Decizia nr. 247/2012

Articolul 13

din Legea nr. 51/1991 : "Situațiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.

Cererea de autorizare se formulează în scris și trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.

Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României.

În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.

Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.

Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.";

-

Articolul 11

din Legea nr. 14/1992 : "Activitățile prevăzute la art. 9 și 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) și (12) referitor la prezumția de nevinovăție și la principiul legalității pedepsei, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 26 - Viața intimă, familială și privată, art. 28 - Secretul corespondenței, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și regimului de executare a acestora, precum și dispozițiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege și art. 8 - Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală, precum și a celor cuprinse în secțiunea V^1 capitolul II a titlului III din Codul de procedură penală, statuând că dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al

art. 2 din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [... ]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, sens în care a reținut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale".

În plus, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de

Legea nr. 281/2003

privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale și

Legea nr. 356/2006

pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Cât privește dispozițiile art. 224 ultimul alineat din Codul de procedură penală, Curtea constată că prin

Decizia nr. 524 din 27 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi, reținând în esență că judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând și coroborând probele, astfel că informațiile culese imediat după săvârșirea faptei reclamate, în măsura obținerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură.

De asemenea, prin

Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a mai arătat că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise și bine determinate a altor instituții. Așa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, și anume acela de a completa informațiile organelor de urmărire penală, de a verifica informațiile deținute și de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Așa fiind, aceste acte, prin conținutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniță se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanțiilor impuse de faza urmăririi penale.

Curtea a reținut că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanțiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speță a dreptului la apărare, așa cum se susține în motivarea excepției de neconstituționalitate din cauză, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare și respectare a legii, care nu intră sub incidența contenciosului constituțional.

De altfel, prin

Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reținut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanșării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal și se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reținut, de asemenea, că, deși, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanța ar înțelege să-i dea eficiență.

Prin

Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 13 din Legea nr. 51/1991 , reținând că în examinarea excepției este necesar să se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituție, în conformitate cu care dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze securitatea națională, și prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, care stabilesc că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns dacă se impune, între altele, pentru apărarea securității naționale.

În raport cu aceste prevederi din Constituție, Curtea a constatat că nu pot fi primite susținerile autorilor excepției și nu poate reține existența unei discriminări în aplicarealegii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile

Legii nr. 51/1991

privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al

Legii nr. 51/1991

și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției.

Probele administrate - indiferent de procedura legală urmată - vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de

Legea nr. 51/1991

nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii.

În aceeași ordine de idei, Curtea a reținut că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece Convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.

Văzând prevederile art. 31 alin. (3) și ale art. 53 alin. (1) din Constituția României, citate mai sus, Curtea a reținut că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricționat la conținutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de amenințare la adresa siguranței naționale prevăzute de

art. 3 din Legea nr. 51/1991 , fără riscul de a prejudicia grav securitatea națională.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , Curtea constată că, potrivit acestora, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situațiilor care constituie amenințări la adresa siguranței naționale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta.

Toate aceste activități sunt, așa cum le definește legea, "acte de constatare" care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală și care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocația de a fi catalogate ca atare.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia aceste acte sunt de urmărire penală și obținute prin sustragerea de la orice formă de control din partea unor organe independente, deoarece, în măsura în care acestea fundamentează acuzația, pot fi cenzurate atât în fața procurorului, cât și în fața judecătorului, oferindu-se prin urmare părților dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, acestea având posibilitatea de a le combate prin orice mijloace de probă.

Totodată, în situația în care verificările efectuate de Serviciul Român de Informații, cu respectarea exigențelor Codului de procedură penală, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 91^3 alin. 5 din Codul de procedură penală, în măsura în care în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, este obligat să înștiințeze persoana în cauză despre această activitate.

De altfel, considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 din Codul de procedură penală sunt valabile și în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , fiind vorba de aceleași acte care pot constitui mijloace de probă și potrivit cărora, "în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale".

Totodată, este neîndoielnic că, referitor la convorbirile telefonice, acestea intră în sfera noțiunilor de "viață privată" și "corespondență", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că interceptarea, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o "ingerință a unei autorități publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 2 august 1984, pronunțată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64).

Totuși, cu prilejul pronunțării Hotărârii din 21 aprilie 2009 în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit că, pentru a fi conformă cu alin. 2 al art. 8 paragraful 2 din Convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia "prevăzută de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, paragraful 59).

