Decizia nr. 232/2013

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-șef

I. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, obiecție formulată de un număr de 53 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a) și

art. 15 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Obiecția de neconstituționalitate, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 1.577 din 23 aprilie 2013, constituie obiectul Dosarului nr. 283A/2013 și a fost semnată de către următorii deputați: Roberta Alma Anastase, Gabriel Andronache, Sanda-Maria Ardeleanu, Ioan Bălan, Lucian-Nicolae Bode, Camelia-Margareta Bogdănici, Claudia Boghicevici, Costică Canacheu, Dănuț Culețu, Constantin Dascălu, Florian-Daniel Geantă, Florin Gheorghe, Tinel Gheorghe, Vasile Gudu, Dragoș-Ionel Gunia, Adrian Gurzău, Gheorghe Ialomițianu, Vasile Iliuță, George Ionescu, Liviu Laza-Matiuța, Mircea Lubanovici, Mircea Man, Ioan Mihăilă, Lucian Militaru, Petru Movilă, Mircia Muntean, Alexandru Nazare, Clement Negruț, Ioan Oltean, Theodor Paleologu, Maria-Andreea Paul, Eusebiu-Manea Pistru-Popa, Dan-Cristian Popescu, Florin Aurelian Popescu, Alin-Augustin-Florin Popoviciu, Cezar-Florin Preda, Romeo Rădulescu, Cristian-Constantin Roman, Cornel-Mircea Sămărtinean, Valeria-Diana Schelean, Florin Mihail Secară, Mihaela Stoica, Ștefan-Bucur Stoica, Cătălin-Florin Teodorescu, Mircea-Nicu Toader, Eugen Tomac, Raluca Turcan, Elena-Gabriela Udrea, Gheorghe Udriște, Ionaș-Florin Urcan, Sergiu-Constantin Vizitiu, Iulian Vladu și Valerian Vreme.

II. În motivarea obiecției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin următoarele:

1. Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinseci, se arată că la data la care Guvernul și-a angajat răspunderea asupra Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, exista înregistrată la Senat o inițiativă legislativă având același obiect, nepusă în dezbatere parlamentară și, ca urmare, Guvernul nu putea să își mai angajeze răspunderea pe un proiect de lege cu obiect de reglementare identic. În acest sens, este invocată

Decizia Curții Constituționale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 .

O altă critică de neconstituționalitate extrinsecă vizează faptul că nu era necesară utilizarea unei proceduri indirecte de a adoptare a legii, prin angajarea răspunderii Guvernului, întrucât legea putea fi adoptată prin procedura obișnuită sau de urgență din moment ce structura politică a Parlamentului permitea acest lucru.

2. În privința criticilor de neconstituționalitate intrinseci, se susține că art. 22 din lege încalcă principiul neretroactivității legii, deoarece prevede posibilitatea invalidării măsurilor reparatorii stabilite prin deciziile "unităților deținătoare a imobilului" și ale Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, decizii care în prezent sunt definitive. Caracterul definitiv al deciziilor este argumentat prin prisma faptului că acestea "nu au fost atacate în termenul legal la instanțele de contencios administrativ competente".

Se mai apreciază că art. 45 încalcă prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua și alin. (4), precum și art. 53 din Constituție, întrucât restituirea imobilelor prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 și 4 la

Legea nr. 10/2001

este condiționată de menținerea afectațiunii de interes public a acestora pentru o perioadă de 10 ani. Or, o atare reglementare afectează toate cele "trei aspecte" ale conținutului dreptului de proprietate privată.

În continuare, se arată că, de fapt, "prin textul de lege nu se stabilesc «limite» ale acestor aspecte, ci ele sunt eliminate pur și simplu, conținutul dreptului de proprietate privată fiind afectat în totalitate, contrar art. 53 din Constituție". În consecință, se apreciază că măsura reglementată prin lege apare ca fiind o "naționalizare pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 44 alin. (4) din Constituție".

