu privire la un anumit nivel al protecției și securității sociale. Chiar dacă acest principiu nu exclude, de plano, posibilitatea statului de a opera schimbări legislative, valabilitatea acestui demers este condiționată de menținerea unei balanțe rezonabile între încrederea cetățenilor în cadrul normativ existent și interesele pentru a căror satisfacere operează modificarea acestuia. Or, cu privire la raporturile de muncă ale personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ a intervenit, în ultimii ani, un număr nejustificat de modificări legislative.

Se susține totodată că prevederile legii criticate aduc atingere drepturilor salariale și de natură salarială, încălcând astfel dispozițiile art. 44 din Constituție, respectiv pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul de proprietate. Se invocă în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele Buchen contra Cehiei din 2002, Sporrong și Lonroth împotriva Suediei din 1982, Mellacher și alții împotriva Austriei din 1989 și James și alții împotriva Marii Britanii din 1986, conchizându-se că, în concepția acestei Curți, se impune a fi realizată o distincție între sintagmele "a fi lipsit de bun" și "reglementare a folosinței acestui bun", limitarea folosinței bunurilor proprietate privată fiind conformă Convenției dacă se urmărește un scop de utilitate publică și dacă implică o despăgubire a proprietarului. Doar în aceste condiții este respectat principiul proporționalității și baza rezonabilă în temeiul căreia se pot institui restrângeri ale dreptului de proprietate.

În opinia autorilor sesizării, reducerea drepturilor salariale și de natură salarială ca urmare a aplicării algoritmului de calcul stabilit de legea supusă analizei echivalează practic cu o expropriere fără justă și prealabilă despăgubire, condiții impuse de art. 44 alin. (3) din Constituție. De asemenea, lipsește cauza de utilitate publică, impusă de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În final se invocă incidența art. 20 din Constituție din perspectiva încălcării și a următoarelor dispoziții din acte internaționale: art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind inviolabilitatea demnității umane, dreptul de proprietate și, respectiv, condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 4, art. 23 și art. F din partea a V-a din Carta socială europeană, privind dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială, respectiv derogări în caz de război sau de pericol public și art. 17, art. 23 pct. 3 și art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate, dreptul oricărui om care muncește la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare și, respectiv, dreptul oricărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei lui.

III. În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului pentru a comunică punctele lor de vedere.

IV. Președintele Senatului, cu Adresa nr. I/372 din 2 mai 2011, a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere prin care apreciază că obiecția de neconstituționalitate este întemeiată.

În argumentarea acestui punct de vedere arată, în esență, că decizia Guvernului de a-și angaja răspunderea asupra legii în discuție reprezintă un act prin care sunt încălcate competențele constituționale ale Parlamentului, Guvernul arogându-și, în acest caz, o atribuție care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, aparține numai puterii legiuitoare. Potrivit opiniei exprimate, decizia Guvernului de a recurge la această procedură nu are alt scop decât acela de a eluda dezbaterile parlamentare și deciziile pe care, eventual, Camera Deputaților și Senatul le-ar putea adopta în cadrul acestora. Se încalcă astfel dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 114 din Constituție.

Se mai arată că legea criticată încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție care consacră principiul respectării Constituției, a supremației sale și a legilor. Astfel, această lege a fost elaborată și adoptată în absența avizului cerut de lege și impus de Constituție, cu încălcarea atât a prevederilor

art. 31 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cât și celor ale

Legii nr. 109/1997

privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social.

Se consideră că sunt întemeiate și criticile de neconstituționalitate intrinsecă formulate de autorii sesizării, apreciindu-se, pentru aceleași considerente expuse de aceștia, că Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ încalcă prevederile art. 41 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din Constituție, precum și pe cele ale art. 44, art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție.

V. Președintele Camerei Deputaților, cu Adresa nr. 51/1.927 din 26 aprilie 2011, a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere în sensul că Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ este conformă cu dispozițiile constituționale invocate.

