Decizia nr. 32/2017
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce i s-a întâmplat acestui act
Stă la baza 1
- Decizia nr. 633/2018 12 octombrie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea …
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Afrodita Laura Tutunaru
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Danco Stelian Liviu și Ciascai Radu Ovidiu în Dosarul nr. 305/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 234D/2016.
2.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Astfel, prevederile
art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală
reglementează cu privire la cazuri autonome de aplicare a măsurii arestării preventive, iar
alin. (2)
al aceluiași articol reglementează cu privire la cazuri de arestare în considerarea existenței unei stări de pericol pentru ordinea publică. Așadar, procurorul va trebui să probeze că lăsarea în libertate reprezintă pericol pentru ordinea publică, sens în care va ține seama de o suită de criterii de evaluare referitoare la gravitatea faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. În acest sens este și jurisprudența instanței de la Strasbourg, din care rezultă că sunt patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane și acestea au în vedere pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acesta să împiedice administrarea justiției, riscul ca acesta să săvârșească noi infracțiuni și, respectiv, riscul ca acesta să tulbure ordinea publică.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 19 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 305/84/2016, Tribunalul Sălaj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Danco Stelian Liviu și Ciascai Radu Ovidiu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect propunerea procurorului, în faza de urmărire penală, de prelungire a măsurii arestării preventive dispuse anterior față de autori, de înlocuire a măsurii arestării preventive și de prelungire a măsurii arestului la domiciliu cu privire la alți inculpați.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece sintagma „stare de pericol pentru ordinea publică“ nu este suficient de clară și previzibilă și, contrar dispozițiilor
art. 5 din Convenție , deschide calea spre arbitrariu. Or, una din garanțiile contra arbitrariului este aceea ca legea națională care permite privarea de libertate să fie suficient de accesibilă și precisă, pentru a permite oricărei persoane să anticipeze consecințele faptelor sale. Previzibilitatea unei legi impune enunțarea acesteia în termeni suficienți de clari pentru ca orice persoană să poată anticipa situațiile în care legea se aplică, precum și obligativitatea cuprinderii în dispozițiile sale a unor garanții contra arbitrariului, cu scopul de a crea un nivel de securitate juridică ridicat, pentru a atinge obiectivele
art. 5 din Convenție .
6.
Se arată că prevederi similare celor din
art. 5 al Convenției
se regăsesc în
art. 24
raportat la
art. 53 din Constituție , singura posibilitate de atingere adusă libertății personale fiind subsumată condiției previzibilității legii. Or, în jurisprudența și doctrina internă există multiple interpretări ale sintagmei „stare de pericol pentru ordinea publică“, complet diferite, ceea ce constituie o probă absolut evidentă a lipsei sale de claritate și previzibilitate.
7.
Tribunalul Sălaj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, textul este de natură a ridica cel mult probleme de interpretare, care, însă, nui conferă caracter imprevizibil, normele de drept neputând avea o precizie absolută, aspect reliefat chiar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în
Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru - Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37.
8.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
9.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, starea de pericol pe care o reprezintă inculpatul pentru ordinea publică rezultă din anumite elemente concrete referitoare la faptă și la persoana inculpatului. În ipoteza
art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală , o condiție premisă pentru a se dispune arestarea preventivă este aceea ca din probele prezentate să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit una dintre infracțiunile enumerate în textul legal. De asemenea, în cazul faptei se evaluează gravitatea acesteia, modul și circumstanțele în care a fost comisă, iar în ce privește persoana inculpatului sunt avute în vedere aspecte relevante precum: anturajul, mediul din care provine, antecedentele sale penale.
10.
În susținerea propunerii de arestare preventivă, aceste elemente de fapt trebuie probate de către procuror. De asemenea, având în vedere caracterul lor obiectiv, ele pot fi combătute de către inculpat prin apărările formulate în fața judecătorului de drepturi și libertăți, unde prezența sa este obligatorie -
art. 235 alin. (2) din Codul de procedură penală . Nu în ultimul rând, întrucât măsura arestării preventive se ia de către judecătorul de drepturi și libertăți pe baza probelor administrate și trebuie motivată în cuprinsul încheierii, făcând astfel posibilă verificarea legalității și temeiniciei sale de către instanța de control judiciar, se apreciază că nu se poate susține lipsa de previzibilitate a normei și nici faptul că aceasta ar putea fi interpretată și aplicată arbitrar în practica judiciară.
