Decizia nr. 34/1999

Articolul 206

din Codul penal, care incrimineaza infracțiunea de calomnie, pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, stabilește o pedeapsă alternativa, și anume închisoarea, al carei maxim este de 3 ani, sau amenda.

I. Din cuprinsul dosarului rezultă ca inculpatul, trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, nu a fost prezent la judecarea cauzei în prima instanța, când apărătorul sau a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală. În aceste condiții, Curtea retine ca apărătorul inculpatului nu putea ca, în numele acestuia, sa ridice excepția de neconstituționalitate, neavând calitatea de parte în procesul penal. Conform art. 23 și 24 din Codul de procedură penală, părțile în procesul penal sunt: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Este evident ca, întrucât cauza în care excepția de neconstituționalitate a fost ridicată este o cauza penală, nu pot fi aduse în discuție, în legătură cu lămurirea calității de parte și a posibilității reprezentării inculpatului, decât dispozițiile care reglementează procesul penal. Or, conform

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată în fața instanțelor judecătorești "la cererea uneia din părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată", sub sancțiunea respingerii sale ca inadmisibila, asa cum prevede art. 23 alin. (6) din aceeași lege. Aceasta soluție putea fi aplicată, conform textului menționat, chiar de către instanța de judecată în urma constatării ca apărătorul inculpatului nu putea sa-l reprezinte pe acesta în lipsa, în condițiile în care era trimis în judecata pentru o infracțiune sancționată de Codul penal cu o pedeapsă mai mare de un an. În condițiile în care instanța de judecată nu a aplicat prevederile

art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată, revine Curții Constituționale să constate ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală a fost ridicată cu nerespectarea prevederilor

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, și, ca atare, sa o respingă ca inadmisibila în baza art. 23 alin. (6) din aceeași lege.

În legătură cu dreptul părților de a ridica excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a examinat și problema dreptului procurorului, care nu este menționat la

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, de a ridica asemenea excepții. Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 59 din 26 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 18 mai 1998, ca acest drept îi revine și procurorului în cazul în care el participa la judecata. Temeiul constituțional al acestui drept îl constituie însă textul art. 130 alin. (1) din legea fundamentală, care prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor".

II. De altfel, soluția de respingere a excepției ridicate se impune chiar și în situația în care aceasta ar fi examinata în fond.

Ținând seama de specificul răspunderii penale și al consecințelor acesteia asupra inculpatului, dispoziția conform căreia acesta nu poate fi reprezentat, ci trebuie să participe personal la judecata nu poate fi considerată ca o încălcare a dispozițiilor art. 21 alin. (2) privind liberul acces la justiție și ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, din Constituție. Dimpotriva, textul legal atacat constituie o garanție a acestor drepturi fundamentale, întrucât inculpatul nu este împiedicat să fie asistat de un apărător, dar prezenta sa personală este socotită necesară și utila pentru lămurirea tuturor aspectelor în raport cu care instanța se poate pronunța. În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 484 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește temeiul juridic al soluției de respingere a excepției,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibila excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală, ridicată de apărătorul inculpatului Sandu Mircea, în lipsa acestuia, în Dosarul nr. 2.019/1998 al Judecătoriei Medias.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 martie 1999.

PREȘEDINTELE

CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Carmen Daniela Manea

OPINIE SEPARATĂ

Soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate ce face obiectul prezentei cauze este corecta, întrucât dispozițiile art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale.

Consideram însă ca temeiul respingerii nu trebuie să fie inadmisibilitatea, conform argumentelor cuprinse în cadrul părții I a considerentelor deciziei, ce sunt reflectate în dispozitivul acesteia, ci ar fi trebuit să fie netemeinicia motivelor de neconstituționalitate invocate prin excepție, conform argumentelor cuprinse, de altfel, în cadrul părții a II-a a considerentelor deciziei, dar nereflectate în dispozitiv.

În opinia noastră, contrară majorității voturilor exprimate de judecătorii Curții Constituționale cu ocazia soluționării prezentei cauze, în situațiile prevăzute la art. 174 din Codul de procedură penală, când inculpatul nu poate fi reprezentat, avocatul acestuia, legal angajat, are dreptul sa ridice excepția de neconstituționalitate, chiar dacă inculpatul nu este prezent la judecarea procesului; aceasta, desigur, doar în măsura în care asemenea apărare nu este formulată împotriva voinței inculpatului absent, care, de exemplu, la un termen anterior ori printr-un înscris depus la dosar sau pe orice alta cale, a arătat, neîndoielnic, că nu dorește ridicarea excepției de neconstituționalitate. Asa fiind, instanța judecătorească, luând act de excepția ridicată de avocatul legal angajat, trebuie ca, pe cale de încheiere, potrivit

art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sa dispună sesizarea Curții Constituționale, care, astfel, este legal investită să soluționeze în fond excepția de neconstituționalitate, dacă, desigur, nu exista alte motive de inadmisibilitate. Cu ocazia soluționării în fond a excepției, Curtea va putea, după caz, fie sa admită excepția, constatând neconstituționalitatea dispoziției legale atacate, fie sa o respingă, întrucât este neîntemeiată.