Astfel, se apreciază că procedura utilizată de Guvern de angajare a răspunderii asupra proiectului acestei legi este în concordanță art. 114 din Constituție, text care reglementează, de fapt, implicarea Guvernului în activitatea de legiferare a Parlamentului. Se consideră că art. 114 din Constituție nu stabilește nicio condiție pentru ca Guvernul să își poată angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, în afară de cele expres prevăzute de acest text constituțional, iar oportunitatea și conținutul inițiativei de angajare a răspunderii sunt în mod exclusiv de competența Guvernului.

Cu privire la susținerea privind pretinsa încălcare a prevederilor

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se arată că este total inexactă, deoarece Curtea Constituțională controlează conformitatea cu Constituția și este garantul doar al supremației ei, în timp ce instanțele judecătorești controlează conformitatea cu legile a unor acte normative subsecvente acestora, asigurând astfel supremația lor, și nu a Constituției. În cazul în care s-ar agrea susținerile autorilor sesizării, s-ar crea situația ca la Curtea Constituțională să ajungă toate litigiile referitoare la nerespectarea legilor, care în prezent sunt soluționate de instanțele judecătorești.

În ceea ce privește lipsa avizului Consiliului Economic și Social, se arată că nu are niciun efect juridic asupra adoptării legii de către Parlament, organ care, în domeniul legislativ, are o poziție supremă. Ca urmare, rolul Consiliului Economic și Social nu poate fi decât tot consultativ, așa cum, de altfel, recunosc și autorii sesizării.

Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 41 alin. (5) și art. 20 din Constituție, se arată că nu este motivată în vreun fel. Cât privește celelalte critici de neconstituționalitate intrinsecă formulate, se arată că nu pot fi reținute, având în vedere faptul că măsurile dispuse prin legea criticată nu pot fi considerate arbitrare iar, în condițiile date, ele nu impun sarcini excesive asupra membrilor corpului profesoral. În același timp, aceste măsuri sunt aplicate tuturor și nu selectiv, adică doar unora dintre membrii corpului didactic. De altfel, neluarea unor astfel de măsuri adecvate ar putea afecta stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Se invocă în acest sens considerentele care au fundamentat

deciziile Curții Constituționale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , nr. 871 din 25 iunie 2010 și nr. 872 din 25 iunie 2010.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 44 din Constituție, se mai arată că niciun text constituțional nu interzice statului să aprobe doar salariile pe care le poate acorda salariaților săi. În acest sens, statul a aprobat doar salariile pe care le poate acorda în condiții de criză economică și financiară mondială și națională. Cât privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, se arată că nu are legătură cu obiectul sesizării, în cauză nefiind vorba despre o expropriere. Astfel, aprobarea unor salarii mai reduse în viitor nu poate avea drept efect suprimarea sau modificarea negativă a celor deja încasate, legea criticată având doar efecte pentru viitor, iar nu și pentru trecut. În plus, dreptul de proprietate privată se exercită doar asupra sumelor deja încasate și nu asupra celor care ar urma să fie încasate și, ca urmare, prin noțiunea de bun se poate înțelege doar sumele din prima categorie, nu și cele din a doua (care ar urma să fie încasate).

VI. Guvernul, cu Adresa nr. 5/2.634/28.04.201, a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere prin care apreciază că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Astfel, cât privește criticile de neconstituționalitate extrinsecă a legii, prin raportare la art. 114 din Constituție, se arată, în esență, că sunt neîntemeiate, întrucât nu există dispoziții constituționale, exprese sau implicite, care să condiționeze sau să restricționeze în vreun fel libertatea Guvernului de a alege să își asume răspunderea pe un proiect de lege în fața Parlamentului, atunci când apreciază că o asemenea măsură se impune. Mai mult, mecanismul constituțional reglementat de art. 114 a fost instituit de către legiuitorul constituant în vederea asigurării unui mijloc de acțiune și control reciproc între puterea legislativă și puterea executivă, în virtutea respectării principiului separației puterilor în stat.

