Decizia nr. 126/2000

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna. Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 și 2.740/1999 ale Tribunalului București - Secția comercială și în Dosarul nr. 3.214/1999 al Curții de Apel București - Secția comercială.

La apelul nominal este prezenta Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, prin avocații Mihai Constantinescu și Dan Sulica. Lipsesc Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. și Banca Română de Comerț Exterior - Bancorex - S.A., față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 11C/2000, 12C/2000, 13C/2000, 14C/2000, 15C/2000, 16C/2000, 17C/2000, 18C/2000, 19C/2000, 20C/2000 și 82C/2000 la Dosarul nr. 10C/2000, având în vedere ca părțile sunt aceleași, precum și ca exista o legătură strânsă în ceea ce privește obiectul și cauza fiecăreia dintre aceste pricini. Reprezentanții părții prezente sunt de acord cu conexarea, întrucât toate aceste cauze au aceleași părți și același obiect. Reprezentantul Ministerului Public este, de asemenea, de acord cu măsura conexarii, pentru aceleași considerente. Fața de aceste sustineri, pentru o mai buna administrare a justiției, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor indicate mai sus la Dosarul nr. 10C/2000.

Magistratul-asistent șef referă cu privire la cererile autorului excepției de amânare a cauzelor conexate pentru 11 iulie 2000, când este fixat termen de judecată pentru dosarele nr. 116C/2000, 117C/2000 și 122C/2000, cu același obiect și aceleași părți, arătând în continuare ca, ulterior, autorul excepției a depus alte cereri de amânare în aceleași dosare pentru data de 19 septembrie 2000, când este fixat termen de judecată în dosarele nr. 138C/2000 și 139C/2000. Reprezentanții Agenției de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea cererilor, acestea fiind formulate în scopul vadit al tergiversarii soluționării cauzei. Reprezentantul Ministerului Public, la rândul sau, pune concluzii de respingere a acestor cereri de amânare. Curtea respinge cererile formulate de autorul excepției, întrucât amânarea în vederea conexarii cu alte dosare care au termen ulterior nu se justifica și ar conduce la tergiversarea soluționării excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele care au termen fixat pentru data de astăzi.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentanții Agenției de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea excepției de neconstituționalitate a

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999 . În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, se susține ca aceasta este nefondata, întrucât dreptul la egalitate în fața legii nu neagă existenta "dreptului fundamental la diferentiere". În sprijinul acestor sustineri se evoca jurisprudenta Curții Constituționale, care a statuat ca principiul egalității nu înseamnă uniformitate și, prin urmare, dacă la situații egale trebuie să se aplice un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate să fie decât diferit (deciziile nr. 70/1993, 74/1994 și 85/1994), aceasta practica fiind în concordanta cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, pentru soluționarea acestei critici este esențial să se observe ca pentru procedura instituită de

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

exista o ratiune suficienta care justifica aceasta reglementare. Astfel, aceasta ordonanța urmărește realizarea creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică, care au un statut asemănător cu creanțele bugetare. De aceea, procedura specială privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică este justificată de vocația lor, de asemenea, specială.

Cu privire la constituționalitatea executării printr-o procedură specială a creanțelor bugetare, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, constatând constituționalitatea procedurii instituite prin

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 . De asemenea, se susține că nu este identică nici situația debitorilor unor creanțe bancare neperformante cu aceea a altor debitori, deoarece astfel de creanțe, preluate la datoria publică, prezintă un coeficient ridicat de risc. Ele prezintă un risc major și prin debitori, care de cele mai multe ori sunt insolvabili. Dreptul la diferentiere se justifica prin natura interesului avut în vedere, în speta interesul public. De asemenea, în ceea ce privește critica potrivit căreia prin actul normativ se încalcă dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, reprezentanții Agenției de Valorificare a Activelor Bancare susțin ca normele referitoare la competența și la procedura de judecată a litigiilor legate de executarea creanțelor neperformante sunt legitimate constituțional de dispozițiile art. 125 alin. (3) din Legea fundamentală. Referitor la susținerea ca actul normativ criticat încalcă liberul acces la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, în primul rând, se arata ca, în ceea ce privește cauțiunea, în excepție se omite faptul ca această măsură a fost deja instituită prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998

privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, astfel cum a fost modificată ulterior. Reglementarea cuprinsă în art. 40 din ordonanța preia o reglementare anterioară, care însă nu face obiectul excepției de neconstituționalitate. Sub acest aspect, pun concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind lipsită de obiect. În al doilea rând, se susține ca accesul la justiție nu este obstructionat de necesitatea plății unei cauțiuni, pentru ca aceasta nu stavileste accesul la justiție, ci este menita sa împiedice folosirea abuzivă a mijloacelor procedurale în scopul tergiversarii executării creanțelor. În legătură cu obligația de comunicare prealabilă a acțiunii, a actelor pe care se întemeiază și a interogatoriului scris, se susține ca aceasta reprezintă o măsura de celeritate a realizării actului de justiție, dar nu se încalcă accesul liber la justiție. Dispozițiile art. 8 și ale art. 11 alin. (2) din aceeași ordonanța sunt constituționale, întrucât nu este încălcat dreptul la apărare, deoarece, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar potrivit art. 128 din Constituție, părțile pot exercita căile de atac în condițiile legii. În fine, privitor la motivul de neconstituționalitate a dispozițiilor care reglementează atribuțiile Agenției de Valorificare a Activelor Bancare în ceea ce privește executarea creanțelor neperformante cesionate, se arata că nu este cu nimic incalcata competența instanțelor judecătorești de a soluționa conflictele ce pot aparea ca urmare a aplicării acestor măsuri.

Reprezentanții Agenției de Valorificare a Activelor Bancare depun concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției, sustinand ca procedura specială de executare silită, instituită prin ordonanța, este în concordanta cu prevederile art. 16 din Constituție și cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult,

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

a fost emisă în baza unei legi de abilitare și, ca atare, dispozițiile sale pot deroga de la lege. De asemenea, se arata că nu este încălcat nici liberul acces la justiție, măsurile procesuale prevăzute de ordonanța având menirea sa prevină abuzul în exercițiul unor drepturi procesuale. În legătură cu pretinsa încălcare a dreptului la apărare se arata ca motivul invocat nu este întemeiat, întrucât instituirea unei singure cai de atac, și anume recursul, nu constituie o lezare a dreptului la apărare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin încheierile din 1 noiembrie 1998, pronunțate în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 și 2.740/1999 ale Tribunalului București - Secția comercială, precum și prin Încheierea din 19 ianuarie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 3.214/1999 de Curtea de Apel București - Secția comercială, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a ansamblului dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, și, în special, a dispozițiilor art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) și (2) și art. 40. Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. din București.

Obiectul dosarelor îl constituie apelul declarat împotriva sentințelor civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București și, respectiv, de Tribunalul București - Secția comercială, prin care s-au respins opozițiile împotriva formelor de executare inițiate de Banca Română de Comerț Exterior - Bancorex - S.A. Formele de executare au fost inițiate prin somație de executare referitoare la obligația Societății Comerciale "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. de a plati o sumă reprezentând valoarea unor bilete la ordin aflate în posesia menționatei bănci. În temeiul

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, Agenția de Valorificare a Activelor Bancare a succedat în drepturile procesuale ale Băncii Române de Comerț Exterior - Bancorex - S.A.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

este neconstitutionala în totalitatea ei, pentru ca este "vadit partinitoare", incalcand dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituția României, dispoziții care prevăd ca "Nimeni nu este mai presus de lege". Potrivit motivarii autorului excepției,

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

"a fost emisă într-un domeniu în care exista deja o reglementare", făcându-se în acest sens referire la dispoziții ale Codului comercial, art. 478-489, care reglementau regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 99/1999

privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care a abrogat dispozițiile art. 478-489 din Codul comercial, dar a prevăzut în art. 102 alin. (1) ca amanetul sau ipoteca asupra bunurilor, constituită și înregistrată anterior, rămâne supusă dispozițiilor legale existente la data constituirii ei. De asemenea, în dezvoltarea motivarii excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arata ca, în completarea procedurii prevăzute în textele evocate ale Codului comercial, sunt aplicabile și prevederile Codului de procedura civilă care se referă la procedura executării silite, inclusiv în materie imobiliară. Pe de altă parte, se arata ca însăși

