Decizia nr. 743/2016
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și a celor ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Daniela Ramona Marițiu
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
și a celor ale
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Constantin Cristian Poteraș în Dosarul nr. 4.588/303/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 238D/2016.
2.
La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu, cu delegație depusă la dosar. Acesta solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată motivat de faptul că autorul excepției se află în stare de arest, urmând să ajungă la sediul instanței de contencios constituțional. Președintele admite cererea și dispune lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată.
3.
La a doua strigare a cauzei răspunde autorul excepției, personal și asistat de domnul avocat Corneliu Liviu Popescu.
4.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care învederează Curții că, în fața instanței judecătorești, a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală , a
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , în forma actuală, și a
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
și a
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , în forma de dinainte de modificările aduse acestui text prin
Legea nr. 255/2013 . Arată că, în ceea ce privește dispozițiile
art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală , instanța a respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, autorul excepției înțelegând să nu promoveze calea de atac. În ceea ce privește
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , în forma actuală, și
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
arată că instanța de judecată a admis cererea și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate. Referitor la dispozițiile
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
în forma de dinainte de modificările aduse acestui text prin
arată că instanța de judecată a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, autorul excepției atacând cu apel încheierea respectivă. Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, apreciind că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, neavând legătură cu soluționarea cauzei. În acest context solicită Curții ca în temeiul
art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992
să extindă controlul de constituționalitate și asupra dispozițiilor art. 438 din Codul de procedură penală în forma de dinainte de modificările aduse prin
Legea nr. 255/2013 , apreciind că există o legătură indisolubilă între acestea și dispozițiile cu care instanța de contencios constituțional a fost sesizată, și anume
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , în forma actuală, și
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 . În continuare, învederează Curții că respingerea apelului împotriva încheierii prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , în forma de dinainte de modificările aduse acestui text prin
Legea nr. 255/2013 , s-a realizat de către completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezidat de doamna judecător Livia Doina Stanciu. Arată că problemele ce trebuie soluționate sunt identice cu cele supuse soluționării instanței de apel, astfel că doamna judecător s-a pronunțat deja cu privire la aceste aspecte. Deși, potrivit dispozițiilor
art. 55 din Legea nr. 47/1992
în fața Curții Constituționale nu sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la recuzarea judecătorilor, susține că își întemeiază cererea pe prevederile
art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
5.
Având cuvântul în continuare, avocatul autorului excepției arată că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, dispozițiile criticate au fost analizate prin raportare la
art. 129 din Constituție . Susține însă că această jurisprudență nu este aplicabilă în prezenta cauză întrucât motivele de neconstituționalitate sunt diferite. Astfel, susține că dispozițiile
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs în casație, fiind imposibil ca acestea să se regăsească vreodată în practică. Faptul că numărul motivelor de recurs este extrem de limitat, iar apariția lor în practică aproape imposibil de realizat, determină inexistența căii de atac a recursului în casație. Astfel, calea de atac a recursului în casație este o cale de atac iluzorie, ceea ce contravine prevederilor
art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală , privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. Prin faptul că motivele de recurs în casație nu se regăsesc niciodată în practică, instanța supremă este împiedicată să își înfăptuiască rolul său constituțional. În filosofia legiuitorului constituant, reflectată în însăși denumirea instanței supreme, calea principală prin care aceasta poate fi sesizată este tocmai recursul în casație, care în actuala reglementare este, de fapt, o cale de atac teoretică și iluzorie. Referitor la invocarea dispozițiilor constituționale privind egalitatea în fața legii susține că acestea sunt încălcate, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu se va putea pronunța, în sensul unificării jurisprudenței, în cadrul unui recurs în casație, astfel că instanțele judecătorești inferioare vor decide diferit, în situații similare. Totodată, apreciază că sunt încălcate și
art. 1 alin. (3)
și
(5) din Constituție , în măsura în care soluții nelegale ale instanțelor judecătorești nu pot fi cenzurate de instanța supremă, ceea ce determină și faptul că instanțele judecătorești se pot plasa deasupra legii.
6.
Având cuvântul, autorul excepției de neconstituționalitate solicită admiterea acesteia, arătând că va încerca să își dovedească nevinovăția.
7.