În final, se mai arată că pe data de 5 aprilie 2013 în cadrul consultărilor avute între reprezentanții Guvernului României, experții din cadrul Serviciului de executare a deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului și cei ai Grefei acestei instituții s-a ajuns la concluzia că legea nu respectă "indicațiile" cuprinse în Hotărârea-pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în sensul că "nu a fost reexaminată toată legislația în domeniu, motiv pentru care este posibil să apară în continuare disfuncționalități, printre care lipsa resurselor financiare pentru plata despăgubirilor și, ca urmare, inaplicabilitatea întregului mecanism legal".

III. În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, obiecția de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere.

Președintele Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 51/2.627 din 30 aprilie 2013, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 1.673 din 30 aprilie 2013, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Referitor la criticile de neconstituționalitate extrinseci, se arată că proiectul de lege asupra căruia Guvernul și-a angajat răspunderea "nu parcursese nicio etapă a procedurii legislative, în sensul că nu fusese repartizat comisiilor permanente ale Senatului spre dezbatere în fond", astfel încât nu sunt aplicabile în cauza de față considerentele de principiu reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010

- decizie prin care instanța constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament și Guvern pe motiv că acesta din urmă și-a angajat răspunderea asupra unui proiect de lege aflat deja în procedură parlamentară.

Se mai arată că urgentarea adoptării acestui proiect de lege a fost impusă de termenul-limită stabilit prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și prelungit, ulterior, în mod excepțional, până la 12 mai 2013, astfel că, și în condițiile "actualei majorități parlamentare, acest termen nu ar fi putut fi respectat prin dezbaterea în cadrul procedurii legislative obișnuite sau de urgență din cele două Camere ale Parlamentului conform competențelor stabilite de art. 75 din Constituție". Așadar, proiectul de lege a fost adoptat în condiții de celeritate, conținutul reglementării vizează măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanță, iar aplicarea acestor măsuri este imediată.

În privința criticilor de neconstituționalitate intrinseci, se susține că art. 22 din lege nu vizează un "drept câștigat", ci "se referă la cuantumul măsurilor reparatorii stabilit prin decizia" entității învestite de lege, astfel încât nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii în sensul în care Curtea Constituțională s-ar fi exprimat prin

Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010 . Textul în cauză nu afectează dreptul câștigat, și anume acordarea măsurii reparatorii - "fapt ce constituie facta praeterita"-, ci se referă la stabilirea valorii echivalentului avându-se în vedere, în acest sens, grila notarială.

În privința art. 45 din legea contestată, se arată că "dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci unul relativ"; totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, limitele și conținutul dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, iar exercitarea acestuia nu poate avea loc "decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții care, dacă nu sunt respectate, fac ca valorificarea respectivului drept să nu mai fie posibilă". Așadar, se apreciază că menținerea afectațiunii de interes public pentru o perioadă limitată de 10 ani a imobilelor necesare desfășurării în condiții optime a activităților de interes public nu reprezintă o negare a dreptului de proprietate, ci o restrângere a acestuia realizată prin lege. De asemenea, se susține că această restrângere a dreptului de proprietate este proporțională cu scopul legitim urmărit, se aplică în mod nediscriminatoriu și respectă principiul justului echilibru între interesul particular al fostului proprietar și interesul general al societății.

Guvernul a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 5/2.750/2013, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 1.693 din 7 mai 2013, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinseci, se arată că niciun text constituțional nu interzice angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege după momentul sesizării Parlamentului cu o inițiativă parlamentară cu același obiect, cum este cazul în speță. Se apreciază că textul Constituției nu cuprinde "dispoziții exprese sau implicite care să restricționeze libertatea Guvernului de a alege să își asume răspunderea pe un proiect de lege în fața Parlamentului, atunci când apreciază că o asemenea măsură se impune".

De asemenea, se arată că situația din cauza de față diferă de cea soluționată prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010

din moment ce Guvernul și-a angajat răspunderea pe un proiect de lege care încă nu era în faza de dezbatere parlamentară. Pe de altă parte, se apreciază că existența unei propuneri legislative înregistrate la Parlament nu anulează dreptul titularilor la inițiativă legislativă de a veni cu soluții pe aceeași temă de reglementare.