Referitor la criticile de neconstituționalitate extrinsecă a legii prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 141 din Constituție, motivate de lipsa avizului Consiliului Economic și Social, se apreciază că acestea privesc, în realitate, aspecte ce țin de modul de aplicare a unor dispoziții legale procedurale în activitatea Guvernului de adoptare a actelor normative și care nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale. Se invocă și jurisprudența Curții Constituționale în materie, prin care s-a statuat că, chiar dacă avizul nu a fost emis de către Consiliul Economic și Social din lipsă de cvorum, Guvernul, prin solicitarea avizului, a respectat prevederile constituționale.

Criticile de neconstituționalitate intrinsecă a legii, fundamentate pe dispozițiile art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție, sunt, de asemenea, neîntemeiate, pentru considerentele expuse în jurisprudența constantă a Curții Constituționale în care s-a statuat că încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii, dreptul la negocieri colective neputând fi asimilat posibilității exercitării acestuia în mod discreționar. Mai mult, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie și, pe cale de consecință, dreptul la negocierea și încheierea contractelor de muncă nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general și cu valabilitate pe întreg teritoriul țării. A da o altă interpretare textului art. 41 alin. (5) ar însemna așezarea unei categorii profesionale mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziții și principii din cuprinsul Legii fundamentale. Referitor la susținerea potrivit căreia legea ce face obiectul sesizării limitează dreptul la negocieri colective în sectorul privat, în materia salarizării, se precizează că această lege reglementează drepturile salariale ale personalului bugetar din învățământ și nicidecum drepturile salariale ale personalului didactic din sectorul privat.

Legea criticată nu încalcă, în opinia Guvernului, nici prevederile art. 47 alin. (1) și ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție, întrucât, prin soluțiile propuse, având în vedere argumentele prezentate în expunerea de motive, se urmărește tocmai crearea premiselor necesare ca statul să își respecte obligațiile constituționale menționate în textele din Legea fundamentală invocate. În lipsa unei astfel de reglementări, în contextul crizei economice de care și România este afectată, există riscul iminent ca o parte sau chiar întreg personalul vizat să nu poată fi remunerat pentru activitatea depusă.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 44 din Constituție, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se subliniază faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra principiului potrivit căruia Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câștigat. Se invocă, de asemenea, distincția operată în aceeași jurisprudență între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Se concluzionează că măsurile legislative cuprinse în Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ sunt în concordanță cu această jurisprudență (Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kecho împotriva Ucrainei, Hotărârea din 12 aprilie 2006 pronunțată în Cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 2006 pronunțată în Cauza Bahăezaka împotriva Turciei ș.a).

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Senatului, președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, raportată la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține următoarele:

I. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale

art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992 , să se pronunțe asupra constituționalității legii criticate.

II. Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, pentru care Guvernul și-a angajat răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului în ședința comună din data de 18 aprilie 2011. Nu a fost depusă moțiune de cenzură, astfel încât, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituție, "proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat".

Actul normativ criticat stabilește, în esență, drepturile de natură salarială cuvenite personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la 31 decembrie 2011, abrogând orice alte dispoziții contrare cu privire la stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru categoria profesională vizată (art. 6 din lege).

III. Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) și (5) privind separația puterilor în stat și, respectiv, supremația Constituției și a legilor, ale art. 41 alin. (5) privind dreptul la negocieri colective în materie de muncă, ale art. 44 privind dreptul de proprietate, ale art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) referitoare la obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent și de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului și ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului.