Legea nr. 99/1999

prevede la art. 75 dreptul la opoziție la vânzarea bunului gajat al debitorului, creditorului sau proprietarului bunului, pe care acesta îl poate exercita în termen de 5 zile libere de la primirea notificării. Or,

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

"instituie o procedură specială în domeniul executării silite mobiliare și imobiliare, procedura care deroga de la dispozițiile dreptului comun și care este valabilă doar în ce privește Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și debitorii acesteia". Astfel, art. 4 stipulează ca titlul executoriu se comunică debitorului și se pune în executare fără nici o alta formalitate, iar art. 23 din ordonanța prevede că executarea silită a bunurilor imobile ipotecate și a bunurilor mobile gajate se poate face în termen de 5 zile de la comunicarea titlului executoriu către proprietarul acestuia, fără încuviințarea instanței. Prin titlu executoriu, în baza art. 3 alin. (1) din ordonanța, se înțelege contractele sau convențiile de credit dintre banca și debitorul cedat ori alte titluri constatatoare de creanțe, actele prin care s-au constituit garanții personale sau reale pentru restituirea acestor creanțe cesionate Agenției de Valorificare a Activelor Bancare, precum și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de aceasta pentru realizarea creanțelor preluate.

De asemenea, se arata ca art. 12 din ordonanța în discuție prevede un termen de prescripție mai scurt pentru acțiunile îndreptate împotriva Agenției de Valorificare a Activelor Bancare. Se considera ca în acest fel "se creează o inegalitate discriminatorie de tratament juridic între Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, în calitate de creditor, care se supune unei anumite legi -

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

- și ceilalți creditori aflați în situații asemănătoare și care se supun unei alte legi, cu mult mai dezavantajoase [...]. Pe de altă parte, se creează o discriminare între debitorii Agenției de Valorificare a Activelor Bancare și ceilalți debitori", inlaturandu-se egalitatea în drepturi consacrată de art. 16 din Constituție.

Autorul excepției invoca în motivarea acesteia și încălcarea art. 24, care prevede garantarea dreptului la apărare, și a art. 128 din Constituție, care reglementează dreptul părților interesate de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești. În acest sens se susține ca, prin art. 11 alin. (2) din ordonanța criticata, se prevede o singura cale de atac - recursul, lipsind partea interesată de o cale de atac - apelul, ceea ce, potrivit susținerilor autorului excepției, constituie "o atingere grava a dreptului la apărare, mai ales ca apelul este singura cale devolutiva de atac și provoacă o rejudecare a fondului". Acest aspect este considerat, în același timp, și ca o încălcare a egalității în drepturi prevăzute la art. 16 din Constituție. Tot ca o încălcare a dreptului la apărare este considerată și dispoziția cuprinsă în art. 9 alin. (3) din ordonanța, care instituie prezumția renunțării de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare și la probele în susținerea acestor apărări, în cazul în care partea nu comunică întâmpinarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire înainte de primul termen de judecată, inlaturandu-se astfel aplicarea prevederilor art. 118 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, se invoca și încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, care consacra liberul acces la justiție, precizând ca nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În acest sens se evoca prevederile art. 40 din ordonanța, care stabilesc ca debitorii pot contesta în justiție măsurile dispuse de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare numai cu depunerea unei cauțiuni egale cu jumătate din valoarea activului bancar supus valorificării. Un alt text considerat contrar principiului constituțional al liberului acces la justiție este cel cuprins în art. 9 alin. (1) din ordonanța, care prevede că reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanța, sub sancțiunea neprimirii cererii de către judecător, în timp ce Codul de procedură civilă condiționeaza primirea cererii de către judecător doar de îndeplinirea unor condiții de forma pentru cererea respectiva.