Angajarea răspunderii Guvernului a fost impusă datorită faptului că termenul acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru remedierea problemei restituirilor expiră la 12 mai 2013. În cazul încălcării acestei obligații, Guvernul apreciază că împotriva României se pot lua următoarele măsuri: "adoptarea unei rezoluții interimare de către Comitetul Miniștrilor prin care să se critice dur lipsa de progres în executare, adresarea unei scrisori de către președinția Comitetului Miniștrilor statului în cauză prin care să se atragă atenția asupra lipsei de progres în executare, oferirea de asistență tehnică de către Consiliul Europei sau de către un alt stat membru în vederea soluționării problemei, sesizarea Curții cu privire la neîndeplinirea obligațiilor privind executarea hotărârii respective". Totuși, Guvernul consideră că principalul risc este unul de natură bugetară, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate relua "analiza cauzelor privind restituirea proprietății și, în consecință, să oblige statul la plata unor sume echivalente cu valoarea de piață a imobilelor ce fac obiectul legilor de restituire, potrivit legislației în vigoare la acest moment".

Așadar, se apreciază că angajarea răspunderii Guvernului s-a realizat în condițiile existenței unei situații de excepție, dată de termenul acordat statului român pentru a adopta măsurile legislative menite să remedieze situația existentă în domeniul restituirii proprietăților preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.

În fine, se mai arată că, prin

Hotărârea Parlamentului României nr. 45/2012

pentru acordarea încrederii Guvernului, Parlamentul "i-a acordat încredere Guvernului pentru realizarea Programului de Guvernare, în cuprinsul căruia se regăsește, la capitolul măsuri în domeniul legislativ, elaborarea unei legislații conforme principiilor europene privind restituirea proprietăților confiscate abuziv de regimul comunist"; or, promovarea unei asemenea legislații este posibilă atât în condițiile art. 74, cât și ale art. 114 din Constituție.

În privința criticilor de neconstituționalitate intrinseci, se arată următoarele:

"Introducerea prin noul proiect a atribuției Comisiei Naționale [pentru Compensarea Imobilelor - s.n.] de a invalida deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, are drept scop îndreptarea unor erori strecurate în respectivele decizii, cu privire la întinderea dreptului de proprietate, la calitatea de persoană îndreptățită sau cu privire la alte elemente relevante pentru soluționarea dosarelor". Așadar, Guvernul apreciază că "procedura va avea ca efect eliminarea blocajului existent la nivel central, prin acordarea posibilității de a invalida cererile neînsoțite de documente doveditoare, cele în care solicitanții nu doresc să continue procedura sau au decedat fără moștenitori". Având în vedere aceste aspecte, se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 784 din 3 iunie 2010

și se concluzionează, implicit, că textul criticat nu este contrar principiului neretroactivității legilor.

Raportat la criticile aduse art. 45 din lege, se arată că dispozițiile privitoare la afectațiunea de interes public pentru anumite categorii de imobile au făcut obiectul

Legii nr. 10/2001 , astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 247/2005 , și au fost supuse controlului de constituționalitate, iar Curtea, prin

Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 , a constatat constituționalitatea acestora. O atare soluție legislativă menține un just echilibru între garantarea dreptului de proprietate privată și exigențele interesului general, dând posibilitatea finalizării lucrărilor "pentru construirea de noi școli, spitale, instituții publice etc.". Mai mult, pe durata acestui termen, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, după caz, beneficiază de plată unei chirii stabilită la valoarea de piață. Așadar, atât dispozițiile constituționale, cât și cele convenționale "permit posibilitatea instituirii unor limite legale pentru protejarea unor interese publice, de interes economic general sau fiscal, de interes edilitar, de interes social, cultural, istoric etc., cu condiția ca aceste limitări să nu atingă însăși substanța dreptului de proprietate".

În final, se arată că autorii obiecției de neconstituționalitate nu motivează pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 102 alin. (1) din Constituție, contrar

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 .

Președintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.