Se invocă și dispozițiile art. 20 din Constituție, cu raportare la prevederile

convențiilor Organizației Internaționale a Muncii nr. 87/1948

privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, nr. 98/1949 privind dreptul de organizare și negociere colectivă și nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, respectiv cu raportare la art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind inviolabilitatea demnității umane, dreptul de proprietate și, respectiv, condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 4, art. 23 și art. F din partea a V-a din Carta socială europeană, privind dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială, respectiv derogări în caz de război sau de pericol public și ale art. 17, art. 23 pct. 3 și art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate, dreptul oricărui om care muncește la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare și, respectiv, dreptul oricărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei lui. Se invocă, de asemenea, și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

IV. Examinând obiecția de neconstituționalitate formulată, prevederile legii criticate, prin raportare la dispozițiile constituționale incidente, Curtea Constituțională reține următoarele:

A. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate extrinsecă a legii

1. În motivarea sesizării se invocă încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) și art. 114 din Constituție, susținându-se că, în cauză, nu se justifică recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege.

În jurisprudența sa - de exemplu

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sau

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011 - Curtea Constituțională a stabilit, prin interpretarea prevederilor din Legea fundamentală incidente în materie, condițiile care trebuie întrunite pentru ca Guvernul să își poată angaja răspunderea în fața Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituție, după cum urmează:

- existența unei urgențe în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea;

- necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;

- importanța domeniului reglementat;

- aplicarea imediată a legii în cauză.

Având în vedere că și în prezenta cauză criticile întemeiate pe dispozițiile art. 61 și art. 114 din Constituție sunt formulate din aceeași perspectivă ca și în sesizările care au determinat pronunțarea deciziilor menționate, pentru a examina constituționalitatea legii criticate, urmează să se analizeze dacă aceste criterii au fost respectate.

Examinând expunerea de motive care a însoțit proiectul de lege ce face obiectul controlului de constituționalitate, se constată că în cadrul acesteia Guvernul prezintă aspecte ce conturează o situație juridică specifică în materia salarizării personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, care justifică atât existența urgenței în adoptarea măsurilor pe care legea le conține, necesitatea ca aceasta să fie adoptată cu maximă celeritate, cât și importanța domeniului vizat și aplicarea imediată a legii.

Această situație specifică este determinată de faptul că în domeniul salarizării personalului didactic din învățământ au fost adoptate, începând cu anul 2008, o serie de acte normative, atât de către legiuitorul primar, cât și de legiuitorul delegat, acte ce au fost supuse atât controlului Curții Constituționale, cât și interpretării instanțelor judecătorești în cadrul litigiilor având ca obiect acordarea de drepturi salariale, inclusiv din perspectiva efectelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, cu consecința unei practici neunitare a instanțelor. Această practică a fost în cele din urmă deferită Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-a pronunțat în acest sens, în exercitarea competenței sale constituționale prevăzute de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

Astfel,

Ordonanța Guvernului nr. 15/2008

privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și în anul 2009 personalului din învățământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2008, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 221/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, a stabilit salarizarea personalului din învățământ, reglementând creșteri salariale constând în majorarea coeficientului de multiplicare utilizat la stabilirea salariilor de bază pentru funcțiile didactice și funcțiile didactice auxiliare.

Dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 , aprobată cu modificări prin

Legea nr. 221/2008 , au fost modificate succesiv prin:

-

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136/2008

privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 31 octombrie 2008;

-

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 151/2008

pentru modificarea și completarea

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008

pentru creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 11 noiembrie 2008;

-

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 30 ianuarie 2009;

-

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 1 aprilie 2009;

-

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 30 aprilie 2009.

Actele normative modificatoare au stabilit, în esență, alte condiții și criterii de acordare a drepturilor salariale pentru personalul din învățământ, iar contestarea acestor acte la Curtea Constituțională, pe calea excepțiilor de neconstituționalitate, a condus la constatarea neconstituționalității lor, conturându-se o jurisprudență constantă prin care s-a statuat asupra unei limite în legiferarea prin ordonanțe de urgență, și anume ca, pe această cale, Guvernul să nu procedeze la contracararea efectelor unei legi adoptate de Parlament.