Reprezentantul Ministerului Public, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor
art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , arată că nu ne aflăm în ipoteza normei, autorul excepției solicitând extinderea controlului de constituționalitate de la un text care este în vigoare la același text de lege, dar în forma de dinainte de modificările aduse prin
Legea nr. 255/2013 . Astfel, nu este vorba despre exercitarea controlului de constituționalitate asupra unor dispoziții care se află în vigoare în același timp și care s-ar putea preta unui asemenea demers. Totodată, apreciază că instanța de contencios constituțional este învestită prin încheierea instanței judecătorești, limitele controlului de constituționalitate fiind stabilite de dispozitivul unei astfel de încheieri. Pe fondul cauzei, în ceea ce privește modificările operate de
Legea nr. 255/2013 , apreciază că legiuitorul poate opera astfel de modificări în baza atribuțiilor constituționale conferite de prevederile
art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală , fără a interfera cu atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, conferite de
alin. (3)
al aceluiași articol. Susține că activitatea de unificare a aplicării legii se poate realiza pe mai multe paliere, iar nu în mod exclusiv doar prin intermediul recursului în casație. Contrar celor susținute de autorul excepției apreciază că incidența cazurilor de casare nu este redusă, cel mai des întâlnite cazuri de casare invocate fiind
pct. 7
și
12 din art. 438 din Codul de procedură penală . Raportat la această jurisprudență nu se poate susține că instituția recursului în casație este iluzorie și, implicit, afectată competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Arată că împotriva hotărârilor judecătorești definitive se poate promova atât recurs în casație, cât și contestație în anulare, cazurile ce au în vedere erorile de procedură putând fi invocate în cadrul contestației în anulare. În final, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, și menținerea jurisprudenței Curții Constituționale în materie.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
8.
Prin Încheierea din 21 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.588/303/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
și a celor ale
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de Constantin Cristian Poteraș cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație formulate în cauză.
9.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că forma actuală a
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
conține numai cinci motive de recurs în casație, motive marginale, care se pot regăsi extrem de rar în practică și cu incidență asupra unor motive de drept de mică importanță. Astfel, recursul în casație este o cale de atac pur teoretică și iluzorie, iar nu reală și efectivă, cu consecința inexistenței sale în procesul penal. Or, inexistența reală și efectivă a recursului în casație, a cărui soluționare este de competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, vine în contradicție cu dispozițiile
art. 126 alin. (3) din Constituție , conform cărora această instanță asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Apreciază că, deși
art. 433 din Codul de procedură penală , prin definirea scopului recursului în casație și prin fixarea instanței competente cu judecarea lui, asigură transpunerea legislativă a normei constituționale din
art. 126 alin. (3) , totuși, enumerarea expresă și limitativă, numărul extrem de redus cantitativ de motive și însemnătatea insignifiantă a acestor motive de recurs în casație, fixate prin
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , fac ca recursul în casație să fie pur teoretic și iluzoriu, iar nu real și efectiv.
10.
Dispozițiile
art. 126 alin. (3) din Constituție , pe de-o parte, stabilesc competența constituțională a instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, iar, pe de altă parte, fixează calea procedurală pentru exercitarea acestei competențe, și anume, recursul în casație. Această concluzie se desprinde și din denumirea instanței supreme, aceasta fiind calificată expres ca instanță de casație. Prin reglementarea unui număr atât de redus de motive de recurs, dispozițiile de lege criticate afectează calea impusă de
art. 126 alin. (3) din Constituție
prin care Înalta Curte de Casație și Justiție își exercită competența sa constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, suprimând în acest mod însăși competența constituțională a instanței juridice supreme.
11.
În continuare, autorul excepției arată că suprimarea competenței constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii face ca practica judiciară divergentă să nu poată fi uniformizată, cel puțin nu cu efecte directe pentru părțile afectate, ceea ce semnifică menținerea de soluții judecătorești definitive contradictorii, în aplicarea acelorași norme legale, pentru persoane diferite, contravenind prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (3)
și
(5) ,
art. 4 ,
art. 16 alin. (1)
și
(2)
și ale
art. 124 alin. (2) . Suprimarea competenței constituționale a instanței supreme duce la existența unei justiții care nu este unică și egală pentru toți și la plasarea instanțelor judecătorești inferioare deasupra legii.
12.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara aspectele de nelegalitate din hotărârile definitive, având ca obiect sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate, trebuie însă conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranța și stabilitatea circuitului juridic. Apreciază că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, limitarea în timp, stabilirea unui interes procesual și instituirea unor motive expres și limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi extraordinare de atac contribuie la prezervarea siguranței raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătorești definitive. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că nu pot fi primite susținerile autorului excepției în sensul că normele legale criticate conduc la plasarea instanțelor judecătorești inferioare deasupra legii, întrucât hotărârile acestora pot fi cenzurate de instanța supremă, pe calea recursului în casație, însă doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Faptul că recursul în casație poate fi exercitat numai în anumite cazuri, strict și limitativ prevăzute de legiuitor, este determinat de caracterul acestuia de cale extraordinară de atac și nu împiedică părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești, de a fi apărate, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege și de a se prevala de garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil, posibilitatea promovării acestuia constituind o garanție în plus în sensul îndreptării erorilor judiciare.
