Decizia nr. 689/2012

Articolul IV

și art. V din ordonanță stabilesc condiții concrete privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, inclusiv ale Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ori printr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, astfel că acest act normativ trebuia să fie contrasemnat și de către ministrul justiției, întrucât acesta este, în materia reglementată de aceste texte, "ministrul care are obligația punerii lor în executare".

Totodată, ordonanța de urgență atacată nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție, în sensul că, la momentul adoptării, nu exista în mod real o situație extraordinară, a cărei reglementare nu putea fi amânată, și care să impună o astfel de măsură legislativă. Motivele ce justifică urgența reglementării, invocate de Guvern, constând în dificultățile întâmpinate cu privire la executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, respectiv, necesitatea instituirii unor reglementări speciale care să permită obținerea pe cale judecătorească a unor termene de grație sau/și a unor termene de plată eșalonată a obligațiilor instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, nu sunt suficient de convingătoare și nu justifică, în realitate, măsura legislativă adoptată. În acest sens, autorul excepției face referire la declarațiile publice ale Președintelui României, din 6 februarie 2011, referitoare la stabilizarea economiei și la adoptarea măsurilor necesare pentru ieșirea din criză, rezultând în mod evident că o atare situație, apreciată ca fiind extraordinară, nu mai este de actualitate. În plus, prin numeroase decizii (de pildă,

Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 , nr. 421 din 9 mai 2007, nr. 104 din 20 ianuarie 2009, nr. 1.008 din 7 iulie 2009 și nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009), Curtea Constituțională a stabilit, în esență, că, pentru îndeplinirea cerințelor art. 115 alin. (4) din Constituție, este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, iar invocarea unor elemente de oportunitate exclude caracterul obiectiv și este de natură să creeze în final dificultăți insurmontabile în legitimarea delegării legislative. Jurisprudența constituțională în materie a mai subliniat și faptul că urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare, precum și că implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești constituie aspecte de oportunitate a adoptării reglementării.

Măsurile adoptate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

ar trebui să aibă un caracter temporar, fiind inadmisibil într-un stat de drept ca Guvernul, având și calitatea de debitor, să abuzeze în viitor și nelimitat de reglementarea unor proceduri favorabile și derogatorii de la dreptul comun. În contextul în care

art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, prevede un termen de 6 luni în care instituțiile publice debitoare au obligația de a identifica măsurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, noile măsuri introduse prin ordonanța atacată, prin care se dă posibilitatea instituțiilor publice să obțină termene de grație sau/și eșalonări la plata creanțelor născute din titluri executorii, încalcă în mod evident dreptul creditorului de a-și valorifica creanța într-un termen rezonabil și constituie o ingerință a statului în exercitarea acestui drept.

Cât privește invocarea art. 115 alin. (6) din Constituție, autorul excepției susține că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

afectează, prin măsurile adoptate, drepturi constituționale cum ar fi egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil sau dreptul de proprietate, astfel cum va rezultă din susținerile referitoare la neconstituționalitatea intrinsecă a acestui act normativ.

II. Criticile de neconstituționalitate intrinsecă vizează prevederile art. IV și ale

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

care contravin, în opinia autorului excepției, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) și art. 44 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Constituție, precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Primul Protocol adițional la această Convenție.

Prevederile menționate creează o inegalitate în fața legii între debitori, în sensul că statul ca debitor își arogă mai multe drepturi decât debitorii de drept privat în ceea ce privește regimul executării silite a titlurilor executorii. O bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, Hotărârea din 6 iulie 2004, pronunțată în Cauza Bocancea și alții împotriva Moldovei, Hotărârea din 24 martie 2005, pronunțată în Cauza Șandor împotriva României etc.) subliniază ideea că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. Chiar dacă această discriminare ar fi justificată sub aspectul scopului legitim - invocat de Guvern în expunerea de motive și constând în menținerea echilibrului bugetar - nu se îndeplinește condiția proporționalității între mijloacele folosite - emiterea unei ordonanțe de urgență - și obiectivul avut în vedere - obținerea unor termene de grație sau/și eșalonări la plata creanțelor născute din titluri executorii împotriva instituțiilor publice.

