Decizia nr. 178/1999

Articolul 3

Împotriva hotărârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, la organele care au emis hotărârea, contestație care se soluționează de direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București, după caz.

Contestația, împreună cu actele care au stat la baza hotărârii, va fi remisă direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.

Contestația adresată direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, nu poate avea ca obiect alte sume și alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis hotărâri prin care s-au soluționat obiectiunile.

Contestația se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziție motivată, semnată de directorul general.

Articolul 4

Împotriva dispoziției date de directorul general al direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, se poate face plângere la Ministerul Finanțelor în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia.

Ministerul Finanțelor soluționează plângerea, prin decizie motivată, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia.

Articolul 5

Plângerea adresată Ministerului Finanțelor se depune la direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București, după caz, care o va inainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanțelor, împreună cu documentul original de plată a taxei de timbru și cu dosarul contestației.

Articolul 6

Contestațiile adresate direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puțin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanțelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1% la suma contestată, dar nu mai puțin de 10.000 lei.

Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestației și plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parțial, în raport cu admiterea integrală sau parțială a acestora.

Articolul 7

Plângerile adresate Ministerului Finanțelor nu pot avea ca obiect alte sume și alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziții prin care s-au soluționat contestațiile de către direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz.

Articolul 8

Prin soluționarea contestațiilor și a plangerilor nu se poate crea petitionarului o situație mai grea decât cea constatată și aplicată prin actul care face obiectul petiției."

1. Potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "În exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituției". Prin urmare, cererea autorului excepției, adresată Curții Constituționale, de a stabili, pe calea unei decizii de interpretare, ca termenele prevăzute de

Legea nr. 105/1997

sunt termene de decădere, cu consecința pierderii dreptului organelor abilitate de a se mai pronunța asupra obiectiunilor, contestațiilor și plangerilor, cu care au fost legal investite, iar nu termene de recomandare, nu poate fi examinata, întrucât Curtea Constituțională nu este competența să se pronunțe asupra interpretării unui text de lege, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituției.

2. Procedura administrativ-jurisdicțională prevăzută de

Legea nr. 105/1997

nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 123, conform cărora "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (2) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", și nici pe cele ale alin. (1) din art. 125, potrivit cărora "Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", după cum nu încalcă nici principiul constituțional al separației puterilor în stat. Aceasta procedura privește exercitarea mai multor cai administrative de atac, care, însă, nu sunt în competența instanței judecătorești, iar pe de altă parte, decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, conform

art. 9 din Legea nr. 105/1997 , potrivit căruia: "Împotriva deciziei Ministerului Finanțelor se poate face acțiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanța judecătorească prevăzută în legea specială de instituire a impozitelor și taxelor contestate.

În situația în care legea specială nu precizează instanța judecătorească competența să soluționeze acțiunea, aceasta va fi remisă spre soluționare curții de apel în a carei raza teritorială petentul își are sediul sau domiciliul, după caz.

Împotriva sentinței curții de apel sau a judecătoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiție sau la tribunal, după caz, în termen de 15 zile de la comunicare."

Referitor la legitimitatea constituțională a procedurilor administrativ-jurisdicționale, instituite de

Legea nr. 105/1997 , Curtea Constituțională a statuat, de principiu, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale nu contravine dispozițiilor constituționale, atâta timp cat decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, iar "existenta unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești în condițiile legii. În atare situație este exclusa posibilitatea ca un organ al administrației publice, chiar cu caracter jurisdicțional, să se substituie instanței judecătorești", astfel încât părților nu li se poate limita exercitarea unui drept consfintit de Constituție. Faptul ca prin

Legea nr. 105/1997

s-au instituit trei modalități consecutive pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și plangerilor împotriva actelor întocmite de organele Ministerului Finanțelor, iar nu una singura, este o opțiune a legiuitorului și nu o problemă de constituționalitate. Ceea ce interesează, însă, este posibilitatea accesului la justiție împotriva hotărârii pronunțate de acest organ administrativ-jurisdicțional.

