Decizia nr. 30/2021

:

Exercitarea oricărei activități de asistență juridică specifică profesiei de avocat și prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou și pe tabloul avocaților acelui barou constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.

Instanțele sunt obligate să verifice și să se pronunțe asupra calității de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice acestei profesii și folosind însemnele profesiei de avocat.

Actele specifice profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile prezentei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârșit.

În cazurile prevăzute de prezentul articol, baroul are dreptul la acțiune în despăgubiri împotriva persoanei fizice sau juridice care exercită fără drept profesia de avocat.

Sumele obținute cu titlu de despăgubiri potrivit alin. (4) vor fi cuprinse în bugetele barourilor și vor fi folosite în mod exclusiv pentru organizarea activității de pregătire profesională a avocaților, în condițiile legii.;

–

:

La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.

De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare dispozițiilor prezentei legi.

Prevederile alin. (1) și (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispozițiilor

Legii nr. 514/2003

privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare.

Consiliile și decanii barourilor au obligația și autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (1) și (2) și să ia măsurile legale în acest sens.

26.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, ale

art. 15 alin. (2)

referitor la neretroactivitatea legii, ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (12)

privind legalitatea pedepsei, ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare, ale

art. 40

privind dreptul de asociere, ale

art. 45

referitor la libertatea economică, ale

art. 52

privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale

art. 124 alin. (3)

privind independența judecătorilor, precum și ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 7

privind legalitatea incriminării și a pedepsei și ale

art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

27.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 51/1995

au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile

art. 21 alin. (3)

din Constituție - invocate și în prezenta cauză - și față de critici identice. Astfel, prin

Decizia nr. 144 din 18 martie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 9 mai 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 . Mai întâi, Curtea a observat că - deși textul de lege criticat se referă la calitatea de „reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat“ - este evident că nu este vorba despre reprezentantul „unei persoane care se prezintă ca avocat“, așa cum s-ar înțelege din efectuarea greșită a acordului gramatical, ci, în mod logic, textul are în vedere „calitatea de reprezentant a unei persoane care se prezintă ca avocat“. Aceasta este însă o eroare materială care nu afectează constituționalitatea conținutului normativ al textului de lege criticat.

28.

Prin decizia mai sus menționată, Curtea a mai reținut că autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textul de lege criticat limitează dreptul la un proces echitabil, deoarece ar da instanței civile posibilitatea să verifice aspecte ce intră în competența instanței penale, doar aceasta din urmă având dreptul să aprecieze dacă exercitarea activităților specifice unei profesii, în speță cea de avocat, constituie infracțiune. Cu privire

la această critică, Curtea a constatat că, în realitate, instanța care face aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995

- indiferent de materia în care aceasta este specializată, fie că este civilă sau penală, de contencios administrativ sau fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale ori de dreptul familiei - nu se pronunță cu privire la săvârșirea infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat de către persoana care pretinde că ar avea calitatea de reprezentant al uneia dintre părțile dintr-un proces. Instanța nu face altceva decât să se asigure că partea reprezentată beneficiază de o apărare adecvată, realizată de o persoană calificată în domeniu, a cărei calitate de avocat este obținută în condițiile legii și recunoscută ca atare, cu respectarea exigențelor pentru intrarea în profesia de avocat prevăzute prin

Legea nr. 51/1995 .

29.

Astfel, Curtea a constatat, prin decizia anterior citată, că aspectele referitoare la existența infracțiunii, stabilirea faptului că aceasta a fost săvârșită de cel acuzat și aprecierea vinovăției acestuia pot forma, eventual, obiectul unui proces penal distinct, supus, la rândul său, exigențelor dreptului la un proces echitabil impuse de prevederile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În consecință, nu se pune problema ca o instanță civilă să pronunțe o hotărâre prin care să stabilească dacă o persoană este vinovată sau nu de săvârșirea unei infracțiuni, astfel că nu se poate avea în vedere o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care nu există nicio încălcare a regulilor procedurale referitoare la competența materială a instanțelor.

30.

Dimpotrivă, textul de lege criticat oferă instanțelor de judecată cadrul legal pentru a veghea ca desfășurarea fiecărui proces, indiferent de ramura de drept în care acesta a fost declanșat, să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare, garanție a dreptului la un proces echitabil. Prin aplicarea prevederilor de lege supuse controlului de constituționalitate în cauza de față, instanțele se asigură că dreptul menționat va fi materializat printr-un act profesional de calitate, apt să confere eficiență și efectivitate dreptului la apărare. Cu alte cuvinte, grație textului de lege criticat, instanța dispune de un cadru procedural optim care îi permite să depună diligențele necesare pentru ca persoana reprezentată, parte în proces, să aibă asigurat dreptul la apărare. Acesta este, așadar, unul dintre mecanismele prin care legiuitorul a înțeles să dea eficacitate - în cadrul oricărui proces - prevederilor

art. 24 alin. (1) din Constituție , potrivit cărora dreptul la apărare este garantat.