Faza de executare face parte din procesul civil, astfel că refuzul, omiterea sau împiedicarea executării unei hotărâri judecătorești afectează dreptul de acces la instanță și suprimă garanțiile specifice unui proces echitabil. În speța de față, statul este cel care, prin puterea executivă, a adoptat o lege care anulează sau lasă fără efect o întreagă procedură judiciară. Or, administrația constituie un element al statului de drept, iar interesul său ar trebui, practic, să fie identic cu cel al unei bune administrări a justiției, și nu contrar acesteia și interesului justițiabililor (a se vedea, în acest sens, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele Rafinăriile grecești, Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, 1994, Hornby împotriva Greciei, 1997, Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 1999, Burdov împotriva Rusiei, 2002, Ruianu împotriva României, 2003, Sabin Popescu împotriva României, 2004, Șandor împotriva României, 2005). Totodată, jurisprudența contenciosului drepturilor omului a arătat că necesitatea respectării principiului securității circuitului civil cere ca folosirea în materie civilă a intervențiilor legislative de natură să întârzie executarea unor hotărâri judecătorești trebuie să îmbrace un caracter excepțional în ceea ce privește termenul în care pot fi promovate și motivele de admisibilitate. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu interzice executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești, însă impune condiția respectării termenului rezonabil. Mai arată autorul excepției că măsurile adoptate prin ordonanța de urgență criticată au ca finalitate întârzierea excesivă a executării hotărârilor judecătorești, obligarea justițiabilului care a obținut deja o hotărâre judecătorească definitivă să declanșeze faza executării silite, cu cheltuieli financiare suplimentare și prelungirea termenului rezonabil inerente și, în plus, nici măcar nu realizează o economie la bugetul public, deoarece, pe lângă suma datorată, se vor adăuga penalitățile legale, calculate în raport cu fiecare zi de amânare a executării integrale a plății.

În sfârșit, autorul excepției arată că dreptul său de creanță asupra A.V.A.S. beneficiază de protecția conferită de art. 44 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Constituție și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Noțiunea de "bunuri" acoperă, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atât "bunuri actuale", cât și valori sau interese patrimoniale, inclusiv creanțe ori despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie (Hotărârea din 26 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Moșteanu și alții împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei). Lipsa de lichidități nu poate justifica împiedicarea executării unei hotărâri judecătorești definitive, iar obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată ca autorități administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. (1) din Convenție (Hotărârea din 2 martie 2004, pronunțată în Cauza Sabin Popescu împotriva României). Așadar, neexecutarea unei asemenea hotărâri judecătorești este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este acesta statuat de art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

În ce privește strict contextul legislativ în cadrul căruia a fost adoptată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011 , autorul excepției mai menționează că aceasta a fost inițiată de A.V.A.S., urmărindu-se în realitate exclusiv sustragerea acestei instituții și a obligațiilor sale de sub autoritatea Guvernului și obținerea suspendării executării obligațiilor sale de plată chiar și printr-o procedură specială, fără citarea părților și fără posibilitatea de a ataca încheierea instanței de judecată, că acest proiect de ordonanță de urgență, contrar susținerilor din nota de fundamentare, nu a fost supus dezbaterii publice și că la inițierea sa nu a fost avut în vedere impactul general negativ creat asupra mediului de afaceri și a celui investițional, ceea ce dovedește o anumită grabă de legiferare, unicul scop urmărit fiind, în mod evident, scutirea A.V.A.S. de la executarea obligațiilor sale de plată stabilite prin titluri executorii.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Nu se poate reține încălcarea art. 108 din Constituție, invocat, deoarece obligația punerii în executare a ordonanței de urgență analizate nu aparține ministrului justiției, cum pretinde autorul excepției, ci, potrivit art. 6 din acest act normativ, supravegherea și îndrumarea activității A.V.A.S. sunt asigurate de un consiliu de supraveghere și îndrumare format din 5 membri. Cât privește condițiile impuse de art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție pentru legiferarea pe calea ordonanței de urgență, instanța de judecată consideră că motivele adoptării trebuie analizate în ansamblul lor, avându-se în vedere dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, instituite prin titluri executorii. Ca atare, instituirea unor reglementări speciale, care să permită obținerea pe cale judecătorească a unor termene de grație sau/și a unor termene de plată eșalonată a acestor obligații, nu este prin ea însăși neconstituțională, în contextul în care este reglementată o procedură judiciară cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