11.
Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, criteriile indicate în cuprinsul
art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală
nu pot și nu trebuie să fie analizate individual, independent de celelalte, niciunul dintre acestea neavând o prevalență asupra altora în ce privește formularea unei concluzii privind existența sau, dimpotrivă, inexistența pericolului pentru ordinea publică. Astfel, așa cum gravitatea faptelor și limitele de pedeapsă nu pot constitui singurele temeiuri pentru a dispune arestarea preventivă, nici lipsa antecedentelor penale ori buna conduită (anterioară) a inculpatului nu ar putea duce, prin ele însele, la concluzia lipsei pericolului pentru ordinea publică. Pe cale de consecință, sintagma „privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică“ trebuie corelată cu celelalte prevederi ale
art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală . În acest sens, Avocatul Poporului a făcut trimitere la
Hotărârea din 1 iulie 2008 , pronunțată în Cauza Calmanovici împotriva României.
12.
De asemenea, dreptul la apărare este respectat, întrucât inculpatul are posibilitatea să solicite și să administreze toate probele necesare și utile cauzei, motiv pentru care nu se poate pune în discuție restrângerea acestui drept.
13.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că „restrângerea unui drept fundamental este condiționată de respectarea cerințelor strict limitative prevăzute de
art. 53 din Constituție , și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății“ (a se vedea
Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012).
14.
Cazul de arestare preventivă criticat de autori se fundamentează, în fapt, tocmai pe necesitatea de a-l priva de libertate pe inculpat în vederea preîntâmpinării unui pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică.
15.
Pentru a adăuga o notă de rigurozitate în luarea măsurii arestării preventive, pe lângă condițiile enunțate în textul de lege supus controlului de constituționalitate, se mai impun a fi verificate cerințele prevăzute de
art. 202 din Codul de procedură penală , dar și condiții suplimentare, precum dacă inculpatul a săvârșit una dintre infracțiunile ce prezintă o anumită gravitate, fie dintre cele expres enumerate în
art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală
sau orice altă infracțiune (intenționată sau nu) pentru care legea prevede ca maxim special o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 5 ani sau detențiunea pe viață și dacă privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
16.
În ceea ce privește starea de pericol pentru ordinea publică pe care ar prezenta-o lăsarea în libertate a inculpatului, față de vechea reglementare, ce nu oferea criterii pentru determinarea unui astfel de pericol (revenind jurisprudenței naționale și celei de la Strasbourg să fixeze reperele în acest sens), potrivit dispozițiilor exprese din noul cod, ea se apreciază în funcție de: gravitatea faptei de care este acuzat inculpatul (pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa); modul și mijloacele de comitere a faptei; anturajul și mediul din care provine inculpatul; antecedentele penale ale celui în cauză; alte împrejurări privitoare la persoana inculpatului.
17.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
18.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
19.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 223 alin. (2) teza finală , cu denumirea marginală Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, din
Codul de procedură penală , care au următorul conținut:
(2)
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de
și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
20.
Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (5)
referitor la obligativitatea respectării
Constituției , a supremației sale și a legilor,
art. 24 alin. (1)
referitor la garantarea dreptului la apărare și
art. 53
referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile
art. 5
referitor la Dreptul la libertate și la siguranță din
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
21.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării
Deciziei nr. 144 din 10 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 27 aprilie 2016, s-a statuat că măsurile preventive sunt instituții de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni -
art. 202 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală . Ele vizează starea de libertate a suspectului/inculpatului și au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în
art. 23 din Constituție
privind garantarea libertății individuale. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracțiunii săvârșite, complexitatea și specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfășurări a procesului penal în toate fazele sale.
22.
Prin
Decizia nr. 558 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 14 august 2015, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile
art. 223 alin. (2)
sunt constituționale, sens în care s-a reținut că situația în care lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru „ordinea publică“ este în deplină concordanță cu prevederile constituționale ale
art. 131
care statuează că Ministerul Public apără „ordinea de drept“. De aceea, de vreme ce, în procesul penal din România, procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității, atunci cele două noțiuni de „ordinea de drept“ și „ordinea publică“ nu se exclud și nu se află în contradicție, fiind într-o relație de interdependență, sens în care ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale.