IV. La dosarul cauzei, în data de 7 mai 2013, a fost înregistrat la Curtea Constituțională sub nr. 1.791 din 7 mai 2013, un apel depus de asociația ResRo Interessenvertretung Restitution în Rumanien e.V. adresat instituției Avocatului Poporului pentru ca acesta să sesizeze Curtea Constituțională cu neconstituționalitatea Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Ulterior, a fost înregistrată la Curtea Constituțională, sub nr. 1.733 din 9 mai 2013, o completare la adresa anterior menționată, prin care, în esență, au fost reluate unele dintre motivele de neconstituționalitate formulate de autorii obiecției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

V. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale

art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu modificările ulterioare, să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.

VI. Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziții ale Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Din motivarea obiecției de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituționalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât și o critică de neconstituționalitate intrinsecă ce privește, în special, prevederile legale ale art. 22 și ale art. 45. În consecință, prin prezenta decizie, Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România numai în raport de criticile formulate.

Textele legale criticate punctual au următorul cuprins:

- Art. 22: "Prin excepție de la procedura de evaluare prevăzută de art. 21 alin. (6) și (7), Secretariatul Comisiei Naționale analizează dosarele care conțin decizii emise în temeiul art. 6 alin. (4) și

art. 31 din Legea nr. 10/2001 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, și propune Comisiei Naționale validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entității învestite de lege";

- Art. 45: "(1) Imobilele prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 și 4 la

Legea nr. 10/2001 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, la

art. 1 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, și la

art. 1 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 , republicată, se restituie foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cu condiția menținerii afectațiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și imobilelor ocupate de instituții publice de cultură solicitate potrivit

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, și potrivit

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 , republicată.

(3) Dispozițiile referitoare la menținerea afectațiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani se aplică și terenurilor aferente imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), necesare desfășurării în condiții optime a activităților de interes public.

(4) La propunerea motivată a deținătorilor actuali, Guvernul, prin hotărâre, stabilește imobilele prevăzute la alin. (1) și (2) pentru care foștii proprietari sau, după caz, moștenitorii acestora, au obligația de a menține afectațiunea de interes public.

(5) În vederea promovării hotărârii prevăzute la alin. (4), deținătorii actuali ai imobilelor comunică Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, datele de identificare a imobilelor pentru care este necesară menținerea afectațiunii de interes public.

(6) În perioada prevăzută la alin. (1) și (2), plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului respectiv revine deținătorilor actuali. Noul proprietar beneficiază de plată unei chirii, stabilită în funcție de valoarea de piață, prin hotărâre a Guvernului.

(7) În situația în care pentru activitățile de interes public nu este necesară întreaga suprafață a imobilului, aceasta poate fi restrânsă, chiria recalculându-se în mod corespunzător.

(8) În situația în care, în perioada prevăzută la alin. (1), imobilul nu mai este necesar activităților de interes public, obligația menținerii afectațiunii încetează de drept".

Dispozițiile constituționale invocate în susținerea criticilor de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) cu referire la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, art. 44 alin. (1) și (4) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 102 alin. (1) privind rolul Guvernului și art. 114 alin. (1) privind angajarea răspunderii Guvernului.

VII. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecției de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

1. Obiecția de neconstituționalitate privește o lege adoptată, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituție, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună din data de 17 aprilie 2013, și îndeplinește condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, fiind semnată de un număr de 53 de deputați;

2. Controlul a priori de constituționalitate este prin natura sa unul abstract și de ordine publică, putând fi exercitat numai la sesizarea formulată de titularii acestui drept prevăzuți în art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție. Așadar, chiar dacă asociației ResRo Interessenvertretung Restitution în Rumanien i s-a permis să intervină în procedura scrisă din fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în temeiul art. 36 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 44 paragraful 3 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate aplica mutatis mutandis în privința acesteia un tratament juridic asemănător și în prezenta cauză. Procedura din fața Curții Constituționale este prevăzută de

Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum și de Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 6/2012

și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2012, care nu prevăd posibilitatea terțelor persoane de a depune note scrise în susținerea obiecției de neconstituționalitate. Prin urmare, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe în privința motivelor de neconstituționalitate susținute de această asociație, urmând a se pronunța numai în privința criticilor de neconstituționalitate formulate de cei 53 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal.