Totodată, în ce privește art. IV și art. V din ordonanță, se apreciază că nu se poate susține încălcarea principiului egalității în fața legii sau a accesului liber la justiție, atâta vreme cât instituția debitoare are obligația de a dovedi motivele temeinice care o împiedică să-și execute obligația, iar instanța are posibilitatea de analiză, iar atât termenul de grație, cât și termenele de plată eșalonate solicitate de debitor sunt stabilite și controlate de instanță.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În ce privește urgența reglementării și existența situației extraordinare, condiții impuse de art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență, se arată că acestea se regăsesc expuse în conținutul instrumentului de prezentare și motivare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011

și constă, în esență, în necesitatea instituirii unor măsuri speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, care să facă posibilă executarea, chiar dacă cu întârziere, dar integrală, a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, în contextul crizei economice acute în care încă se află economia națională și având în vedere pericolul iminent al blocării activității puterii executive, respectiv a Guvernului și a altor autorități administrative, datorat volumului obligațiilor de plată ale A.V.A.S. și al obligațiilor financiare curente ale statului ce nu pot fi executate decât din bugetul de stat. În concluzie, la adoptarea măsurilor reglementate prin ordonanța de urgență criticată, întemeindu-se pe marja de apreciere oferită fiecărui stat parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legiuitorul delegat a avut în vedere un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării, urmărind menținerea unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - acordarea unor termene de grație și suspendarea temporară a executării silite. În ce privește întinderea termenului rezonabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat constant în jurisprudența sa că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva sa, dar, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare deosebite, statul poate uza de marja de apreciere în stabilirea unor mijloace care să aibă ca finalitate executarea (fiind acceptate, de pildă, și termene de 2 ani și 7 luni), cu respectarea dreptului de acces la justiție, precum și a dreptului la un proces echitabil. În cazul de față, evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, al condițiilor economice generale extrem de dificile. În sfârșit, aceleași circumstanțe ce definesc situația de excepție în care a fost necesară adoptarea reglementării criticate justifică în mod obiectiv și rezonabil și deosebirea de tratament juridic dintre debitorii instituții publice și debitorii de drept privat, reclamată de autorul excepției. Mai mult, instanța de judecată este cea care, în cursul procesului, hotărăște, pe baza dovezilor aduse de debitor, asupra acordării și întinderii termenelor de grație sau a termenelor de plată eșalonată pentru stingerea obligațiilor financiare ale instituțiilor publice debitoare.

Avocatul Poporului consideră că prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011

sunt constituționale. Arată, în acest sens, că actul normativ criticat a fost semnat de primul-ministru și contrasemnat de ministrul finanțelor publice, care, având în vedere ansamblul modificărilor și completărilor aduse mai multor acte normative prin ordonanța în cauză, are rolul de a pune în executare textul integral al acesteia. În ce privește pretinsa contrarietate a dispozițiilor art. IV și art. V din ordonanța de urgență față de principiul egalității, se precizează că art. 16 din Constituție consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nicidecum a persoanelor juridice, fie ele de drept public sau de drept privat. Totodată, atât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei), cât și în cea a Curții Constituționale (Decizia nr. 127 din 19 februarie 2008), s-a admis că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. De vreme ce nu se aduce atingere substanței înseși a dreptului la instanță și la un proces echitabil, nu se poate reține, prin urmare, încălcarea art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și a art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, invocat de autorul excepției, nu precizează că garantarea creanțelor asupra statului presupune executarea lor de îndată, astfel că măsurile adoptate de ordonanța de urgență examinată, chiar dacă afectează celeritatea procedurii, nu contravin Constituției, ci urmăresc găsirea unor resurse necesare pentru executarea obligațiilor de plată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011

privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor și autorităților publice stabilite prin titluri executorii, în ansamblul său, precum și, în mod special, prevederile art. IV și art. V din aceasta. Actul normativ criticat a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 4 februarie 2011, și a fost aprobat, cu modificări și completări, prin

Legea nr. 92/2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 8 iunie 2011. Dispozițiile art. IV și

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011 , vizate în mod special de autorul excepției, au următorul cuprins:

-

Articolul IV

: "Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, aprobată cu completări prin

Legea nr. 288/2002 , cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. Articolul 1 se modifică și va avea următorul cuprins:

«Art. 1. - (1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.»

