Decizia nr. 1315/2011

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 219 din Codul de procedură civilă și ale art. 101 alin. (3) lit. a) și

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Mihai Popteanu în Dosarul nr. 3.688/303/2009 al Judecătoriei Sectorului 6 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 888D/2011 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textele invocate de autorul excepției sunt constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 3.688/303/2009, Judecătoria Sectorului 6 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 219 din Codul de procedură civilă și ale art. 101 alin. (3) lit. a) și

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Mihai Popteanu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 219 din Codul de procedură civilă creează discriminare între persoanele cu domiciliul în România, care nu au dreptul să răspundă în scris la întrebările formulate în interogatoriu, și persoanele domiciliate în alte state membru ale Uniunii Europene, care pot răspunde în scris la interogatoriu, cu toate că au dreptul de a circula liber în spațiul european, având astfel posibilitatea efectivă de a se prezenta în fața instanțelor.

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor

art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , se susține că acestea nu respectă principiul legalității și proporționalității pedepselor cu faptele săvârșite, întrucât în cauzele penale dispozițiile art. 18^1 din Codul penal dau posibilitatea aplicării unor sancțiuni administrative mai ușoare pentru săvârșirea unor fapte mai grave decât cele prevăzute de ordonanța de urgență criticată și că, pentru acest motiv, este încălcată norma constituțională referitoare la egalitate, impunându-se totodată ca România să acorde prioritate tratatelor internaționale ce prevăd aplicarea acestui principiu de drept.

Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , se arată că acestea încalcă principiul neretroactivității legii, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, prin eliminarea de către legiuitor, pe parcursul soluționării cauzei de către instanța de fond, a unuia dintre gradele de jurisdicție prevăzute de legea contravențională la data constatării contravenției și de care autorul înțelege să beneficieze în cazul unei soluții nefavorabile a primei instanțe.

Judecătoria Sectorului 6 București - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

Cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 219 din Codul de procedură civilă, instanța arată că reglementarea procedurii de administrare a probei interogatoriului este de competența exclusivă a legiuitorului, iar stabilirea în reglementarea acestei instituții a unor condiții diferite pentru persoanele domiciliate în România și pentru cele domiciliate în alte state membre ale Uniunii Europene se justifică, având în vedere situațiile diferite în care se află cele două categorii de persoane, nefiind încălcate în acest fel dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției.

În ceea ce privește constituționalitatea dispozițiilor

art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , se arată că situațiile evocate de autorul excepției sunt diferite, iar faptul că prevederile art. 18^1 din Codul penal permit aplicarea unor sancțiuni administrative mai ușoare decât cele prevăzute de ordonanța de urgență criticată, pentru alte categorii de fapte decât cele reglementate prin aceasta și care nu pot fi însoțite de sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce autovehiculul, nu creează o stare de inegalitate între persoane aflate în situații juridice identice, nefiind încălcate prin acest text legal principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor și principiul egalității în fața legii.

Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , se arată că faptele în cauză prezintă un pericol social minor, iar posibilitatea formulării plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, în termen de 15 zile de la data comunicării, la judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârșită fapta reprezintă o garanție suficientă a liberului acces la justiție, măsura eliminării recursului cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în aceste cauze fiind opțiunea legiuitorului. De asemenea, instanța menționează că normele procesuale sunt de imediată aplicare, chiar și în cazul proceselor în curs de soluționare la intrarea ei în vigoare, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul neretroactivității legii.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 219 din Codul de procedură civilă și ale art. 101 alin. (3) lit. a) și

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

Textele criticate au următorul cuprins:

- Art. 219: "(1) Cel chemat va fi întrebat de către președinte asupra fiecărui fapt în parte.

(2) Cu încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum și partea potrivnică pot pune de-a dreptul întrebări celui chemat la interogator.

(3) Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea soroci un nou termen pentru interogator.";

- Art. 101 alin. (3) lit. a): "(3) Constituie contravenție și se sancționează cu amendă prevăzută în clasa a III-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte:

a) nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere, depășirea sau trecerea la culoarea roșie a semaforului, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulație din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale";

- Art. 118 alin. (3^1): "(3^1) Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluționează plângerea este definitivă și irevocabilă.

"În opinia autorului excepției, dispozițiile art. 219 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, dispozițiile art. 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la egalitatea în fața legii și, respectiv, la nediscriminare și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil; prevederile

art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2), ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și prevederilor art. 20 și 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la egalitatea în fața legii și, respectiv, la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor; iar dispozițiile art. 118 alin. (3^1) din aceeași ordonanță de urgență încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, ale art. 21 - Accesul liber la justiție și ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și prevederile art. 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și, respectiv, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 219 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că potrivit acestora cel chemat la interogator va fi întrebat de către președinte asupra fiecărui fapt în parte. Cu încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum și partea potrivnică pot pune întrebări celui chemat la interogator. Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri. Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea soroci un nou termen pentru interogator. Iar potrivit dispozițiilor art. 223, partea care are domiciliu în străinătate poate fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată, caz în care interogatorul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale și autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este îndestulătoare.