3. În legătură cu critica referitoare la dreptul de apărare, Curtea retine ca, în cazul procedurilor administrative, deși nu poate fi vorba de un proces în sensul art. 24 alin. (2) din Constituție, similar cu cel realizat în fața instanțelor judecătorești, legea nu interzice posibilitatea celor interesați de a formula obiecțiuni, cereri ori de a administra probe, potrivit specificului acestor jurisdicții administrative. În acest context, termenele pentru realizarea celor două categorii de proceduri - administrativ-jurisdicționale și judiciare -, în vederea soluționării contestațiilor și plangerilor prevăzute de

Legea nr. 105/1997 , sunt stabilite de lege tocmai pentru a da posibilitatea organelor fiscale care au emis actele contestate să își corecteze eventualele greșeli cuprinse în aceste acte, iar contestatarilor să își poată administra toate probele necesare în fața jurisdictiilor care soluționează aceste cereri.

4. Analizând susținerea autorului excepției ca soluționarea unui litigiu este condiționată de obligativitatea timbrarii la valoare, iar nu de plată unei taxe stabilite conform prevederilor

Legii nr. 105/1997

și ale

Legii nr. 146/1997 , Curtea constata ca sunt criticate, în primul rând, prevederile

art. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, deoarece condiționeaza judecarea unui litigiu de obligativitatea timbrarii la valoare, iar nu de plată unei taxe stabilite, fără însă să se facă referire la obiectul cauzei, și anume la plângerea formulată de autorul excepției împotriva Deciziei nr. 1.617/1998 a Ministerului Finanțelor, plângere care, potrivit

art. 3 lit. m) prima liniuța din Legea nr. 146/1997 , se taxeaza cu suma fixa de 10.000 lei.

În baza

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei".

Asa fiind, în temeiul

art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată, excepția este inadmisibila, întrucât Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra unor excepții privind textele de lege care nu au legătură cu cauza.

Regula de baza în materia impozitelor și taxelor, prevăzută de legislația fiscală, care decurge din dispozițiile art. 53 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora: "Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice", este aceea ca pentru anumite activități desfășurate de instituțiile publice, inclusiv pentru soluționarea contestațiilor la impuneri și taxe, se datorează taxe de timbru, cu excepția persoanelor care beneficiază de scutire, aceste taxe având rolul de contribuție la cheltuielile publice. Autorul excepției de neconstituționalitate nu contesta însă obligația plății unei taxe de timbru, ci pretinde numai ca aceasta taxa de timbru ar trebui să fie stabilită într-o sumă fixa. Stabilirea modalitatii de plată a taxelor de timbru, ca, de altfel, și a cuantumului lor, nu este, însă, o problemă de constituționalitate, ci o opțiune a legiuitorului, ținând de politica legislativă fiscală.

5. Cat privește ultima critica, referitoare la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producție și de creștere a calității vieții, determinata de plată taxei de timbru la valoare, fapt care ar contraveni art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) și (2), art. 45 alin. (5), art. 166 și art. 134 alin. (2) lit. a) și f) din Constituție, Curtea constata ca aceasta nu are legătură cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, iar art. 166, invocat de autorul excepției, nu este cuprins în Constituție. Asa fiind, nici aceasta critica nu poate fi primită.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2-8 din Legea nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999 , excepție ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, județul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curții de Apel Timișoara.

2. Respinge, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, excepție ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, județul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curții de Apel Timișoara.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 16 noiembrie 1999.

PREȘEDINTELE CURȚII

CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta

OPINIE SEPARATĂ

Consider ca prevederile

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 13/1999 , sunt neconstituționale. Pe de altă parte, sunt de acord cu soluția de constatare a constituționalității celorlalte prevederi din aceeași lege (art. 6-8) ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate, precum și a prevederilor

art. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru.

În lumina dispozițiilor art. 11 [conform cărora "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".] și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție (conform cărora "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale".), prevederile

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1, fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]".

Într-adevăr, procedura reglementată prin prevederile legale menționate nu permite satisfacerea dreptului de soluționare în justiție "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestațiile sau plângerile asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control ale organelor Ministerului Finanțelor".