Un alt motiv de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

îl constituie, potrivit susținerilor autorului excepției, încălcarea dispozițiilor art. 125 din Constituție, care stabilesc ca justiția se realizează de Curtea Suprema de Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, prevăzând, în același timp, ca este interzisă înființarea de instanțe extraordinare, iar competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege. Prin faptul ca

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

da în competența Agenției de Valorificare a Activelor Bancare toată procedura executării silite, cu excepția litigiilor, autorul excepției considera ca, întrucât "executarea silită tine de noțiunea de justiție, fiind ultima faza a procesului civil", prevederile ordonanței sunt neconstituționale.

Curtea de Apel București - Secția comercială, exprimandu-și opinia asupra excepției ridicate în Dosarul nr. 3.214/1999, apreciază ca ordonanța "instituie o procedură specială în domeniul executării silite mobiliare și imobiliare, procedura care deroga de la dispozițiile dreptului comun și care este valabilă în ce privește Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și debitorii acesteia". În concluzie, considera ca "Dispozițiile acestei ordonanțe aduc o atingere grava dreptului de apărare, accesului liber la justiție."

Tribunalul București - Secția comercială își exprima opinia în legătură cu excepția ridicată în celelalte dosare, în sensul că "acest act normativ mai degraba nu delimiteaza în timp și spațiu toate chestiunile", apreciind ca textul ordonanței este "nu neconstitutional, ci neaplicabil [...]".

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate nu este intemeiata, sustinand, în esenta, ca

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

instituie o reglementare specială în materia executării silite pentru realizarea creanțelor bancare neperformante preluate de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, care, conform

Hotărârii Guvernului nr. 387/1999 , este organ de specialitate al administrației publice centrale, subordonat Guvernului. Sumele rezultate din valorificarea activelor sunt destinate acoperirii creditelor acordate de băncile cu capital majoritar de stat și altor plati, iar diferența se virează la bugetul de stat. Astfel, este evident ca "activitatea Agenției de Valorificare a Activelor Bancare este de interes general, întrucât are ca scop recuperarea unor fonduri ca resurse pentru bugetul de stat, componenta a bugetului public național, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituție". Or, conform art. 1725 din Codul civil, în ceea ce interesează "tezaurul public", reglementările proprii, de excepție de la dreptul comun, sunt de resortul legii speciale. O astfel de reglementare se regaseste în

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare, aprobată prin

Legea nr. 108/1996 , potrivit căreia sunt realizate prin executare silită obligațiile de plată a unor sume ce reprezintă venituri publice. În continuare se mai arata ca, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție, statul trebuie să asigure "protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară". În acest scop, acesta stabilește măsuri cu caracter economic, prin care se urmărește realizarea politicii financiare specifice reformei în acest domeniu. Preluarea de către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare a activelor neperformante de la băncile comerciale la care statul este acționar majoritar s-a făcut în scopul valorificării acestora cu mai multă celeritate.

Adoptarea

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999 , prin care s-a instituit un regim juridic special de urmărire și valorificare a creanțelor preluate de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, se justifica, potrivit opiniei Guvernului, prin faptul ca aproape toate sumele rezultate din valorificarea activelor bancare se fac venituri la bugetul de stat, ceea ce impune "o recuperare cat mai optima și într-un timp cat mai scurt a sumelor respective". Prin aceasta ordonanța "nu sunt incalcate dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție [...]", toate creanțele de acest fel "fiind recuperate, potrivit legii speciale, în condiții egale și fără nici un fel de discriminări".

De asemenea, se apreciază ca "prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

nu încalcă nici dispozițiile constituționale privitoare la dreptul de apărare, fiecare parte în litigiile ce se nasc în legătură cu executarea unor astfel de creanțe bugetare fiind libera să-și angajeze un apărător și dispune de toate garanțiile procesuale".

În legătură cu faptul ca, potrivit art. 11 alin. (2) din ordonanța, se prevede o singura cale de atac, și anume, recursul, se arata ca aceasta "nu contravine dispozițiilor Legii fundamentale, întrucât art. 128 din Constituție prevede că «Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii», ordonanța reglementand căile de atac pentru aceasta procedura specială".