Prin

Decizia nr. 1.115 din 16 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 18 noiembrie 2008,

Decizia nr. 1.154 din 6 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 29 decembrie 2008, și

Decizia nr. 403 din 24 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea a reținut că principiul egalității cetățenilor în fața legii nu are semnificația uniformității, situațiile obiectiv diferite în care se află diferiți cetățeni impunând un tratament juridic diferențiat. În cauză, reglementarea diferită a procedurii de administrare a probei cu interogatoriul pentru persoanele cu domiciliul în străinătate este justificată de situația diferită în care se află aceste persoane, respectiv faptul că locuiesc într-o altă țară, aspect ce face dificilă deplasarea lor în România pentru a fi prezente personal la interogatoriu și, prin urmare, nu încalcă prevederile art. 16 din Legea fundamentală.

Prin aceleași decizii, Curtea a statuat că nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor care consacră liberul acces la justiție și dreptul la apărare, deoarece prevederile criticate nu împiedică părțile interesate să se adreseze instanței, să fie asistate sau reprezentate de un apărător și să beneficieze de toate garanțiile unui proces echitabil.

De altfel, așa cum a statuat în mod constant Curtea Constituțională, în deplin acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Decizia din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 32), principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, stabilit în considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.

Pentru aceste motive nu poate fi reținută nici încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , Curtea reține că, potrivit acestora, nerespectarea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a regulilor privind prioritatea de trecere, depășirea sau trecerea la culoarea roșie a semaforului, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulație din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale, constituie contravenție și se sancționează cu amendă și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile.

De asemenea, Curtea constată că cele două ipoteze invocate de autorul excepției vizează instituții juridice diferite, respectiv răspunderea contravențională și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cazul faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Astfel, cu privire la încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, în repetate rânduri, prin decizii cum sunt

Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000,

Decizia nr. 49 din 21 martie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 1 iunie 2000, Curtea a statuat, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că principiul constituțional al egalității nu are semnificația uniformității și că atâta vreme cât situațiile juridice avute în vedere sunt diferite nu poate fi reținută o încălcare a acestuia.

Totodată, Curtea constată că reglementarea răspunderii contravenționale și a sancțiunilor cu caracter administrativ este de competența legiuitorului și ține de politica statului, care, în scopul prevenirii săvârșirii faptelor penale și a celor de natură contravențională, impune sancțiuni disuasive, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin textele criticate a principiului legalității și proporționalității pedepselor cu faptele săvârșite.

În ceea ce privește constituționalitatea dispozițiilor

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că stabilirea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță este de competența exclusivă a legiuitorului, care, ținând cont de specificul obiectului fiecărei categorii de litigii, poate reglementa norme procedurale derogatorii de la regulile generale stabilite prin Codul de procedură civilă, accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituție neînsemnând obligativitatea asigurării accesului la toate gradele de jurisdicție pentru toate categoriile de cauze sau litigii, iar dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție, nu presupune existența a două grade de jurisdicție. Din acest punct de vedere, principiul liberului acces la justiție trebuie corelat cu cel al egalității în drepturi, astfel încât acordarea accesului liber la justiție să țină cont de realitățile sociale inevitabil diferite. În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudența sa că regula prevăzută la art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Dar el poate institui în considerarea unor situații deosebite reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și procedura sunt stabilite de lege. Astfel, în cazul de față, Curtea reține că prin

art. X pct. 2 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, legiuitorul a instituit o regulă procedurală nouă, derogatorie de la normele procesual civile de drept comun, ce elimină calea de atac a recursului, înlăturând în acest fel un grad de jurisdicție, în scopul simplificării și sporirii celerității soluționării cauzelor, cu impact direct asupra executării hotărârilor judecătorești astfel pronunțate. În acest sens, Curtea constată că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

reglementează contravenții ce sunt săvârșite prin fapte ușor de individualizat și lipsite de complexitate, a căror constatare și sancționare de către organele abilitate și al căror control exercitat de către instanțele de judecată presupun o activitate cu un grad de dificultate redus, în special în privința administrării probelor, ce nu necesită existența mai multor grade de jurisdicție în vederea soluționării corecte a cauzelor. Așadar, Curtea reține că, fiind vorba despre hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de judecătorii în soluționarea unor plângeri formulate împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a unor contravenții, stabilirea unor căi de atac diferite pentru diferite categorii de litigii nu creează discriminare, conform art. 16 din Constituție și, respectiv, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât titularii dreptului de a exercita aceste căi de atac sunt persoane aflate în situații juridice diferite. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea și că unor situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit, așa cum reiese din

Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.

Prin urmare, Curtea nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 219 din Codul de procedură civilă și ale art. 101 alin. (3) lit. a) și

art. 118 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Mihai Popteanu în Dosarul nr. 3.688/303/2009 al Judecătoriei Sectorului 6 București - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 octombrie 2011.