VIII. Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea urmează a se pronunța, prin prezenta decizie, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituționalitate extrinseci, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituționalitate intrinseci ale legii supuse controlului.

1. Referitor la criticile de neconstituționalitate extrinseci, Curtea constată următoarele:

1.1. Prin

Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, invocată de autorii obiecției de neconstituționalitate în susținerea acesteia, Curtea a reținut următoarea situație de fapt cu referire la modul de derulare a procesului legislativ în privința proiectului Legii educației naționale:

"- în exercitarea dreptului său constituțional de inițiativă legislativă, prevăzut de art. 74 din Legea fundamentală, Guvernul a transmis Camerei Deputaților, în calitate de primă Cameră sesizată, proiectul Legii educației naționale, la data de 12 aprilie 2010;

- la data de 19 mai 2010, proiectul a fost adoptat de Camera Deputaților, sub titlul «Legea educației naționale și învățarea pe tot parcursul vieții», fiind înaintat Senatului, în calitate de Cameră decizională, la aceeași dată;

- la Senat proiectul a fost înregistrat sub nr. L 344/26 mai 2010, fiind declanșată procedura de dezbatere în comisiile de specialitate sesizate în fond sau pentru aviz; ultima mențiune din fișa actului aflată pe site-ul acestei Camere se referă la data de 22 iunie 2010 și privește avizul de la Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital. În cuprinsul sesizării formulate de președintele Senatului se arată că proiectul de lege se află din data de 26 mai 2010 la Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport, comisie care nu a putut finaliza dezbaterile datorită complexității proiectului;

- în ședința de Guvern din data de 12 octombrie 2010, la 6 luni de la data transmiterii proiectului de lege către Parlament, Guvernul a hotărât angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educației naționale, apreciată ca fiind «o lege extrem de importantă pentru modernizarea învățământului românesc», parte componentă a procesului de reformă a statului;

- în ședința comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului din ziua de 18 octombrie 2010, înainte de sesizarea Curții Constituționale de către președintele Senatului, a fost discutată solicitarea Guvernului, transmisă de primul-ministru, cu privire la angajarea răspunderii asupra Legii educației naționale și declanșarea procedurilor parlamentare necesare, stabilindu-se următorul calendar pentru angajarea răspunderii: luni, 25 octombrie 2010, orele 15,00, depunere de amendamente; joi, 28 octombrie 2010, ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului în vederea angajării răspunderii Guvernului;

- la data de 19 octombrie 2010, președintele Senatului a transmis Curții Constituționale sesizarea pentru soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Guvern privitor la «oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educației naționale și angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect»".

Curtea, prin decizia menționată, a constatat că "angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educației naționale, în condițiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, a declanșat un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parlament, întrucât prin exercitarea de către Guvern a unei competențe, cu nerespectarea cadrului constituțional care o circumstanțiază, s-a încălcat competența Parlamentului de unică autoritate legiuitoare".

Așadar, potrivit deciziei Curții Constituționale, Guvernul nu își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege aflat în procedură parlamentară.

Or, în cauza de față, Guvernul nu și-a angajat răspunderea cu privire la un proiect de lege aflat în procedură parlamentară, ci cu privire la un alt proiect de lege care nu se afla într-o astfel de procedură. O propunere legislativă, precum cea la care fac referire autorii sesizării, înregistrată la Senat, ca primă Cameră sesizată, sub nr. B100/5 martie 2013, nu împiedică Guvernul să își angajeze răspunderea asupra unui nou proiect de lege. Dacă s-ar accepta cele susținute de autorii obiecției, s-ar ajunge în situația în care Guvernul nu și-ar mai putea angaja răspunderea decât asupra unor proiecte de legi care vizează alte domenii decât propunerile sau proiectele de legi aflate în procedură parlamentară, ceea ce echivalează cu o limitare a posibilității Guvernului de a-și angaja răspunderea potrivit art. 114 din Constituție.

În consecință,

Decizia Curții Constituționale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 , invocată de autorii obiecției de neconstituționalitate, se referă la o altă situație decât cea existentă în cauza de față, astfel încât critica de neconstituționalitate formulată nu poate fi reținută.