Referitor la reglementarea cuprinsă în ordonanța, potrivit căreia "Nerespectarea obligației de comunicare prezuma renunțarea de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare și la probele în susținerea acestor apărări", Guvernul susține ca aceasta "nu încalcă dreptul la apărare, întrucât nimeni nu poate invoca propria culpa, iar părțile cunosc obligația pe care o au cu privire la comunicarea întâmpinării și termenul în care aceasta trebuie îndeplinită".

În ceea ce privește dispozițiile ordonanței care prevăd obligația de a depune o cauțiune în cazul introducerii contestației la executare, se arata ca în cauza "nu este vorba de o taxa judiciară de timbru, astfel cum se arata în motivarea excepției de neconstituționalitate, ci de o cauțiune, deci o garanție, ce ar putea fi dispusă de instanța și în alte litigii privind contestația asupra executării silite în baza art. 401 din Codul de procedură civilă, garanție care, în cazul reglementat de aceasta ordonanța, devine obligatorie, datorită specificului acestor creanțe".

Cu privire la faptul ca, potrivit prevederilor art. 13 din ordonanța, procedurile de executare silită pentru valorificarea activelor bancare preluate de agenție sunt puse în aplicare de corpul de executori ai acesteia sau de executorii judecătorești, Guvernul susține că nu sunt incalcate dispozițiile art. 125 din Constituție, întrucât litigiile în legătură cu creanțele bancare neperformante preluate la datoria publică se soluționează de instanțele judecătorești, conform prevederilor art. 8 din ordonanța, iar potrivit art. 40, "Debitorii pot contesta în justiție măsurile dispuse de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și pot face contestație la executare [...]".

Președintele Senatului și președintele Camerei Deputaților nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor în fiecare dosar, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 august 1999. Astfel cum a fost formulată, excepția de neconstituționalitate se referă, în primul rând, la ansamblul

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

și, în mod special, la dispozițiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) și (2) și ale art. 40 din acest act normativ.

Ulterior sesizării Curții Constituționale, actul normativ criticat a fost modificat prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 25/2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 3 aprilie 2000, însă criticile de neconstituționalitate formulate nu au legătură cu textele modificate.

Autorul excepției considera ca dispozițiile ordonanței criticate sunt neconstituționale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și (2), art. 125 și 128 din Constituție.

Textele constituționale invocate în motivarea excepției au următorul cuprins:

- art. 16: "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege." ;

- art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";

- art. 125: "(1) Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

(2) Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare.

(3) Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege.";

- art. 128: Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.".

I. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca, prin

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, adoptată în baza

Legii nr. 140/1999

privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, se reglementează o procedură specială pentru realizarea creanțelor bancare neperformante preluate de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și pentru soluționarea litigiilor și cererilor de orice natura în legătură cu aceste creanțe, precum și pentru executarea silită. Aceasta procedura derogatorie de la dreptul comun prevăzute în special în Codul de procedură civilă, vizează în esenta: titlurile executorii, comunicarea și punerea în executare a acestora; blocarea conturilor, sechestrarea acțiunilor și instituirea administrării speciale a societăților comerciale debitoare; reguli speciale privind soluționarea de către instanțele judecătorești a litigiilor în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică în care este parte Agenția de Valorificare a Activelor Bancare; organele de executare și competența lor; comunicarea titlului executor și sechestrul; vânzarea bunurilor urmărite silit.

În legătură cu critica de neconstituționalitate care privește ansamblul

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999 , critica referitoare la instituirea unei proceduri executionale speciale, care ar favoriza Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, ceea ce, în opinia autorului excepției, încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra principiului egalității, statuand în mod constant ca egalitatea nu este sinonima cu uniformitatea, astfel ca, dimpotriva, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, și Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000. În același sens este, de altfel, și jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârile pronunțate în cazurile: "Marks împotriva Belgiei", 1979, "Moustaquim împotriva Belgiei", 1991, "Engel și alții împotriva Olandei", 1976).

Din aceasta perspectiva Curtea constata ca

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

are în vedere o categorie specială de creanțe, pentru care prevede o procedură executionala specială, și anume creanțele bancare neperformante preluate la datoria publică interna, asa cum se precizează în titlul ordonanței, precum și în cuprinsul unor articole din aceasta (de exemplu, în art. 2, 7, 8 și 42).