23.
Totodată, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției, să săvârșească noi infracțiuni sau să tulbure ordinea publică (a se vedea Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75). Prin urmare, însăși instanța europeană a admis faptul că gravitatea deosebită a unei fapte ori chiar reacția publicului la aceasta poate genera o perturbare socială de natură să justifice, cel puțin pentru scurt timp, arestarea preventivă. De aceea, în situații excepționale, acest factor poate fi avut în vedere în măsura în care dreptul intern îl recunoaște - la fel ca în
art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală
român, sens în care o astfel de detenție este, în viziunea
Convenției , legitimă dacă ordinea publică astfel tulburată este amenințată în continuare.
24.
Așa fiind, existența pericolului pentru ordinea publică se stabilește nu numai în funcție de natura și gravitatea faptei, relevată de limitele de pedeapsă ori de modul și circumstanțele de comitere, sau numai de determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuțiilor organelor judiciare pentru protecția cetățenilor împotriva unor astfel de fapte reprobabile, dar și de alte elemente care trebuie îndeplinite cumulativ, referitoare la persoana arestată, și anume anturajul, mediul din care aceasta provine, existența antecedentelor penale ori a altor împrejurări privitoare la ea. Faptul că, în anumite situații, temeiul unic și decisiv al privării de libertate îl poate constitui doar trezirea unor sentimente de indignare în rândul opiniei publice nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare concretă a legii, ce ține de resortul exclusiv al instanțelor de judecată de drept comun. În plus, în chiar Hotărârea din 5 iulie 2007, pronunțată în Cauza Hendriks împotriva Olandei, paragrafele 44, 45 și 63, Curtea europeană a statuat că scopul principal al dispozițiilor
art. 5
este de a preveni privațiuni arbitrare sau nejustificate de libertate, motiv pentru care argumentele pro și contra eliberării nu trebuie să fie „generale și abstracte“. De aceea, persistența suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea continuării detenției, dar, cu trecerea timpului, acest lucru nu mai este suficient, motiv pentru care instanța europeană a statuat că este necesar a se stabili dacă celelalte motive judiciare, rezultat al unei „diligențe speciale“ în vederea revizuirii detenției, sunt relevante și suficiente pentru continuarea detenției. Altfel spus, o perioadă de detenție rezonabilă nu poate fi evaluată în mod abstract, ci, în funcție de fiecare caz în parte, vor fi avute în vedere caracteristicile sale speciale. În aceeași cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că „un motiv serios de siguranță publică care necesită privarea imediată de libertate“ poate fi admis ca factor legitim de luare în considerare, pentru a se decide dacă este necesară și justificată plasarea sau menținerea unui suspect în arest preventiv. Prin urmare, în lumina
art. 5 din Convenție , aceste motive pot fi „relevante“ și „suficiente“ pentru luarea sau pentru prelungirea unui arest preventiv.
25.
Totodată, Curtea Constituțională a mai statuat că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, deoarece, pe baza dispozițiilor contestate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în
art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile
art. 24 din Constituție , care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat conform
art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală , după ce stabilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc, le va comunica procurorului care are obligația de a asigura prezența inculpatului. Totodată, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu. În plus, inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Așa fiind, soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața judecătorului, asistența juridică a inculpatului fiind obligatorie. Totodată, după ce îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror. De asemenea, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii și, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. În plus, în faza de judecată, potrivit
art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală , instanța este datoare să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea acestor măsuri, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia și punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză.
26.
Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanții procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, și anume aceea consacrată de
art. 23 alin. (7) din Constituție , potrivit căruia încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, normele constituționale de la
art. 23 alin. (9)
și
(10)
arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Așa fiind, acest ansamblu de garanții procesuale, expres reglementate în Constituție, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane față de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.
27.
