Decizia nr. 741/2019

Articolul 297

din Codul penal: „(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.“;

–

Articolul 13

^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“

13.

Dispozițiile constituționale invocate în motivarea excepției sunt cuprinse în

art. 1 alin. (5)

referitor la principiul respectării obligatorii a

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 11 alin. (1)

și (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern,

art. 16 alin. (1)

și (2) referitor la principiul egalității cetățenilor în fața legii,

art. 20

- Tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (1)-(3)

referitor la accesul liber la justiție,

art. 23 alin. (12)

referitor la principiul legalității pedepsei,

art. 52 alin. (1)

referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și în

art. 124 alin. (1)

referitor la înfăptuirea justiției. Se invocă de asemenea dispozițiile

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil și

art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și prevederile

art. 19 - Abuzul de funcții din Convenția Națiunilor Unite

împotriva corupției adoptată la New York, ratificată prin

Legea nr. 365/2004 .

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a mai analizat aceleași dispoziții legale, prin raportare la dispoziții constituționale și din tratate internaționale, precum și față de critici similare, iar prin

Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

907 din 29 octombrie 2018, a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

15.

Cu acel prilej, Curtea a reținut că, prin

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 246 din Codul penal din 1969

și ale

art. 297 alin. (1) din Codul penal

sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“ și că a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 . Curtea a mai reținut că ulterior, având în vedere natura diferită a criticilor de neconstituționalitate, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 297 din Codul penal

și ale

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, pronunțând în acest sens

Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, prin care, cu referire la dispozițiile

art. 297 alin. (1) din Codul penal , a observat că

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016

reprezintă o decizie interpretativă, astfel încât excepția de neconstituționalitate vizând înțelesul normei juridice care nu a fost exclus cadrului constituțional prin decizia antereferită poate face obiectul controlului de constituționalitate (a se vedea paragrafele 14 și 15). Curtea constată că și în prezenta cauză autorul formulează critici care vizează însăși existența normativă a

art. 297 alin. (1) din Codul penal , prin prisma faptului că legiuitorul nu a intervenit asupra acestuia, după pronunțarea

Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 . Sub acest aspect, Curtea a constatat că „excepția de neconstituționalitate este admisibilă și urmează a fi analizată pe fond“, concluzie valabilă și în prezenta cauză (a se vedea paragraful 15 din aceeași decizie).

16.

În continuare, Curtea observă că examinând critici similare vizând

art. 297 alin. (1) din Codul penal , a reținut necesitatea reglementării de către legiuitor a unui prag al pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale. De asemenea a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. În consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale

art. 142 alin. (1) , potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației

Constituției “, și de cele ale

art. 1 alin. (5) , potrivit cărora, „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii ( Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017 , precitată, paragrafele 17-19, cu trimitere la

Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 55).

17.

Curtea a mai constatat că aspectele mai sus invocate sunt de natură a conferi un caracter proporțional reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituționalitate ( Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017 , precitată, paragraful 18), aceste considerente cuprinse în deciziile invocate fiind „de natură a asigura, totodată, claritate, precizie și previzibilitate reglementării criticate, punând dispozițiile

art. 297 alin. (1) din Codul penal

în acord cu dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

și, de asemenea, cu

cele ale

art. 23 alin. (12) din Constituție

și ale

art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

referitoare la principiul legalității incriminării și a pedepsei“ ( Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018 , precitată, paragraful 18). În același sens, Curtea a reținut că „pronunțarea unei decizii sub rezervă de interpretare de către Curtea Constituțională nu conduce la imprevizibilitatea normei asupra căreia poartă decizia; din contră, decizia Curții clarifică aspectele de constituționalitate din cuprinsul acesteia. Desigur, este de dorit ca legiuitorul să intervină și să adopte actul de punere de acord a textului care a făcut obiectul deciziei de admitere a Curții Constituționale, însă, chiar în lipsa adoptării unui asemenea act, textul de incriminare rămâne în vigoare din punct de vedere normativ, cu corectivul adus prin decizia sub rezervă de interpretare antereferită, și, în consecință, poate fi aplicat. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea

art. 1 alin. (5) din Constituție “ ( Decizia nr. 217 din 9 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 10 septembrie 2019, paragraful 71).

18.

Referitor la pretinsa încălcare, prin același text din

Codul penal , a prevederilor

art. 16 din Constituție , Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în condițiile prevăzute în ipoteza normei de incriminare analizate, motiv pentru care acestea nu contravin principiului egalității în drepturi ( Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018 , precitată, paragraful 20).

19.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , Curtea a reținut că aceasta constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea a observat că în legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin

Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit

art. 5 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „(1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“. Prin urmare, analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

trebuie să se raporteze la dispozițiile

art. 246 ,

art. 248 din Codul penal din 1969

și ale

art. 297 alin. (1) din Codul penal , astfel cum acestea au fost reconfigurate prin

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016

și

Decizia nr. 397 din 13 iunie 2017 , dispoziția criticată fiind o normă incompletă, de trimitere ( Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018 , precitată, paragraful 21, cu trimitere și la

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 , precitată).

20.

Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor

art. 21 alin. (3) din Constituție

și ale

art. 6 paragraful 1 din Convenție , Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dispozițiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanțial, iar garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal ( Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018 , precitată, paragraful 22).

21.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția care au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Eduard Moldovanu în Dosarul nr. 7.648/99/2016 al Tribunalului Iași - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 297 alin. (1) din Codul penal

și ale

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iași - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 noiembrie 2019.