Pe de altă parte, Curtea observa ca exista o strânsă legătură între datoria publică interna (astfel cum aceasta este reglementată prin

Legea nr. 91/1999

privind datoria publică) și bugetul de stat, ceea ce este de natura sa constituie o justificare suficienta pentru diferența de tratament juridic în ceea ce privește procedura executionala a creanțelor preluate la datoria publică interna. În acest sens Curtea retine ca și cu privire la executarea creanțelor bugetare exista o procedură specială (care deroga de la normele dreptului comun), reglementată de

Ordonanța Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996

(aprobată, cu modificări și completări, prin

Legea nr. 108 din 10 octombrie 1996 ), cu modificările ulterioare. De altfel, procedura executionala specială, prevăzută de

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , cu modificările și completările ulterioare, a fost examinata de Curtea Constituțională, sesizată cu excepții de neconstituționalitate privind unele texte ale acesteia care se refereau la caracterul derogator de la normele Codului civil și ale Codului de procedura civilă în ceea ce privește executarea silită. Prin deciziile astfel pronunțate Curtea Constituțională a reținut ca dispozițiile criticate ale

Ordonanței Guvernului nr. 11/1996

sunt constituționale. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 135 din 20 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999; Decizia nr. 158 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999; Decizia nr. 31 din 2 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 5 mai 1999.

În ceea ce privește susținerea autorului excepției ca ordonanța încalcă prevederea constituțională din art. 16 alin. (2), care stabilește ca "Nimeni nu este mai presus de lege", Curtea retine ca aceasta sustinere nu este relevanta în cauza, întrucât, asa cum s-a mai arătat, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, justificate obiectiv și rațional, pentru situații diferite. În speta însă tratamentul juridic diferit se justifica prin natura specială a creanțelor preluate la datoria publică interna.

Curtea mai retine ca într-adevăr, prin conținutul sau,

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

reglementează procedura executării creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică, cuprinzând norme de procedura privind executarea, precum și unele norme de competența, care deroga de la dispozițiile Codului de procedura civilă, cat și de la alte dispoziții cuprinse în legi speciale. Prin aceasta însă ordonanța nu încalcă normele constituționale, întrucât, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Conform acestei dispoziții constituționale, legea privind competența și procedura nu este, în sensul Constituției, lege organică, ci lege ordinară, astfel ca norme în aceste materii pot fi stabilite și prin ordonanțe date în baza unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, asa cum Curtea Constituțională a afirmat constant în jurisprudența sa. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 718 din 29 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 31 decembrie 1997.

În motivarea criticii de neconstituționalitate care vizează încălcarea, prin prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999 , a accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, autorul excepției susține ca aceasta critica are în vedere, mai întâi, dispozițiile art. 40 din ordonanța, care condiționeaza posibilitatea de a face contestație la executare de depunerea unei cauțiuni egale cu jumătate din valoarea activului bancar supus valorificării, precum și, în al doilea rând, dispozițiile art. 9 alin. 1 din ordonanța, potrivit cărora reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanța, sub sancțiunea neprimirii cererii fără dovada îndeplinirii obligației de comunicare.

Curtea observa, în legătură cu aceasta critica de neconstituționalitate, ca se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi prevăzute în ordonanța, care nu contravin principiului accesului liber la justiție, condiții de natura sa împiedice abuzul de drept și, în același timp, să asigure celeritatea procedurii de realizare a creanțelor prevăzute de ordonanța, și, pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiție. În realitate cele doua condiții prevăzute în textele de lege criticate sunt justificate în contextul măsurilor derogatorii prevăzute de ordonanța și nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiție. De altfel, în ceea ce privește obligarea la cauțiune, Curtea constata ca art. 401 din Codul de procedură civilă, în materia contestației la executare, prevede o asemenea măsura chiar în cadrul procedurii obișnuite.