Astfel, prin

Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 136/2008

privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că "adoptarea de către Guvern a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 136/2008

nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament. Așa fiind, în condițiile în care legiuitorul primar a stabilit deja, prin

Legea nr. 221/2008

pentru aprobarea

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008

privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, [...] condițiile și criteriile de acordare a acestor creșteri salariale, Guvernul, prin intervenția sa ulterioară, intră în conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării»".

De asemenea, prin

Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 151/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 6 iulie 2009, prin

Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009

referitoare la aceleași dispoziții anterior menționate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009, și

Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 151/2008

pentru modificarea și completarea

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008

privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ și a celor ale art. 2 și

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, Curtea Constituțională, constatând că normele criticate reduc, în mod substanțial, majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învățământ în temeiul

Legii nr. 221/2008

de aprobare a

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 , a statuat că "adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptate de Parlament încalcă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală".

În sfârșit, prin

Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar și a celor ale

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, Curtea, respingând ca inadmisibilă excepția [întrucât prevederile

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009

fuseseră declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009

și prin

Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009 , iar

Ordonanța Guvernului nr. 15/2008 , aprobată cu modificări prin

Legea nr. 221/2008 , cu modificările și completările ulterioare, fusese abrogată în mod expres prin

art. 48 pct. 16 al cap. VI "Dispoziții finale" din Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ceea ce a determinat ca și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009 , ca act normativ modificator al

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 , să fie abrogată] a reținut în considerentele deciziei pronunțate următoarele: "dispozițiile

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009

erau oricum afectate de vicii de neconstituționalitate, întrucât modificau niște dispoziții legale declarate neconstituționale [...]". Cu același prilej, Curtea a reamintit considerentele de principiu din

Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, unde a reținut că nici modificarea sau completarea dispoziției legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituționalitatea constatată de către Curtea Constituțională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de același viciu de neconstituționalitate în măsura în care confirmă soluția legislativă declarată neconstituțională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec. O atare soluție se impune și pentru că viciul de neconstituționalitate stabilit de instanța de contencios constituțional trebuie eliminat, și nu perpetuat prin actele normative succesive de modificare și completare.

Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a abrogat, prin

art. 48 pct. 16, Ordonanța Guvernului nr. 15/2008

privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și în anul 2009 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 221/2008 .

Efectele produse de diversele acte normative anterior menționate, respectiv de deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, au fost interpretate în mod diferit de către instanțele judecătorești în cadrul acțiunilor prin care s-au solicitat creșterile salariale prevăzute de

Legea nr. 221/2008 , soluțiile pronunțate de către acestea fiind sintetizate chiar în expunerea de motive a legii criticate, după cum urmează:

- unele instanțe au respins cererile;

- alte instanțe au apreciat că pretențiile reclamanților sunt justificate și au obligat pârâții la plata diferențelor salariale cu începere de la 1 octombrie 2008 până la 31 decembrie 2009;

- alte instanțe au obligat pârâții la plata diferențelor salariale cu începere de la 1 octombrie 2008 până la 31 martie 2009;

- alte instanțe au dispus obligarea pârâților la reîncadrarea salarială a reclamanților începând cu anul 2010, luând în considerare salariile de bază aferente lunii decembrie 2009, rezultate din aplicarea

Legii nr. 221/2008 .

Prin

Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând: "Ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009, dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 , astfel cum a fost aprobată și modificată prin

Legea nr. 221/2008 , constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009."

În acest context specific salarizării personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ, având în vedere consecințele modificărilor legislative și ale soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, și față de impactul financiar suplimentar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011 pe care această situație l-a generat, Guvernul a promovat prin procedura angajării răspunderii Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ.