Spre a pronunța în prezenta cauza soluția de respingere pentru inadmisibilitate, majoritatea judecătorilor Curții Constituționale a avut în vedere, în principal, interpretarea literala a dispozițiilor

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată"; s-a considerat ca, atunci când excepția se ridica într-o cauza penală, nu pot fi avute în vedere, în legătură cu stabilirea calității de "parte" și a posibilității reprezentării inculpatului, decât dispozițiile care reglementează procesul penal; de aceea s-a apreciat ca, întrucât, în situațiile prevăzute la art. 174 din Codul de procedură penală, acea "parte", care este inculpatul, nu poate fi reprezentată, rezultă ca avocatul inculpatului, deși legal angajat, nu putea ca, în numele "părții" absente, sa ridice excepția de neconstituționalitate.

În ceea ce ne privește, consideram ca soluția care rezultă în mod necesar din aceasta interpretare literala este totuși inexactă, întrucât problema enuntata poate fi rezolvată corect, doar dacă se recurge la o interpretare teleologica, precum și la interpretarea sistematica a tuturor normelor juridice convergente, cuprinse nu numai în

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, și în art. 174 din Codul de procedură penală, ci și, deopotrivă, în Constituție, în alte texte din

Legea nr. 47/1992

și în Codul de procedură civilă, după cum urmează:

(1) Astfel, din ansamblul tuturor acestor reglementări rezultă ca "excepția de neconstituționalitate" reprezintă o instituție juridică distinctă, ce excede cadrului procesual concret în care este ridicată, în sensul că regulile juridice care alcătuiesc aceasta instituție din domeniul jurisdicției constituționale își păstrează propria identitate, indiferent dacă excepția de neconstituționalitate este ridicată într-un proces de natura civilă (litigiu civil, comercial, de contencios administrativ) ori într-un proces penal. Aceasta înseamnă ca, în speta, excepția de neconstituționalitate nu capata caracter de excepție de drept penal ca urmare a faptului ca a fost ridicată într-un proces penal și, prin urmare, soluționarea excepției de neconstituționalitate nu va fi guvernata de regulile aplicabile în procesul penal, ci de regulile juridice specifice acestei instituții ce aparține domeniului jurisdicției constituționale. Într-adevăr, în măsura în care asemenea reguli speciale exista, atunci ele au precădere, întrucât specialia generalibus derogant.

(2) Dintre regulile speciale aplicabile excepției de neconstituționalitate trebuie menționate, în primul rând, dispozițiile

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte." Făcându-se aplicatia acestui text legal, trebuie să se constate ca în cuprinsul

Legii nr. 47/1992

nu exista nici o dispoziție care să se refere la problema dacă, în fața instanței judecătorești, excepția de neconstituționalitate poate fi ori nu ridicată de către avocatul părților; de aceea urmează a se aplică regulile procedurii civile, iar acestea nu conțin interdicții de reprezentare pentru avocatul părților din proces, de genul celei stabilite la art. 174 din Codul de procedură penală pentru avocatul inculpatului.

(3) De altfel, cercetarea aceleiași probleme dintr-o perspectiva diametral opusă conduce la aceeași concluzie. Este vorba despre faptul ca principiul specialia generalibus derogant funcționează, deopotrivă, și în privinta aplicării dispozițiilor art. 174 din Codul de procedură penală.

Într-adevăr, aceste dispoziții au fost stabilite de către legiuitor în vederea soluționării procesului penal, fiindca, astfel cum rezultă în mod foarte clar și justificat din cuprinsul părții a II-a a considerentelor deciziei la care se referă aceasta opinie separată, prezenta personală a inculpatului la soluționarea procesului penal "este socotită necesară și utila (de către legiuitor) pentru lămurirea tuturor aspectelor în raport cu care instanța se poate pronunța".