1.2. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale ( Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011,

deciziile nr. 574

și

575 din 4 mai 2011 , publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, sau

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011), angajarea răspunderii Guvernului în privința unui proiect de lege, în condițiile art. 114 din Constituție, se poate face cu respectarea a 4 criterii, și anume:

- existența unei urgențe în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea;

- necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;

- importanța domeniului reglementat;

- aplicarea imediată a legii în cauză.

În privința primului criteriu, Curtea reține că expunerea de motive a legii criticate menționează următoarele motive care au determinat adoptarea ei prin procedura angajării răspunderii Guvernului, și anume:

a) complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăților preluate abuziv în perioada regimului comunist;

b) incoerențele legislative și jurisprudențiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu;

c) numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluționate până la momentul actual (aproximativ 200.000 dosare aflate în diverse stadii de soluționare);

d) lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților din România, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a remedia această deficiență a sistemului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, a acordat statului român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a acesteia, termen prelungit succesiv până la data de 12 mai 2013. Acest termen a fost acordat în vederea "adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație" (paragraful 241 al Hotărârii-pilot).

Raportat la legea criticată, Curtea reține că Guvernul a acționat pentru respectarea termenului-limită acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului până la care trebuia adoptată o nouă reglementare legislativă în materia restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În considerarea urgenței adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportată la situația dată.

Curtea nu poate reține critica potrivit căreia, prin procedura de legiferare aleasă, Guvernul a încălcat rolul constituțional al Parlamentului. A apelat la această procedură o singură dată de la învestirea sa, iar Parlamentul avea posibilitatea să voteze o moțiune de cenzură care să ducă la demiterea Guvernului și, implicit, la respingerea proiectului de lege.

Așadar, este responsabilitatea Guvernului de a folosi o procedură legislativă de natură a răspunde mai repede la o situație de fapt ce necesită urgență. Totodată, este posibil ca legea criticată să fi fost adoptată până la termenul fixat prin folosirea procedurii obișnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituție sau prin adoptarea sa în procedură de urgență, conform art. 76 alin. (3) din Constituție (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 ), având în vedere majoritatea parlamentară care susține Guvernul. Mai mult, în cadrul unei dezbateri parlamentare s-ar fi putut pune în discuție noi reglementări de natură a îmbunătăți conținutul normativ al legii criticate.

În privința celorlalte trei criterii stabilite de Curtea Constituțională pe cale jurisprudențială, respectiv necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, importanța domeniului reglementat și aplicarea imediată a legii în cauză, Curtea reține că acestea au fost respectate, întrucât legea criticată vizează domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist (domeniu de maximă importanță), fiind adoptată cu maximă celeritate tocmai pentru a fi aplicată imediat. De asemenea, în lipsa vreunei prevederi exprese în textul legii, aceasta urmează să între în vigoare, potrivit art. 78 din Constituție, la 3 zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Aplicarea imediată a legii are în vedere termenul fixat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru ca statul român să ia "măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, [...], conform principiilor consacrate de Convenție" (a se vedea dispozitivul Hotărârii-pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Acest termen, prelungit succesiv, expiră la 12 mai 2013, dată până la care România, ca stat membru al Consiliului Europei, trebuie să se conformeze obligațiilor rezultate din Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010.

În concluzie, Curtea reține că Guvernul și-a angajat răspunderea pe un proiect de lege cu respectarea dispozițiilor art. 114 din Constituție și a jurisprudenței Curții Constituționale, astfel încât legea criticată, prin modul în care a fost adoptată, este conformă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) și art. 114 alin. (1) din Constituție.

2. Referitor la criticile de neconstituționalitate intrinseci, Curtea constată următoarele:

2.1. În privința neconstituționalității dispozițiilor art. 22 din lege, Curtea reține că, potrivit acestui text de lege, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are competența de a valida sau invalida măsurile reparatorii "la nivelul stabilit prin decizia entității învestite de lege", respectiv deciziile emise de aceste entități în temeiul art. 6 alin. (4) și

art. 31 din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.

-