Revenind la criteriile enunțate se constată că este justificată atât urgența în adoptarea măsurilor conținute în lege, cât și necesitatea ca legea să fie adoptată cu maximă celeritate, câtă vreme aceasta este menită atât să elimine, pentru perioada imediat următoare, inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul național de învățământ, respectiv salarizarea neunitară, în concordanță cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice stabilite de reglementarea în această materie -

Legea-cadru nr. 284/2010 . Așa cum se precizează chiar în expunerea de motive a legii, salariații care ocupă funcții identice în cadrul unităților de învățământ de stat sunt remunerați diferit, deși în cadrul acestor unități se desfășoară aceleași activități didactice, ceea ce a determinat o intervenție legislativă pentru înlăturarea acestei inechități.

Cu privire la celelalte două criterii anterior enunțate - importanța domeniului reglementat și aplicarea imediată a legii în cauză, se constată, de asemenea, că sunt respectate, câtă vreme actul normativ criticat reglementează în domeniul salarizării unei întregi categorii socio-profesionale, iar în absența unei astfel de măsuri imediate ar continua să existe diferențe de salarizare nejustificate între membrii aceleiași categorii profesionale, unii fiind beneficiarii unor drepturi acordate prin hotărâri judecătorești, alții care nu beneficiază sau care încă nu beneficiază de aceste drepturi. În plus, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată, potrivit aceleiași expuneri de motive, de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011.

Așadar, procedura de adoptare a legii criticate reprezintă o soluție rapidă de natură să permită unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale într-un context specific acestei categorii, de natură a contracara efectele negative expuse, fiind, prin urmare, respectate dispozițiile art. 61 alin. (1) și ale art. 114 din Constituție.

2. Un alt motiv de neconstituționalitate extrinsecă a legii privește lipsa avizului Consiliului Economic și Social. Se constată însă că acest aviz a fost solicitat de Guvern, fapt menționat chiar de autorii obiecției de neconstituționalitate. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut, de exemplu prin

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 , anterior menționată, că "este obligația Consiliului Economic și Social să avizeze proiecte de acte normative care vizează sfera sa de competență, iar neîndeplinirea acestei atribuții mai ales în privința actelor normative cu un impact social major constituie o înțelegere greșită a rolului său legal și constituțional, fără a fi însă afectată constituționalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic și Social". Pentru aceleași considerente, criticile de neconstituționalitate formulate din această perspectivă nu pot fi reținute.

B. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinsecă

1. Autorii sesizării susțin că legea criticată este neconstituțională, întrucât limitează dreptul la negocieri colective, prin interdicția de negociere și stabilire prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă a unor salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează acestei legi.

Aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât dreptul la negocieri colective în materie de muncă, reglementat de art. 41 alin. (5) din Constituție nu presupune posibilitatea exercitării acestuia în mod discreționar și nici nu implică existența unei autonomii de reglementare prin încheierea contractelor de muncă, respectiv de decizie în privința conținutului acestora, în afara cadrului legal, care este general obligatoriu.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant că dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate de Constituție, prin dispozițiile art. 41 alin. (5), însă încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii; în consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie. În caz contrar, "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale. [...] în consecință, negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente (...)". În acest sens, pot fi amintite

Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, și Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995.

Mai mult, prin

Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat ca dispozițiile art. 41 alin. (5) din Constituție, privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat".

Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 53 din Constituție, precum și a actelor internaționale enumerate de autorii sesizării în contextul aceleiași critici de principiu, se constată că aceasta nu a fost argumentată în sensul impus de dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , autorii sesizării enunțând doar principii și texte legale. În plus, critica formulată la acest punct al sesizării este fundamentată pe o premisă greșită, și anume aceea că legea în discuție "nu face nicio diferențiere între învățământul din sectorul public și învățământul din sectorul privat". Este evident însă că o astfel de diferențiere nu era necesară câtă vreme actul normativ criticat privește personalul didactic plătit din fonduri publice, legiuitorul referindu-se în acest sens în mod expres la "sistemul de salarizare a personalului din instituțiile de învățământ preuniversitar și universitar de stat" și la legea-cadru în materie, respectiv