2. După articolul 5 se introduc trei noi articole, articolele 6-8, cu următorul cuprins:

«Art. 6. - (1) În cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuțiilor prevăzute de lege, instituția debitoare nu își poate îndeplini obligația de plată în condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanței judecătorești care soluționează cauza acordarea, în condițiile legii, a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației respective.

(2) În cazurile în care obligația de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, instituția debitoare poate solicita instanței care a dat această hotărâre luarea măsurilor prevăzute la alin. (1), care se aplică în mod corespunzător.

(3) Dacă obligația de plată este stabilită printr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, cererea formulată potrivit alin. (1) se soluționează de către instanța de executare competentă.

(4) Instanța sesizată potrivit alin. (1)-(3), la cererea instituției debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, va putea suspenda începerea ori continuarea executării silite până la soluționarea prin hotărâre definitivă și irevocabilă a cererii privind acordarea termenului/termenelor de plată a sumei datorate. Suspendarea se dispune fără plata unei cauțiuni. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

(5) În cazuri urgente, instanța prevăzută la alin. (4), la cererea instituției debitoare, poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare formulate potrivit alin. (4). Suspendarea se dispune fără plata unei cauțiuni. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.

(6) Cererile introduse potrivit alin. (1)-(5) sunt scutite de taxa judiciară de timbru și se judecă cu precădere. Hotărârea dată în cauzele prevăzute la alin. (1)-(3) poate fi atacată numai cu recurs.

Articolul 7

Cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plată taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune.

Articolul 8

Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică în mod corespunzător și executării obligațiilor de plată stabilite, prin titluri executorii, în sarcina autorităților administrative autonome.»";

-

Articolul V

: "Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 , aprobată cu completări prin

Legea nr. 288/2002 , cu modificările și completările ulterioare, precum și cu completările aduse prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică și cauzelor în curs de judecată ori de executare silită."

Textele din Constituție invocate de autorul excepției ca fiind încălcate sunt cele ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3) și art. 44 alin. (1) și (2), art. 108 alin. (4) teza întâi și ale art. 115 alin. (4) și (6). De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la această convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constată că aceasta urmează să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

I. După cum indică însuși titlul său,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

are ca obiect de reglementare stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor și autorităților publice stabilite prin titluri executorii, deci vizează o instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului, astfel cum prevede

art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2004

privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbție cu Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului. Date fiind specificul său de activitate, precum și măsurile prevăzute de ordonanța de urgență examinată, stabilite pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor și autorităților publice stabilite prin titluri executorii, care au un caracter financiar și vizează bugetul public ca sursă pentru executarea obligațiilor de plată și politica bugetară a statului, în general, rezultă cu evidență faptul că ministrul responsabil, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituție, de punerea în executare a dispozițiilor unei ordonanțe adoptate de Guvern este ministrul finanțelor publice, care și contrasemnează, de altfel, acest act.

Cât privește condițiile prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție pentru emiterea ordonanțelor de urgență ale Guvernului, Curtea Constituțională a dezvoltat o bogată și complexă jurisprudență, invocată de altfel și de autorul excepției. Susțineri de neconstituționalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză, prin care sunt contestate, în general, motivele expuse în instrumentul de prezentare și motivare a ordonanței de urgență, privind existența unei situații extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată și care impune adoptarea unor măsuri urgente, pe calea ordonanței de urgență, sau susțineri prin care se reclamă inexistența, în fapt, a criteriului obiectiv, cuantificabil și independent de voința Guvernului în aprecierea situației extraordinare și transformarea unui element de oportunitate în rațiune a legiferării - toate aceste ipoteze au mai fost analizate, în diferite contexte, de Curtea Constituțională. Pronunțându-se asupra constituționalității dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, Curtea, prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a reținut că în anumite situații extreme implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român.

Or, nota de fundamentare ce însoțește

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

cuprinde referiri la volumul mare al obligațiilor de plată aflate în sarcina A.V.A.S., care grevează asupra bugetului Secretariatului General al Guvernului, punând în pericol buna funcționare a Guvernului, dar și la dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, susținându-se că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar. Curtea constată că acestea sunt împrejurări ce justifică, în condițiile cerute de art. 115 alin. (4) din Constituție, adoptarea unei ordonanțe de urgență ce are ca scop legitim asigurarea stabilității economice a țării, într-un context de criză economică afirmată la nivel național și internațional, prin stabilirea unor mijloace adecvate - posibilitatea acordării, de către instanța de judecată competentă, a unor termene de grație și/sau eșalonare a plății obligațiilor financiare ale instituțiilor publice ce decurg din titluri executorii, precum și obținerea suspendării temporare a executării silite -, în cadrul marjei de apreciere pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale o acordă fiecărui stat parte, în calitate de legiuitor.