De asemenea, prin
Decizia nr. 794 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, paragrafele 15, 16, Curtea Constituțională a arătat că
art. 53 alin. (1) din Constituție
consacră în abstract posibilitatea unor restrângeri legitime de drepturi și libertăți fundamentale ori de câte ori acțiunea lor se subsumează unui scop determinat referitor la „apărarea securității naționale“, a „ordinii, sănătății ori a moralei publice“, a „drepturilor și a libertăților cetățenilor“, „desfășurarea instrucției penale“ etc. Legitimitatea ingerințelor autorităților publice în acest domeniu aduce o atingere exercitării drepturilor și libertăților omului și, de aceea, restrângerea libertății individuale pe care o implică măsura arestării preventive, deși este justificată, așa cum prevede
art. 53 alin. (1) din Constituție , de necesitatea desfășurării instrucției penale, trebuie, în același timp, să fie proporțională cu situația care a determinat-o și deci în conformitate cu prevederile
alin. (2) al aceluiași articol din Legea fundamentală .
28.
Or, dispozițiile legale criticate, după ce enumeră situațiile în care poate fi dispusă măsura privativă de libertate, instituie și alte condiții referitoare la evaluarea gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. De aceea, numai în măsura în care, în urma evaluării, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, atunci justificarea arestării preventive își găsește temei în
art. 53 din Constituție
și reprezintă astfel expresia firească a caracterului excepțional pe care aceasta îl are, în caz contrar, existând riscul unui abuz care ar depăși limitele proporționalității instituite de
art. 53 alin. (2) teza finală din Constituție
referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, potrivit căruia „Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o [...]“.
29.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția care au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
30.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Danco Stelian și Ciascai Radu Ovidiu în Dosarul nr. 305/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
Opinie concurentă
În acord cu soluția adoptată - cu unanimitate de voturi - prin Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2017 considerăm că excepția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată în raport cu
art. 23 alin. (1)
și
(2) din Constituție , însă, apreciem că dispozițiile
art. 53 din Constituție
invocate în susținerea acesteia nu erau incidente ratione materiae în cauză.
Astfel cum am subliniat în opinia concurentă întocmită la
Decizia nr. 50 din 16 februarie 2016 ^1, dispozițiile
art. 53 din Constituție
nu sunt aplicabile atunci când dreptul sau libertatea fundamentală în discuție este supusă unor condiționări inerente naturii sale. A aplica ab initio standardul prevăzut de
art. 53 din Constituție
echivalează cu acceptarea următoarei paradigme: (a) recunoașterea unui drept anterior și superior oricărei reguli ce ține de dreptul pozitiv [drept natural] care definește și determină conținutul dreptului/libertății fundamentale și (b) verificarea caracterului constituțional al restrângerii exercițiului dreptului prin prisma
art. 53 din Constituție . O asemenea linie de gândire pleacă de la premisa că orice drept/libertate fundamentală își are un conținut ideatic și predefinit în toate aspectele sale și, în consecință, neagă posibilitatea legiuitorului ca el însuși să stabilească conținutul și limitele dreptului/libertății fundamentale. Mai mult, exercițiul acestui conținut predefinit - inexistent din punct de vedere normativ - ar fi cel care este supus restrângerii. Or, premisa trebuie să fie alta, și anume recunoașterea dreptului legiuitorului ca în considerarea reglementării și protecției constituționale de care se bucură dreptul/libertatea fundamentală să îi stabilească conținutul său concret la nivel legal și, din necesitatea de a o optimiza în relație cu alte drepturi/libertăți fundamentale sau principii constituționale, să îi determine și limitele. Desigur, stabilirea limitelor unui drept/unei libertăți fundamentale poate fi realizată numai dacă acesta nu este unul absolut.
În acest sens se constată că jurisprudența Curții Constituționale face diferența între drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică) și relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiții ( Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ^2). Prin natura sa, un astfel de drept relativ poate fi configurat normativ de legiuitorul infraconstituțional, iar dacă prin însuși textul
Constituției
se reglementează în mod exhaustiv limitele dreptului, nu se pot accepta alte limite/condiționări de natură legală. Așadar, în funcție de criteriul reglementării în
Constituție
distingem între două ipoteze, respectiv între drepturi relative cu privire la care textul
Constituției
nu prevede limitări/condiționări și drepturi relative cu privire la care
Constituția
prevede expres care sunt limitele lor. Această clasificare are consecințe în ceea ce privește marja de apreciere a legiuitorului în stabilirea/reglementarea limitelor/condiționărilor ce definesc dreptul/libertatea fundamentală.