31.

De altfel, ținând cont de prevederile

art. 2 alin. (3)

și ale

art. 4 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora „judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii“, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este, potrivit legii, obligatorie, ci și să observe ca asistența juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condițiile

Legii nr. 51/1995 , astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 255/2004 , pentru că, altfel, asistența juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare ( Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele asistării sau reprezentării părților în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condițiile

Legii nr. 51/1995 ). Cu acel prilej, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că asistența juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile

Legii nr. 51/1995 , modificată și completată prin

Legea nr. 255/2004 , echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. În motivarea acestei decizii, instanța supremă a reținut că, prin

Legea nr. 51/1995 , astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 255/2004 , sunt reglementate condițiile exercitării profesiei de avocat corelativ cu dispozițiile din

Codul de procedură penală

referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum și la caracterul absolut al nulității de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezența și asistența juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii. Totodată, Înalta Curte a observat că, de vreme ce dispozițiile

Legii nr. 51/1995

- care are caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat - conțin anumite cerințe imperative, este de la sine înțeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituționalizat de acea lege.

32.

Referitor la dispozițiile

art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 , Curtea observă că acestea au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 182 din 29 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 27 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 60 din Legea nr. 51/1995 , reținând, în paragrafele 32 și 33, că avocatura reprezintă un serviciu public, care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat este exercitată de un corp profesional selectat și care funcționează după reguli stabilite de lege. Această opțiune a legiuitorului nu poate fi considerată neconstituțională, având în vedere că scopul

Legii nr. 51/1995

este asigurarea unei asistențe juridice calificate, iar normele în baza cărora este organizată și exercitată profesia de avocat nu încalcă prevederile constituționale invocate în susținerea criticilor de neconstituționalitate ( Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013,

Decizia nr. 155 din 17 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015, paragraful 14, și

Decizia nr. 158 din 14 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 25 mai 2017, paragrafele 19 și 20). Astfel, cei care doresc să practice profesia de avocat sunt datori să respecte legea și să accepte regulile impuse de aceasta ( Decizia nr. 806 din 9 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007). Deși avocatura este o profesie liberală și independentă, exercitarea sa trebuie să aibă loc într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, rațiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare și prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiași activități, fără suport legal ( Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013 , precitată,

Decizia nr. 129 din 13 martie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 22 aprilie 2014, și

Decizia nr. 158 din 14 martie 2017 , precitată, paragraful 21).

33.

Curtea a mai reținut, prin

Decizia nr. 182 din 29 martie 2018 , citată anterior, paragraful 33, că incriminarea și sancționarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau

activități, pentru care se cere o anumită pregătire și, în consecință, sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor valori sociale de o importanță deosebită, inclusiv viața și integritatea fizică și psihică ale persoanei, precum și interesele patrimoniale ale acesteia. Societatea nu poate îngădui ca anumite profesii, precum aceea de medic sau de farmacist, să fie practicate de persoane fără calificare și să nu fie angajată răspunderea necesară în caz de urmări periculoase ori păgubitoare. Faptul că cerințe similare, cu aceleași consecințe juridice, au fost impuse și profesiei de avocat constituie o opțiune a legiuitorului, care intră în marja de apreciere a Parlamentului în cadrul activității sale de legiferare ( Decizia nr. 339 din 10 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 1 iunie 2012).

34.

De asemenea, Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 509 din 30 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, că organizarea avocaților în barouri și a barourilor în Uniunea Avocaților din România nu contravine normelor din Constituție invocate și în prezenta cauză. Astfel, prin decizia menționată, paragrafele 22, 23 și 26, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor

art. 1 alin. (2)

și

(3) din Legea nr. 51/1995 , profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, constituirea și funcționarea de barouri în afara acestei uniuni fiind interzise, iar actele de constituire și de înregistrare ale acestora - nule de drept. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activități care prezintă interes pentru societate, este firească și necesară, în vederea stabilirii competenței, a mijloacelor și a modului în care se poate exercita această profesie, precum și a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale. Curtea a statuat că legiuitorul are libertatea de a reglementa condițiile în care pot fi constituite, organizate și în care funcționează diferite tipuri și forme de asociație, inclusiv să dispună constituirea obligatorie a unor asociații pentru exercitarea unor profesii ori îndeplinirea unor atribuții de interes public, având în vedere dispozițiile art. 9 fraza întâi din Constituție, potrivit cărora „Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii“. Barourile și Uniunea Națională a Barourilor din România, precum și camerele notarilor publici sunt asociații profesionale cu un specific deosebit, întrucât întreaga activitate desfășurată de aceste asociații și de membrii lor este una de interes public, ceea ce impune o reglementare legală mai cuprinzătoare, chiar și în ceea ce privește calitățile membrilor, condițiile de organizare și funcționare, nedemnitățile, incompatibilitățile, răspunderea disciplinară și altele ( Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 3 decembrie 2014). Curtea a constatat că dispozițiile

art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995

au fost edictate de legiuitor cu scopul de a proteja relațiile sociale referitoare la exercitarea unei profesii liberale, respectiv profesia de avocat, astfel încât aceasta, ca de altfel și alte profesii reglementate de norme speciale, se poate exercita numai cu respectarea legii, iar nu împotriva ei.