Legea-cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

2. Se mai susține că prevederile Legii privind încadrarea și salarizarea în 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ sunt de natură să aducă atingere drepturilor salariale și de natură salarială, constituind astfel o ingerință care afectează dreptul de proprietate în substanța sa. Referindu-se la o serie de cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și la interpretarea dată de această Curte noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ca înglobând orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât drepturile salariale și de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate, autorii sesizării conchid că reducerea drepturilor salariale și de natură salarială ca urmare a algoritmului de calcul stabilit de legea supusă analizei echivalează, practic, cu o expropriere.

Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, se constată că dreptul la anumite foloase bănești în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiții, unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În această privință, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată.

Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunțată în Cauza Lelas împotriva Croației, paragraful 58, Curtea a reținut că nu este consacrat prin Convenție dreptul de a continua să fii plătit cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câștigat reprezintă însă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în același sens, Hotărârea din 13 iulie 2006 pronunțată în Cauza Bahăeyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005 pronunțată în Cauza Erkan împotriva Turciei, Hotărârea din 9 noiembrie 2000 pronunțată în Cauza Schetini și alții împotriva Italiei). Aceeași distincție semnificativă este realizată și în jurisprudența Curții Constituționale, aplicabilă, mutatis mutandis, în prezenta cauză (spre exemplu

Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).

Raportând, în temeiul art. 20 din Constituție, reglementarea criticată la interpretarea dată prin aceste considerente de principiu dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se constată că susținerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate. Astfel, legea supusă controlului Curții stabilește drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare și până la finele anului 2011, așadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, nu se poate reține că dispozițiile sale ar stabili o ingerință de tipul privării de proprietate prohibită de Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cât privește salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea reține că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu în Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare.

De altfel, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009 pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, și Hotărârea din 2 februarie 2010 pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, aplicabile mutatis mutandis).

Se mai invocă, în același context, că reducerea drepturilor salariale și de natură salarială, operată prin legea criticată, este de natură să aducă atingere principiului protecției așteptărilor legitime a cetățenilor, care obligă organele statului să acționeze în conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel încât cetățenii să aibă posibilitatea de a conta pe previzibilitatea normelor legale adoptate, fiind în măsură să își planifice viitorul în contextul drepturilor conferite prin aceste dispoziții.

Principiul invocat de autorii sesizării, dezvoltat într-o bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, impune existența unei legislații predictibile, unitare și coerente. De asemenea, impune limitarea posibilităților de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea, ceea ce presupune obligații deopotrivă opozabile atât legiuitorului primar, cât și celui delegat.

Examinând legea criticată prin prisma exigențelor menționate, se constată că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat.

Principiul previzibilității legii și al protecției așteptărilor legitime a cetățenilor este invocat de autorii sesizării în corelație cu prevederile art. 47 alin. (1) și ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție, care reglementează obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, precum și de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții.

Examinând atât expunerea de motive a legii ce face obiectul sesizării, precum și punctul de vedere exprimat de Guvern, se constată că această lege temporară a fost promovată în scopul de a crea premisele necesare pentru ca statul să își îndeplinească obligațiile constituționale menționate, prin aplicarea măsurilor preconizate urmând să se asigure existența fondurilor necesare pentru ca întreg personalul din învățământ să își poată primi drepturile cuvenite, în aceleași condiții, fără discriminări. În plus, drepturile câștigate nu sunt cu nimic afectate prin noua reglementare.

Pentru toate aceste motive, nu se poate reține nici încălcarea celorlalte reglementări din acte internaționale invocate de autorii sesizării în finalul acesteia. De altfel, aceste acte și dispoziții sunt enunțate cu titlu generic, fără a fi însoțite de critici specifice și consistente care să permită o analiză distinctă de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că obiecția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile Legii privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ este neîntemeiată, în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 4 mai 2011 și la aceasta au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan și Tudorel Toader, judecători.