Libertatea individuală, astfel cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Limitele libertății individuale sunt menționate expres chiar prin textul
Constituției , respectiv prin dispozițiile
art. 23 alin. (2)-(12) din Constituție . Astfel, sub aspectul măsurilor preventive care afectează libertatea persoanei, mai exact a celor privative de libertate, textul
art. 23 alin. (2) din Constituție
menționează reținerea și arestarea unei persoane; este de observat că, în ceea ce privește arestarea, textul constituțional nu o limitează numai la arestul efectuat într-un loc de deținere (arest preventiv), ci se referă la aceasta într-un sens larg, astfel încât legiuitorul poate adapta și dimensiona această instituție după nevoile societății (arestul la domiciliu).
Reguli constituționale restrictive sunt numai cu privire la reținere și arestul preventiv, iar în privința altor forme de arest revine legiuitorului competența de a structura configurația lor normativă având ca standard maximal, din punctul de vedere al ingerinței, reglementările constituționale referitoare la arestul preventiv. În continuare se observă că libertatea individuală poate fi limitată în ipoteza rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, caz în care se aplică o sancțiune privativă de libertate de natură penală [a se vedea
art. 23 alin. (11)-(13) din Constituție ]. În consecință, se constată că textul
art. 23 alin. (2)
și
(11)-(13) din Constituție
menționează expres cazurile și condițiile în care poate fi limitată libertatea individuală, fără a fi necesar să se apeleze la alte texte constituționale care să justifice limitarea dreptului.
Prin urmare, sarcina Curții ar fi fost aceea de a verifica dacă aceste cazuri și condiții, astfel cum sunt stabilite la nivel legal [ art. 223 alin. (2) teză finală din Codul de procedură penală ], reprezintă un standard de referință necesar și suficient din punct de vedere constituțional pentru dispunerea măsurii arestului preventiv, cu alte cuvinte, dacă prin acceptarea acestui standard este limitată într-un mod proporțional/disproporționat libertatea individuală. Odată acceptat acest standard, respectiv „pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică“, înseamnă că - normativ - libertatea individuală în sine este limitată de acesta, și nu exercițiul ei; iar odată limitată libertatea individuală și dispusă măsura arestului preventiv, libertatea încetează, astfel încât pe perioada existenței acelei „stări de pericol pentru ordinea publică“ nu există o restrângere a exercitării libertății individuale, ci lipsa ei.
Și, totuși, Curtea, în analiza sa, s-a oprit asupra
art. 53 din Constituție , justificând prin prisma acestui text „restrângerea exercițiului“ dreptului la libertate individuală. Apreciem că acest text constituțional nu era incident în cauză.
Art. 53 din Constituție
reglementează, într-adevăr, posibilitatea restrângerii exercițiului unui drept/libertăți fundamentale, dar pentru ca legiuitorul să apeleze la o asemenea restrângere nu va avea în vedere configurarea normativă a acelui drept sau libertăți fundamentale, ci diminuarea plenitudinii exercițiului dreptului/libertății fundamentale astfel cum acesta este configurat din punct de vedere constituțional și, implicit, legislativ, ca răspuns la o situație care se abate de la exercițiul firesc al dreptului.
Cu alte cuvinte, configurarea dreptului vizează stabilirea conținutului său normativ atât prin reglementarea pozitivă a dreptului - prin indicarea a ceea ce este circumscris conținutului său, cât și prin reglementarea negativă a dreptului - prin indicarea limitelor/condiționărilor care se impun. Pentru a stabili dacă limitele/condiționările impuse în reglementarea dreptului lezează substanța acestuia, Curtea trebuie să efectueze un test de proporționalitate distinct de
art. 53 din Constituție
pentru a verifica dacă limitele astfel stabilite ale dreptului sunt sau nu structurate în mod constituțional, respectiv în acord cu natura și substanța dreptului.