O alta critica de neconstituționalitate se referă la încălcarea dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituție. Potrivit susținerilor autorului excepției, prin aceasta ordonanța, la art. 11 alin. (2) se prevede o singura cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța, și anume recursul, lipsind astfel partea interesată de calea de atac a apelului, "singura cale devolutiva de atac care provoacă o rejudecare a fondului, ceea ce constituie o garanție a dreptului de apărare". De asemenea, în conceptia autorului excepției, dreptul la apărare este încălcat și prin faptul ca, "prin dispozițiile art. 9 alin. (3) din ordonanța, se instituie prezumția renunțării de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare și în susținerea acestor apărări în cazul în care partea nu comunică întâmpinarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de primul termen de judecată".

Curtea observa ca, asa cum rezultă din întreaga motivare a excepției de neconstituționalitate, aceasta se întemeiază de fapt pe negarea oricărei posibilități de reglementare prin ordonanța a unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, atât în ceea ce privește executarea silită a creanțelor la care se referă ordonanța, cat și în ceea ce privește procedura de soluționare de către instanța a litigiilor în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică, precum și cu privire la normele de competența a instanțelor judecătorești, ceea ce nu corespunde prevederilor constituționale.

Analizând dispozițiile cuprinse în ordonanța, Curtea retine ca acestea sunt compatibile cu exercitarea dreptului la apărare pentru părțile interesate, oferind posibilitatea accesului la justiție pentru soluționarea litigiilor. Ordonanța cuprinde, în cap. IV, reguli speciale care, deși prevăd condiții de natura să asigure celeritatea judecării proceselor prin scurtarea unor termene și comunicarea actelor, nu împiedica totuși partea interesată să își valorifice drepturile sau sa combata susținerile adversarului și nu aduc atingere dreptului de a-și angaja avocat. Faptul ca, potrivit ordonanței, hotărârile pronunțate de instanța nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ci numai cu recurs, iar instanța competența sa judece litigiul în fond este curtea de apel, ceea ce atrage competența Curții Supreme de Justiție pentru soluționarea recursului, nu este de natura sa aducă atingere dreptului constituțional de apărare al părții interesate. De altfel, este de menționat ca și Codul de procedură civilă cuprinde dispoziții care prevăd competența de fond a curților de apel (art. 3), precum și ca reglementează situații în care hotărârile pronunțate pot fi atacate numai cu recurs (de exemplu, art. 299). Împrejurarea ca pentru hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea anumitor categorii de litigii nu este prevăzută și calea de atac a apelului, ci numai cea a recursului, nu poate fi considerată neconstitutionala, întrucât însăși Legea fundamentală prevede, în art. 128, ca "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Curtea constata ca aceasta prevedere constituțională, coroborata cu dispozițiile art. 24 privind dreptul la apărare, permite ca prin lege sau prin ordonanța a Guvernului, emisă în temeiul delegării legislative, să se reglementeze în mod diferit căile ordinare de atac. De altfel, jurisprudenta Curții Constituționale a stabilit în mod constant ca nici o dispoziție constituțională nu limitează dreptul legiuitorului la o anumită reglementare a unei cai de atac, cu condiția de a nu se aduce atingere altor texte constituționale. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 3 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 15 iulie 1992, și Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998.

Susținerea autorului excepției, în sensul că se încalcă dreptul de apărare prin dispozițiile art. 9 alin. (3) din ordonanța, referitoare la obligativitatea întâmpinării și a depunerii ei până la primul termen de judecată, precum și la obligativitatea comunicării întâmpinării, a actelor pe care se întemeiază și, după caz, a interogatoriului scris, sub sancțiunea de a se prezuma renunțarea de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare și la probele în susținerea acestor apărări, nu poate fi reținută de Curte, întrucât reglementarea exercitării unui drept procesual, inclusiv prin prevederea anumitor termene și condiții de realizare, nu are semnificatia încălcării acelui drept în cazul în care, din lipsa de diligenta a părții interesate, termenele și condițiile respective nu au fost respectate.

În fine, o alta critica de neconstituționalitate se referă la faptul ca

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

da întreaga procedura a executării silite în competența Agenției de Valorificare a Activelor Bancare, ceea ce, potrivit susținerilor autorului excepției, constituie o încălcare a prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituție, conform cărora "Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", fiind interzisă înființarea instanțelor extraordinare. Se susține ca aceste texte constituționale sunt incompatibile cu drepturile largi conferite Agenției de Valorificare a Activelor Bancare în materia executării silite, menționându-se în acest sens prevederile art. 4, art. 5 alin. (1) și (2), art. 13, art. 18 alin. (1), art. 22, 23, 25, 27, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 și ale art. 34 alin. (1)-(3), texte ce îi dau în competența atribuții care, potrivit dreptului comun, revin instanței judecătorești.