Dispozițiile art. 174 din Codul de procedură penală, care au aceasta destinație specială, nu pot fi extrapolate la aspecte ce exced scopului procesului penal, cum sunt acelea referitoare la controlul constituționalității legilor. Procesul judiciar constituie, în esenta, un demers de identificare, prin probele administrate, a situației reale de fapt, urmată de identificarea normelor juridice penale aplicabile acelei situații de fapt și de aplicarea concretă a acestora. Pe de altă parte, excepția de neconstituționalitate - ridicată în procesul penal sau civil - depășește acest palier juridic, fiindca se înscrie într-un alt gen de demers, acela al controlului constituționalității legilor, ce consta în compararea reglementării constituționale cu aceea legală. Sau, cu alte cuvinte, dacă procesul penal constituie o "judecare" a persoanelor (adică o comparare a conduitei concrete a persoanelor cu conduita abstracta dispusă prin lege), controlul constituționalității legii reprezintă un fel de "judecare" a legii, prin compararea acesteia cu normele juridice constituționale. Astfel cum dispune art. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, "Procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale și nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală." Pe de altă parte, scopul controlului constituționalității legilor, inclusiv pe calea excepției de neconstituționalitate, este garantarea supremației Constituției, iar singura sancțiune ce poate fi aplicată de către Curtea Constituțională este declararea ca neconstitutionala a dispoziției legale controlate.

Asa fiind, scopul avut în vedere prin dispozițiile art. 174 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea acestor dispoziții speciale la atingerea unui alt scop decât acela al procesului penal, și anume garantarea supremației Constituției.

(4) Caracterul constituțional ori neconstitutional al unei dispoziții legale reprezintă, neîndoielnic, o problemă a carei importanța este, pentru societate, mult mai mare decât aceea referitoare la necesitatea ca, în cauzele penale privind săvârșirea unor infracțiuni sancționate cu pedepse mai mari decât amenda sau închisoarea pentru un an, să fie asigurată prezenta personală a inculpatului la judecarea cauzei de către instanța de judecată competența. Aceasta, deoarece deciziile Curții Constituționale prin care se constata neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt obligatorii, producand efecte erga omnes (în conformitate cu art. 145 alin. (2) din Constituție și cu

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 ), astfel încât ele operează modificări în conținutul ordinii normative. Asa fiind, este incontestabil ca interesul clarificarii caracterului constituțional sau neconstitutional al unei dispoziții legale prevalează față de interesul prezentei personale a inculpatului în cauzele prevăzute la art. 174 din Codul de procedură penală.

(5) Spre deosebire de alte sisteme constituționale, art. 144 lit. c) din Constituție nu recunoaște persoanelor - fizice ori juridice - dreptul de a aduce direct în fața Curții Constituționale problema caracterului neconstitutional al unei dispoziții legale, impunând ca acestea sa pornească un proces în fața instanțelor judecătorești, pentru ca, ulterior, în cadrul acelui proces, sa ridice excepția de neconstituționalitate, care va fi soluționată de către Curtea Constituțională. În consecința, controlul constituționalității legilor, după promulgarea acestora, se realizează într-un număr relativ mic de cazuri.

De aceea introducerea unor restrictii suplimentare pe traseul supunerii dispozițiilor legale controlului de constituționalitate nu este în concordanta cu spiritul prevederilor art. 51 din Constituție ("Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie"), atunci când aceste restrictii nu se întemeiază pe utilizarea tuturor metodelor de interpretare, ci doar pe interpretarea literala a textelor referitoare la procedura controlului constituționalității. Este, fără indoiala, în interesul general ca în fața Curții Constituționale să fie trimise cat mai multe excepții de neconstituționalitate, în vederea clarificarii caracterului constituțional ori neconstitutional al legilor în vigoare. Aceasta este una dintre căile prin care se justifica existenta Curții Constituționale. Iar aceasta unica autoritate de jurisdicție constituțională are ea însăși obligația ca, în vederea atingerii scopului sau "garantarea supremației Constituției", potrivit

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, să contribuie, prin deciziile pronunțate, la facilitarea sesizării sale de către cei interesați, inclusiv atunci când este necesar să se recurgă la interpretarea în acest sens a dispozițiilor legale referitoare la jurisdicția constituțională.

(6) Trebuie observat ca, dacă se adoptă poziția exprimată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, nu sunt satisfacute îndeajuns nici importante interese generale, nici interese legitime de natura personală.

(6.a) Astfel, ca urmare a soluției pe care nu o impartasim, satisfacerea interesului general al clarificarii caracterului constituțional ori neconstitutional al unei legi atarna, până la urma, de prezentarea sau neprezentarea fizica la proces a unui inculpat (și nici măcar de poziția adoptată de acesta, întrucât, în imensa majoritate a cazurilor, inculpatul prezent se margineste sa consimtă, prin tacerea sa, la apărările formulate de avocatul pe care l-a angajat), ceea ce deplaseaza problema asigurării supremației Constituției pe terenul anecdoticii.

(6.b) În plus, soluția pe care o consideram corecta contribuie nu numai la satisfacerea interesului general al asigurării supremației Constituției, ci și la satisfacerea interesului, de asemenea general, al creării mijloacelor procedurale corespunzătoare pentru apărarea, în cadrul unui proces echitabil, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, astfel cum sunt ele reglementate prin Constituție și prin actele internaționale la care România este parte (și pe care, în temeiul art. 20 din Constituție, Curtea Constituțională este obligată să le aplice).