Restrângerea exercițiului dreptului la care face referire
art. 53 din Constituție
nu vizează definirea conținutului normativ al dreptului, ci faptul că persoana nu se poate folosi/este privată de beneficiul deplin al dreptului/libertății fundamentale în situațiile prevăzute prin
art. 53 alin. (1) din Constituție . Aceste situații sunt strict determinate prin norma constituțională și reflectă, în mod evident, abateri de la cursul firesc al exercițiului drepturilor/libertăților fundamentale. Or, se poate lesne observa că, în ipoteza îmbrățișată prin deciziile Curții Constituționale pronunțate în materie penală, orice măsură preventivă se constituie într-o restrângere a exercițiului dreptului la libertate individuală, acestea fiind eo ipso necesare realizării instrucției penale, mai precis activității de cercetare a cauzelor penale; în schimb, condamnarea, care reprezintă finalul instrucției penale, și privarea de libertate astfel realizată nu se mai încadrează în noțiunea de instrucție penală. Într-o atare situație măsurile preventive intră în sfera de reglementare a
art. 53 din Constituție , iar privarea de libertate realizată prin condamnare intră în sfera de reglementare a
art. 23 alin. (11)-(13) din Constituție . Neputându-se accepta o dublă măsură în evaluarea privării de libertate ca efect al unei măsuri preventive sau al condamnării, se constată că temeiul constituțional al limitării dreptului fundamental la libertate individuală trebuie să fie unul identic, circumscris unei situații comune/obișnuite în viața statului, astfel încât raportat la măsurile preventive acest temei nu poate fi reprezentat decât de
art. 23 din Constituție , și nu
art. 53 .
În mod evident, privarea de libertate este măsura și limita libertății individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt care să definească, astfel cum am arătat, atât aspectul pozitiv, cât și cel negativ al dreptului. Astfel,
art. 53 din Constituție
vizează numai ipoteza în care legiuitorul trebuie să răspundă prompt și energic din punct de vedere normativ la o situație care prin natura sa impune o îndepărtare de la exercițiul firesc al dreptului. Caracterul temporar al restrângerii nu este dat de faptul că legiuitorul stabilește un element temporal ce se subsumează conținutului dreptului (stabilirea unui termen de prescripție, a unui termen de decădere, a duratei măsurii preventive), ci are în vedere faptul că restrângerea dreptului/libertății fundamentale subzistă din punct de vedere normativ atât timp cât situația de fapt/drept care a generat-o se menține. Așadar, restrângerea exercițiului unui drept/unei libertăți fundamentale apare ca o reacție la o situație de fapt/drept care, în sine, impune o măsură normativă cu caracter excepțional pe toată durata sa.
Folosirea noțiunii de „proporțională“ în chiar cuprinsul
art. 53 alin. (2) din Constituție
nu înseamnă că ori de câte ori o reglementare legală cuprinde limite/condiționări ale unui drept/unei libertăți fundamentale în mod automat trebuie reținută aplicabilitatea
art. 53 din Constituție
pentru a efectua testul de proporționalitate. Așa cum am arătat, proporționalitatea este inerentă oricărei intervenții etatice ce vizează reglementarea unui aspect al unui drept/unei libertăți fundamentale, astfel încât evaluarea acesteia trebuie realizată independent de
art. 53 din Constituție , text care vizează situații excepționale. Doar în cazul în care ne aflăm în fața unei situații excepționale care a impus restrângerea exercițiului dreptului/libertății fundamentale urmează a se evalua proporționalitatea restrângerii prin prisma
art. 53 din Constituție .
Or, în situația dată suntem în fața unei reglementări etatice firești care prevede luarea măsurii arestului preventiv „pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică“, iar Curtea ar fi trebuit să analizeze dacă o asemenea limitare a libertății individuale este sau nu proporțională cu scopul legitim urmărit, analiză care trebuia efectuată în interiorul conținutului normativ al
art. 23 din Constituție . Nu există niciun motiv pentru ca în materie penală Curtea să aibă o altă abordare față de celelalte domenii ale dreptului în care, în principiu, Curtea stabilește constituționalitatea/neconstituționalitatea limitelor diverselor drepturi/libertăți fundamentale prin realizarea unui test de proporționalitate inerent dreptului, și nu exercițiului acestuia.
Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speță, nu era incident
art. 53 din Constituție
și că testul de proporționalitate trebuia efectuat în interiorul dreptului pentru a evalua dacă limita stabilită dreptului la libertate individuală este proporțională cu conținutul
art. 23 alin. (1)
și
(2) din Constituție.
Prin urmare, excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată prin raportare numai la dispozițiile
art. 23 alin. (1)
și
(2) din Constituție , iar cu privire la
art. 53 din Constituție
trebuia constatată lipsa sa de incidență în cauză.
^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2016.
^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 33.
Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.