Curtea observa ca aceasta critica de neconstituționalitate nu face distincție între activitatea de infaptuire a justiției, de soluționare a litigiilor, care, într-adevăr, este de competența exclusiva a instanțelor judecătorești prevăzute de Constituție, și activitatea de executare silită, reglementată, în principal, prin Codul de procedură civilă, activitate care nu mai are ca scop soluționarea litigiului, ci punerea în aplicare a unei hotărâri judecătorești sau a unui alt titlu executoriu. În legătură cu aceasta distincție dintre activitatea de infaptuire a justiției și cea de executare a hotărârilor judecătorești sau a altui titlu executoriu, edificatoare sunt dispozițiile

art. 2 alin. 2 și 3 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, care prevăd: "Instanțele judecătorești infaptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecații.

Instanțele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o alta competența." În același timp,

art. 138 din Legea nr. 92/1992 , republicată, prevede că "Pe lângă tribunale și judecătorii vor funcționa executori judecătorești, care vor efectua executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii și vor îndeplini orice ale atribuții date prin lege". Este astfel evident ca executarea hotărârilor judecătorești nu reprezintă activitate de infaptuire a justiției. De altfel, și alte acte normative ca, de exemplu,

Legea bancară nr. 58/1998 , permit băncilor să își organizeze corp propriu de executori pentru activitatea strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparținând băncilor.

În consecința, Curtea Constituțională constata ca, având în vedere distincția care trebuie să se facă între activitatea de infaptuire a justiției - prin soluționarea litigiilor - și activitatea de executare a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, nu poate fi primită critica de neconstituționalitate, potrivit căreia prin dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

se încalcă dispozițiile art. 125 din Constituție, sugerandu-se ca Agenția de Valorificare a Activelor Bancare ar fi dobândit atribuții de infaptuire a justiției.

În legătură cu faptul ca prin

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

pentru Agenția de Valorificare a Activelor Bancare au fost prevăzute atribuții în materie de executare silită, care deroga de la prevederile Codului de procedura civilă, nu se poate retine neconstituționalitatea acestor prevederi, de vreme ce ordonanța - emisă în baza delegării legislative prin lege specială de abilitare - poate să modifice normele de competența și de procedura, conform art. 125 alin. (3) din Constituție.

În sfârșit, Curtea mai retine ca ordonanța stabilește, în cap. IV, reguli speciale privind soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești, în cap. V, necesitatea autorizării date de instanța judecătorească pentru anumite acte ale executorilor Agenției de Valorificare a Activelor Bancare, iar în art. 40, posibilitatea debitorilor de a contesta în justiție măsurile dispuse de Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și de a face contestație la executare. Fața de aceste prevederi ale ordonanței rezultă ca sunt vadit netemeinice criticile de neconstituționalitate privind încălcarea liberului acces la justiție și a dreptului la apărare.

II. Considerentele expuse mai sus cu privire la critica de neconstituționalitate a ansamblului

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

sunt valabile și pentru criticile formulate de autorul excepției cu privire la dispozițiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) și (2) și ale art. 40 din ordonanța, texte menționate în mod special în motivarea excepției de neconstituționalitate, întrucât acestea cuprind reglementări care au format, în esenta, obiectul criticilor de neconstituționalitate care au vizat întregul cuprins al ordonanței.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, 2, 3, 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, excepție ridicată de Societatea Comercială "G.C.P. - General Consulting and Procurement" - S.A. din București în dosarele nr. 2.238/1999, 2.239/1999, 2.240/1999, 2.732/1999, 2.733/1999, 2.734/1999, 2.735/1999, 2.736/1999, 2.738/1999, 2.739/1999 și nr. 2.740/1999 ale Tribunalului București - Secția comercială și în Dosarul nr. 3.214/1999 al Curții de Apel București - Secția comercială.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 iulie 2000.