(6.c) De altfel, aceasta soluție este de natura să contribuie și la satisfacerea interesului personal al inculpatului de a beneficia de o apărare calificată, în concordanta cu dispozițiile art. 24 din Constituție. Într-adevăr, excepția de neconstituționalitate formulată de avocatul inculpatului este ridicată întotdeauna în favoarea acestuia din urma, iar singura consecința nefavorabila pentru inculpat este eventuala respingere a excepției de către Curtea Constituțională, care, după analiza, o poate considera neîntemeiată.

(6.d) În context, mai trebuie observat ca, în raport cu ceilalți inculpați (care pot fi reprezentați și pentru care, prin urmare, avocatul poate ridica excepții de neconstituționalitate), categoria inculpaților cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 174 din Codul de procedură penală este defavorizată, deși pentru aceștia legea prevede sancțiuni mai aspre, astfel încât și necesitatea apărării lor (inclusiv pe calea ridicării excepțiilor de neconstituționalitate) este mai mare. De altminteri, această categorie de inculpați este defavorizată în raport și cu celelalte părți ale procesului penal (partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente), pentru care avocatul legal angajat poate ridica excepții de neconstituționalitate chiar în lipsa acestora.

(7) Este adevărat ca, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România". Nu este însă mai puțin adevărat, pe de altă parte, și ca dispozițiile art. 144 lit. c) din Constituție referitoare la excepția de neconstituționalitate realizează, printre altele, asocierea instanțelor judecătorești la efectuarea controlului constituționalității legilor, motiv pentru care dispozițiile

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată (referitoare la aplicabilitatea regulilor procedurii civile, în completarea procedurii jurisdicționale prevăzute expres de

Legea nr. 47/1992 ), trebuie să fie avute în vedere și de către instanțele judecătorești - civile ori penale - atunci când în fața lor este ridicată o excepție de neconstituționalitate.

(8) Potrivit

art. 24 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , republicată, la soluționarea, în fața Curții Constituționale, a excepției de neconstituționalitate, "Părțile pot fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la Curtea Suprema de Justiție". Întrucât legea nu face nici o distincție, rezultă ca posibilitatea reprezentării prin avocat exista inclusiv în cazul soluționării unei excepții de neconstituționalitate ridicate într-un proces penal în care reprezentarea inculpatului nu este admisibilă, fiind aplicabile dispozițiile art. 174 din Codul de procedură penală. De aceea nu se vede de ce avocatul legal angajat nu ar putea ridica în fața instanței de judecată excepția de neconstituționalitate, la a carei soluționare în fața Curții Constituționale este însă întotdeauna admisibilă reprezentarea prin avocat.

(9) Se poate afirma ca, până la urma, întreaga problematica ce face obiectul acestei opinii separate se reduce la următoarele doua întrebări:

- Cui dauneaza ca, pe baza unei interpretări teleologice și sistematice, în opoziție cu simpla interpretare literala, inculpatul absent să poată fi aparat, în toate cazurile, prin ridicarea de către avocatul acestuia, legal angajat, a unei excepții de neconstituționalitate?

- Care este interesul legitim pentru care Curtea Constituțională sa nu poată soluționa pe fond o astfel de excepție de neconstituționalitate, spre a clarifica dacă acea lege este ori nu constituțională, în loc de a nu intră în fondul problemei și de a respinge excepția ca inadmisibila, prin formalism excesiv?

În ceea ce ne privește, nu putem identifica raspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări.

De aceea, în raport cu ansamblul argumentelor de mai sus, trebuie concluzionat ca, în conformitate cu regulile de interpretare teleologica și sistematica, expresia din cuprinsul

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, conform căreia excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată "la cererea unei părți" are înțelesul ca excepția poate fi ridicată "pentru una dintre părțile procesului".

Consecința este ca, atunci când excepția de neconstituționalitate se ridica, în procesul penal, de către avocatul inculpatului, nu are importanța dacă, potrivit distinctiei operate de art. 174 din Codul de procedură penală, inculpatul poate ori nu să fie reprezentat de către avocatul sau, legal angajat, fiindca este de principiu ca întotdeauna avocatul inculpatului ridica excepția de neconstituționalitate pentru inculpat, inclusiv atunci când acesta din urma nu participa personal la proces.

În speta, aplicarea acestei concluzii ar fi condus la soluționarea în fond de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate, iar nu la respingerea de plano a acesteia ca inadmisibila, sub cuvânt că nu sunt satisfacute cerințele

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, referitoare la corecta sesizare a Curții Constituționale.