35.

În ceea ce privește respectarea cerințelor referitoare la calitatea legii, prin

Decizia nr. 182 din 29 martie 2018 , citată anterior, paragraful 36, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995

sunt clare și neechivoce, fiind în concordanță cu prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care își poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudența sa ( Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificilă redactarea unor legi de o precizie totală, iar o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii ( Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și

Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).

36.

În același sens sunt și

Decizia nr. 160 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 7 iunie 2018, și

Decizia nr. 514 din 30 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 24 august 2020.

37.

Referitor la dispozițiile

art. 113 din Legea nr. 51/1995 , Curtea reține că și acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 502 din 17 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 31 octombrie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 113 din Legea nr. 51/1995 . Prin decizia precitată, paragraful 22, Curtea a constatat că nulitatea actelor de constituire și de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România, dispusă prin prevederile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 , precum și încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare prevederilor legale, în temeiul dispozițiilor

art. 113 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 51/1995 , reprezintă intenția legiuitorului ca profesia de avocat să se exercite numai cu respectarea legii, și nu împotriva ei.

38.

Totodată, prin

Decizia nr. 502 din 17 septembrie 2019 , citată anterior, paragrafele 24-27, Curtea a reținut că, prin

Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 3 noiembrie 2015 - referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 348 din Codul penal

(corespondent al

art. 281 din Codul penal din 1969 ), în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de

Legea nr. 51/1995

- Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat modul în care au fost reglementate organizarea și exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanța supremă a reținut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora („barouri“, „colegii“), nu au fost niciodată desființate în România, operațiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin același act normativ s-a prevăzut desființarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înființarea în locul acestora a

unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi și obligații ale celor dintâi. Aceeași este situația și în privința formelor de organizare la nivel național („Uniunea Avocaților din România“, „Uniunea Barourilor din România“, „Uniunea Colegiilor de Avocați din România“, „Consiliul Central al Colegiilor de Avocați“, „Uniunea Națională a Barourilor din România“), cu singura mențiune că pentru o scurtă perioadă de timp (între 14 februarie 1950 și 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel național. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării și exercitării profesiei de avocat, iar înființarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că

Legea nr. 51/1995, republicată , cu modificările ulterioare, reglementează forme unice și exclusive de organizare profesională a avocaților în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocați înscriși în barou (existând și funcționând câte un singur barou în fiecare județ), care face parte din Uniunea Națională a Barourilor din România, ca unică structură națională a ordinului profesional al avocaților din România. Așa fiind, prin

Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 , precitată, instanța supremă a statuat că persoanele care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care ființează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a

Legii nr. 255/2004

ori au existat și anterior, dar și-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acționează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie și claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înțeleagă și să își conformeze conduita dispozițiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de

art. 30 din Codul penal . Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracțiunii analizate se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerința esențială a exercitării „fără drept“ a activităților specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situație acționează cu intenția de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăția fiecărei persoane cercetate pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

39.

Tot prin

Decizia nr. 502 din 17 septembrie 2019 , mai sus menționată, paragraful 30, Curtea Constituțională a reținut că problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format și obiectul analizei Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertății de asociere, consacrată de prevederile

art. 11 din Convenție . Astfel, Curtea de la Strasbourg a reținut că printre obiectivele statutare ale asociației al cărei președinte este reclamantul figura crearea de barouri, ceea ce contravenea dispozițiilor

Legii nr. 51/1995 , care interzice crearea de barouri și exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaților din România, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociație în sensul prevederilor

art. 11 din Convenție , întrucât ordinele profesiilor liberale sunt instituții de drept public, reglementate de lege și care urmăresc scopuri de interes general.

40.

În același sens este și

Decizia nr. 349 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 10 august 2017.

41.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate cu privire la dispozițiile

art. 26,

ale

art. 60 alin. (6)

și ale

art. 113 din Legea nr. 51/1995 , precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

42.

În plus, Curtea observă că autorul excepției este nemulțumit și de modul de interpretare și aplicare în cauza dedusă judecății a dispozițiilor de lege criticate. Or, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că aspectele ce țin de aplicarea legii intră în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

43.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Vasile în Dosarul nr. 9.928/279/2016 al Judecătoriei Piatra-Neamț - Secția penală și în Dosarul nr. 21.674/212/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 26 , ale

art. 60 alin. (6)

și ale

art. 113 din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Piatra Neamț - Secția penală și Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2021.