Decizia nr. 869/2011

Articolul 18

^1: "(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (11) și (12) referitoare la principiul prezumției de nevinovăție și la principiul legalității pedepsei.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 552 din 15 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18^1 (și

art. 18^2) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, statuând că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, legiuitorul are libertatea de a stabili prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. Acest lucru nu presupune însă uniformitate de reglementare, motiv pentru care, din anumite rațiuni de politică penală ori din considerente ce izvorăsc din realități iminente, Parlamentul poate incrimina, prin lege specială, o anumită conduită susceptibilă de a leza o serie de relații sociale ocrotite.

Așa fiind, Curtea a arătat că

art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 , care reglementează una dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, a fost instituit de legiuitor în vederea ocrotirii relațiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene. Aceasta reprezintă o opțiune de politică legislativă și nu aduce în niciun fel atingere dispozițiilor constituționale invocate în cauză. Astfel, textul de lege criticat se aplică tuturor persoanelor calificate ca subiecți activi și care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare, și, de asemenea, nu încalcă niciuna dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil ori dreptul la apărare, partea interesată având deplina libertate de a se prevala de toate acestea.

În ceea ce privește critica referitoare la absența din conținutul reglementării a exigențelor de previzibilitate și precizie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. De altfel, în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, paragraful 40, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă pertinentă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, circumstanțele care pot rezultă dintr-un act determinat. Or, nu se poate susține că dispozițiile legale criticate sunt văduvite de o astfel de cerință, deoarece acestea nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene.

De asemenea, în ceea ce privește pretinsa afectarea a dreptului de proprietate prin instituirea unei protecții superioare proprietății Uniunii Europene, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu se urmărește protecția dreptului de proprietate privată, ci protecția unor fonduri ce țin de patrimoniul unei instituții suprastatale, care, din această perspectivă, capătă, în acord cu dispozițiile art. 148 din Constituție, conotațiile unei proprietăți publice distincte.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

În sfârșit, Curtea constată că prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție nu au incidență în cauză, iar prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală referitoare la principiul legalității pedepsei nu sunt încălcate, întrucât dispozițiile legale contestate instituie cu suficientă precizie cadrul sancționator.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că reglementarea criticată vizează un obiect juridic special care are în vedere acele relații sociale cu caracter patrimonial în legătură directă cu interesele financiare ale Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt definite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, prin Hotărârea din 10 iulie 2003, pronunțată în Cauza C-11/00 Comisia vs Banca Centrală Europeană, paragraful 89, și Hotărârea din 10 iulie 2003, pronunțată în Cauza C-15/00 Comisia vs Banca Europeană de Investiții, paragraful 120, a fost definită noțiunea "interese financiare" ca incluzând nu numai veniturile/cheltuielile din bugetul Comunității (în prezent al Uniunii), dar și veniturile/cheltuielile din bugetul organizațiilor/oficiilor/agențiilor prevăzute de Tratat, întrucât protecția intereselor financiare se referă nu numai la administrarea alocărilor bugetare, ci și la totalitatea măsurilor care afectează sau pot afecta activele acestora.

Așa fiind, din această perspectivă, legiuitorul român este ținut de necesitatea adoptării în legislația internă a unei reglementări care să răspundă exigențelor minimale instituite în sensul Actului Consiliului din 26 iulie 1995 referitor la adoptarea Convenției privind protecția intereselor financiare ale Comunității Europene (cunoscută și sub numele de Convenția "PIF"), publicat în Jurnalul Oficial al Comunității Europene C 316 din 27 noiembrie 1995, cu cele 3 protocoale adiționale adoptate în baza art. 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (exarticolul 280 din TCE), întrucât Uniunea Europeană și statele membre combat frauda care afectează interesele sale financiare prin măsuri care se referă la aplicarea dreptului penal intern (a se vedea în acest sens art. 1 paragraful 2 din convenția menționată).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 18^1 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Vasile Orosz în Dosarul nr. 16.420/63/2007 al Tribunalului Dolj - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 23 iunie 2011.