Or, câtă vreme actuala reglementare din Codul de procedură penală, la care fac trimitere dispozițiile

Legii nr. 14/1992 , a instituit numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante și câtă vreme partea interesată are posibilitatea de a ataca procedura interceptărilor în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viață intimă, familială și privată.

În sfârșit, se constată că o problemă semnalată s-ar putea naște din aplicarea dispozițiilor cuprinse în secțiunea V^1, așa cum a fost modificată prin

Legea nr. 281/2003 , și din cea privind aplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 51/1991

privind siguranța națională a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile art. 13 din legea specială invocată și-au menținut valabilitatea numai parțial, întrucât, potrivit

art. X din Legea nr. 281/2003 , "Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror (...) a interceptării și înregistrării convorbirilor (...) se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege", deci ale Codului de procedură penală, care prevăd în materia respectivă ca autorizarea să fie dată numai de către judecători. Iată deci că susținerile autorului excepției nu mai subzistă, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizație/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155, art. 157 și art. 159 din Codul penal, Curtea constată că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional și în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, a incriminat faptele de trădare, de trădare prin transmiterea de secrete și de spionaj.

Autorii excepției susțin că acestea nu pot fi cunoscute și apreciate de destinatarul lor cu ușurință, întrucât uzează de o terminologie al cărei înțeles este greu de asimilat.

În acest sens se susține că trimiterea la conceptul de secret de stat ori de siguranță națională nu oferă suficientă precizie și accesibilitate.

O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece prin siguranță națională s-a avut în vedere, potrivit

art. 1 din Legea nr. 51/1991 , "starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție". De asemenea, potrivit

art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991 , "Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: [...]

e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum și divulgarea secretelor de stat sau neglijența în păstrarea acestora;".

Totodată, cât privește noțiunea de secret de stat,

Legea nr. 182/2002

privind protecția informațiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, arată că accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege, sens în care legiuitorul a urmărit garantarea distribuirii informațiilor clasificate exclusiv persoanelor îndreptățite, potrivit legii, să le cunoască. Prin secret de stat se înțelege o informație clasificată din clasa secretelor de stat care au în vedere informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării, informații care, potrivit

art. 17 din Legea nr. 182/2002 , se referă la o seamă de sisteme, studii, cercetări, activități și altele.

Așa fiind, pentru a nu intră în sfera ilicitului penal, orice persoană care emite, gestionează sau care intră în posesia unor secrete de stat are obligația de a le proteja împotriva oricăror acțiuni de spionaj, compromitere sau acces neautorizat ori de alterare sau modificare a conținutului acestora, precum și împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate.

Totodată, autorii excepției mai susțin că textele uzitează expresii precum puteri, organizații străine sau agenți ai acestora ori inamic, fapt care presupune existența a două entități aflate în poziții belicoase. Or, nici art. 155, nici art. 157 și nici art. 159 din Codul penal nu au în vedere un eventual inamic, ci doar trădarea clasică, prin transmiterea de secrete ori prin spionaj. Numai art. 156 din Codul penal reglementează cu privire la fapta de trădare prin ajutarea inamicului, dar aceste dispoziții nu constituie obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate.

Nu poate fi primită nici susținerea autorilor în sensul că textele art. 155, art. 157 și art. 159 din Codul penal sunt neconstituționale, în măsura în care nu prevăd expres că nu pot privi state din Uniunea Europeană și cetățeni ai acesteia, deoarece și cetățenii unui stat din cadrul său trebuie să se supună rigorilor de legalitate și exigențelor privitoare la piața integrată a energiei electrice.

În sfârșit, în susținerea contrarietății textelor legale cu Constituția autorii invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care se face trimitere la Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunțată în Cauza Arsenovici împotriva României. Cu privire la acest argument, Curtea constată că hotărârea invocată nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât vizează dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statuându-se că a avut loc încălcarea prevederilor referitoare la protecția proprietății și că este inadmisibil capătul de cerere referitor la art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155, art. 157 și art. 159 din Codul penal, a dispozițiilor art. 224 și ale secțiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, a dispozițiilor

art. 13 din Legea nr. 51/1991

privind siguranța națională a României, precum și a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 14/1992

privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, excepție ridicată de Mircea Călin Flore, Ioan Codruț Sereș, Nagy Zsolt și Kerekeș Gabor în Dosarul nr. 2.816/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 martie 2012.