13.
În continuare, apreciază că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât acestea nu consacră privilegii sau discriminări, ci asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea căii de atac a recursului în casație, în deplină concordanță cu dispozițiile
art. 16 alin. (1) din Constituție . Reconfigurarea, prin
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 , a motivelor de recurs în casație, prin reducerea acestora doar la aspecte de legalitate a hotărârilor, a avut ca scop specificul acestei căi extraordinare de atac și respectarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare, fapt ce reiese chiar din Expunerea de motive la Legea privind punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală . Trebuie însă observat că motivele ce vizau aspecte procedurale, deși au fost excluse din sfera recursului în casație și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu au fost eliminate total, ci au fost transformate în motive de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi extraordinare de atac.
14.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
15.
Guvernul, făcând referire la
Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În continuare, arată că normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor
art. 126 alin. (2) din Constituție , se poate face numai prin lege. Mai mult, potrivit
art. 129 din Constituție , părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile legii.
16.
De asemenea, susține că dispozițiile
art. 126 alin. (3) din Constituție
se coroborează cu cele ale
alin. (2)
al aceluiași articol, rezultând, indubitabil, că rolul de unificare a jurisprudenței rezervat Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate realiza decât tot în condițiile legii, astfel încât dispozițiile legale criticate sunt conforme și cu prevederile
art. 126 alin. (3) din Constituție . Câtă vreme prevederile legale criticate de către autorul excepției de neconstituționalitate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, dispozițiile legale criticate sunt conforme și cu prevederile
art. 1 alin. (3)
și
(5) din Constituție .
17.
Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, care se poate exercita în condițiile expres stabilite de lege. Astfel, potrivit
art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală , procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, ca atare reglementarea acesteia intră în competența exclusivă a legiuitorului. Stabilirea de către legiuitor a cazurilor în care se poate recurge la această cale extraordinară de atac nu afectează caracterele de unicitate, imparțialitate și egalitate ale justiției. Mai mult, dispozițiile
art. 129 din Constituție
prevăd, în mod expres, cu privire la căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind că acestea se exercită „în condițiile legii“. Or, dispozițiile legale criticate reprezintă manifestarea dreptului legiuitorului de a stabili condițiile de exercitare ale unei căi de atac.
18.
În ceea ce privește reducerea numărului motivelor de recurs în casație apreciază că, din Expunerea de motive a
Legii nr. 255/2013 , rezultă că legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac, și anume asigurarea legalității hotărârilor judecătorești. În realizarea acestui scop au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența instanței supreme motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
19.
În concluzie, Avocatul Poporului apreciază că, în acest mod, s-a realizat o mai bună definire atât a căilor extraordinare de atac, cât și a rolului instanței supreme de curte de casație. Pe cale de consecință, nu pot fi reținute criticile autorului excepției privind suprimarea căii recursului în casație, afectarea competenței constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție ori încălcarea principiilor respectării legii și a statului de drept.
20.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
21.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
22.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
și a celor ale
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispozițiile criticate au următorul conținut:
–
Articolul 438
alin. (1) din Codul de procedură penală :
(1)
Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1.
în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;
2-6.
abrogat
7.
inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8.
în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;
9-10.
abrogat
11.
nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;
12.
s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13-14.
abrogat.;
–
Articolul 102
pct. 267 din Legea nr. 255/2013 : „La
articolul 438 alineatul (1) ,
punctele 2-6 ,
9 ,
10 ,
13
și
14
se abrogă.“
23.
Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în
art. 1 alin. (3)
și
(5)
referitor la statul român,
art. 4
referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni,
art. 16 alin. (1)
și
(2)
referitor la egalitatea în drepturi,
art. 124 alin. (2)
potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și în
art. 126 alin. (3)
potrivit căruia Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
24.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, răspunzând unor critici similare, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
și ale
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Astfel, prin
Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015,
Decizia nr. 255 din 5 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, și
Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, Curtea a constatat că, potrivit
noului Cod de procedură penală , recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
25.
Totodată, Curtea a reținut că, potrivit
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform
art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală , situațiile prevăzute la
alin. (1)
pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației.
26.
Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casație sunt, potrivit
art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală , deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. De asemenea, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt, conform
art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală : procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; și partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. Astfel, nu pot declara recurs în casație persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, avocatul sau vreo altă persoană ale cărei drepturi legitime au fost încălcate prin măsuri sau acte ale instanței, aceasta putându-și valorifica drepturile doar pe calea apelului, conform
art. 409 din Codul de procedură penală .
27.
Curtea a reținut, totodată, că, așa cum reiese și din Expunerea de motive a
Legii nr. 255/2013 , prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
28.
Având în vedere argumentele expuse anterior și raportând textele criticate la scopul recursului în casație, Curtea a reținut că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casație la cei prevăzuți la
art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală
și a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală , așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 , este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.
29.
În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale
art. 16 alin. (1)
și
(2)
referitor la egalitatea în drepturi și ale
art. 124 alin. (2)
potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, Curtea a statuat că dispozițiile de lege criticate nu creează discriminare între titularii dreptului de a promova recurs în casație și ceilalți participanți la procesul penal, întrucât aceștia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situație juridică diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condițiile permise de lege. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor
art. 16 din Legea fundamentală .
30.
Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
31.
Distinct de cele reținute în deciziile anterior citate, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor
art. 126 alin. (3) din Constituție , „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale“. Totodată, Curtea reține că, potrivit
art. 433 din Codul de procedură penală , scopul recursului în casație este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, potrivit
art. 471
din același act normativ, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, printr-un recurs în interesul legii.
32.
Astfel, Curtea observă că Înalta Curte de Casație și Justiție își exercită competența constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești prin intermediul recursului în interesul legii, iar nu prin intermediul căii de atac extraordinare a recursului în casație. Un argument în acest sens este și faptul că, în temeiul
art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală , competența instanțelor de judecată și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Instanța de contencios constituțional a statuat că, în înțelesul acestei norme constituționale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, fără alte restricții decât cele rezultate din celelalte prevederi ale
Constituției
sau din actele normative internaționale arătate în
art. 20 din Legea fundamentală
( Decizia nr. 23 din 27 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 10 februarie 2004). În acest context, Curtea reține că, în temeiul acestei competențe constituționale, legiuitorul a reglementat soluționarea căii de atac a recursului și în competența altor instanțe judecătorești decât Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, Curtea observă că în materie civilă, potrivit
art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă , recursul are același scop ca și în materie penală, acela de examinare, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, potrivit
alin. (4)
al aceluiași articol, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. În coroborare cu acest alineat, prevederile
art. 95
și
96 din Codul de procedură civilă
dispun că tribunalele și curțile de apel judecă, ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege.
33.
Sub acest aspect, Curtea observă că instanța de contencios constituțional, având a soluționa o problemă similară, a reținut că prevederile referitoare la competența tribunalelor prin judecătorul-sindic, ca primă instanță, și a curților de apel pentru judecarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul-sindic au fost stabilite prin lege, în conformitate cu dispozițiile
art. 126 alin. (2) din Constituție , iar nu prin încălcarea acestora. Curtea a mai reținut că opțiunea legiuitorului pentru stabilirea competenței curților de apel în soluționarea recursurilor a fost determinată de faptul că acestea sunt instanțele imediat superioare în grad tribunalelor în cadrul cărora funcționează judecătorul-sindic ( Decizia nr. 755 din 1 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 6 iulie 2010).
34.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
și a celor ale
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.
35.
În ceea ce privește solicitarea autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la aplicarea dispozițiilor
art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , Curtea reține că, potrivit acestora, „În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare“. Analizând aceste dispoziții, Curtea constată că, pentru a se putea opera o extindere a controlului de constituționalitate, în temeiul
art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiții. Astfel, prima condiție are în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional a neconstituționalității dispozițiilor de lege cu care a fost sesizată. Îndeplinirea primei condiții determină analiza îndeplinirii celorlalte condiții, cea de-a doua referindu-se la imposibilitatea disocierii anumitor dispoziții de lege de cele menționate în sesizare, care anterior au fost constatate neconstituționale, cele două aflânduse într-o relație intrinsecă. În ceea ce privește a treia condiție, Curtea observă că aceasta se referă la faptul că dispozițiile de lege - dispoziția constatată ca fiind neconstituțională și dispoziția ce nu poate fi disociată de aceasta - trebuie să își găsească reglementarea în același act normativ.
36.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că în prezenta cauză nu a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor de lege cu care a fost sesizată, astfel că prima condiție nu a fost îndeplinită, ceea ce determină imposibilitatea aplicării prevederilor
art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 .
37.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Cristian Poteraș în Dosarul nr. 4.588/303/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală
și a celor ale
art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2016.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.