În ce privește invocarea art. 115 alin. (6) din Constituție, referitor la interdicția ca prin ordonanțele de urgență să fie afectate drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Curtea constată că prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011

nu generează nicio atingere de substanță a niciunui drept constituțional, astfel cum va rezultă din considerentele referitoare la criticile de neconstituționalitate intrinsecă formulate de autorul excepției.

II. Autorul excepției invocă, în cadrul criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, susținând că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

instituie o stare de discriminare între debitorii persoane juridice de drept privat și debitorii instituții publice, ultimii fiind favorizați prin posibilitatea acordării unor termene de grație și/sau de eșalonare a plății. Față de aceste susțineri, Curtea reamintește că principiile egalității și al nediscriminării presupun ca, la situații egale, tratamentul juridic să fie egal, după cum la situații care se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil, tratamentul juridic corespunzător să fie diferit. Or, dată fiind situația obiectivă în care se află debitorii ce au calitatea de instituții publice, în sensul că sursa pentru executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii o constituie bugetul public, diferența de tratament juridic este pe deplin justificată, aceasta fiind, totodată, rezonabilă, de vreme ce termenele de grație sau/și de eșalonare a plății sunt acordate de instanța de judecată la cererea debitorului, din motive temeinice privind realizarea atribuțiilor prevăzute de lege.

Cât privește pretinsa încălcare a dreptului la instanță și la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, Curtea constată că nici aceste susțineri nu pot fi reținute.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2011

reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor și autorităților publice stabilite prin titluri executorii devine posibilă și efectivă, în lipsa acestui act normativ existând riscul blocării activității instituțiilor publice vizate și al afectării bugetului public, cu impact negativ asupra funcționării economiei și statului, în general. Desigur că mijloacele folosite de legiuitorul delegat în realizarea acestui obiectiv sunt derogatorii de la dreptul comun în materie, dar sunt justificate în contextul la care s-a făcut deja referire. Instanța de judecată este cea care garantează, în timpul procesului, asupra respectării dreptului de acces la justiție și la un proces echitabil al părților, iar creditorii au posibilitatea formulării căilor de atac în condițiile prevăzute de

art. 6 alin. (4) și (6) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare. În ce privește rezonabilitatea termenului în care este soluționată o astfel de cauză, inclusiv, așadar, faza de executare a hotărârii judecătorești, tot instanța de judecată este cea care decide asupra întinderii termenelor acordate în temeiul prevederilor ordonanței de urgență criticate. Totodată, Curtea Constituțională a statuat, prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , că un termen de 3 ani "nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii", indicând faptul că prin Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 pronunțată în Cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare.

Curtea constată că prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011 , în ansamblul său, și ale art. IV și art. V din aceasta, în mod special, nu aduc atingere nici dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin emiterea acestei ordonanțe, legiuitorul delegat și-a manifestat preocuparea pentru găsirea unor modalități concrete de executare a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice, ceea ce echivalează cu recunoașterea dreptului de creanță al creditorilor, deci a "bunului" pe care aceștia îl au, în sensul prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Același act juridic internațional nu impune însă statelor o anumită modalitate de executare a hotărârilor judecătorești, respectiv uno ictu, intrând în marja de apreciere a acestora identificarea mijloacelor cele mai adecvate pentru ca dreptul de proprietate să beneficieze în final de o protecție efectivă și eficientă, și nu iluzorie. Prin urmare, posibilitatea reglementată de actul normativ criticat, constând în stabilirea de către instanța de judecată, la cererea temeinic motivată a debitorului, a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației stabilite prin titluri executorii, corespunde exigențelor impuse de normele constituționale și convenționale referitoare la drepturile procesuale ale părților și la dreptul de proprietate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011

privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor și autorităților publice stabilite prin titluri executorii, în ansamblul său, precum și, în mod special, a prevederilor art. IV și art. V din aceasta, excepție ridicată de Societatea Comercială BIT - S.A din București în Dosarul nr. 2.714/2/2011 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 28 iunie 2012.