1. La prima vedere, termenele stabilite prin aceste prevederi legale pentru diversele organe ale Ministerului Finanțelor sunt extrem de scurte și, deci, "rezonabile". Mai precis, în succesiunea stabilită prin lege, aceste termene sunt de 15 + 5 + 30 + 5 + 60 zile, ceea ce ar permite accesul în justiție în aproximativ 115 zile (aproape 4 luni) de la comunicarea "măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuții de control sau de impunere"; aceasta, desigur, numai dacă se presupune ca petitionarii ar putea acționa cu maxima diligenta, prin depunerea obiectiunilor, contestațiilor și plangerilor în chiar prima zi din cadrul termenelor de 5 zile, de 15 zile și, din nou, de 15 zile (în total, alte 35 zile, adică mai mult de o luna) prevăzute prin, respectiv, art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1 și

art. 9 alin. 1 din Legea nr. 105/1997 , ceea ce, de buna seama, nu poate să corespundă pe deplin cu realitatea.

De fapt, în circumstanțele concrete ale acestor categorii de cauze, a căror soluționare definitivă presupune, potrivit altor reglementări legale aplicabile, parcurgerea a doua grade de jurisdicție (cel mai adesea, în fața curții de apel componente și, apoi, a Curții Supreme de Justiție, adică în fața celor mai înalte instanțe judecătorești, a căror activitate, din motive obiective, nu se poate caracteriza prin acordarea unor termene scurte), modul în care

art. 2 și următoarele din Legea nr. 105/1997

reglementează aceasta procedura prealabilă determina încălcarea "dreptului la un proces echitabil", conferit prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

2. Nu este vorba despre neconstituționalitatea instituirii, în sine, a acestei proceduri prealabile, întrucât, astfel cum se arata prin decizia la care se referă aceasta opinie separată, nu sunt incalcate dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la apărare (art. 24), la înfăptuirea justiției (art. 123) sau la instanțele judecătorești (art. 125), după cum nu este încălcat nici accesul liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Legea fundamentală ["(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."], câtă vreme

art. 9 din Legea nr. 105/1997

dispune ca împotriva deciziei Ministerului Finanțelor "[...] se poate face acțiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanța judecătorească competența [...]."

3. Sub acest din urma aspect, trebuie, însă, reamintit ca cea mai mare parte a reglementărilor legale înlocuite prin

Legea nr. 105/1997

- în măsura în care este vorba despre conținutul acestora în redactarile existente anterior pronunțării de către Plenul Curții Constituționale a Deciziei nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 - stabileau, de regula, ca decizia Ministerului Finanțelor este "definitivă". Aceasta a fost, de exemplu, situația reglementărilor legale privind impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adăugată sau accizele la produsele din import și din țara (menționate explicit în cuprinsul

art. 12 din Legea nr. 105/1997 , printre actele normative ale căror prevederi se abroga, total sau parțial). Toate aceste legi, în redactarile anterioare anului 1994, prevedeau, de asemenea, și o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă sesizării Ministerului Finanțelor. Astfel încât se poate constata ca, în esenta,

Legea nr. 105/1997

a recunoscut în mod expres (ca urmare a menționatei Decizii nr. 1/1994 a Plenului Curții Constituționale) posibilitatea accesului în justiție împotriva actelor de control sau de impunere a organelor Ministerului Finanțelor, mentinand însă procedura prealabilă administrativ-jurisdicțională, pe care a unificat-o, prin instituirea a trei paliere succesive: "organele cu atribuții de control sau de impunere"; direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București; Ministerul Finanțelor.

4. Existenta unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicționale este acceptată, de altfel, și în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului asupra aplicării prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care a subliniat ca "Ratiuni de flexibilitate și eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei", 1981).

5. Este însă stabilit, în aceeași jurisprudenta, ca imperativul soluționării cauzei "într-un termen rezonabil" include ("dies ad quo") și durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanței judecătorești (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975, și "Vallee contra Frantei", 1994), precum și ca "termenul rezonabil" se calculează până la ("dies ad quem") soluționarea finala a cauzei (de exemplu, cazurile "Eckle contra Republicii Federale a Germaniei", 1982, și "Bricmont contra Belgiei", 1986). Nu se considera ca fiind soluționare finala a cauzei pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care doar se recunoaște existenta dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a se fi stabilit încă și cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, și "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). Procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești nu sunt acoperite de garanția "termenului rezonabil" (cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981, și "Alsterlund contra Suediei", 1988).

6. Aceeași jurisprudenta indica, în legătură cu caracterul "rezonabil" al duratei soluționării cauzei, ca acesta nu se determina în mod abstract, ci sunt avute în vedere circumstanțele concrete ale fiecărei spete, neexistand limite absolute de timp (de exemplu, cazurile "Konig contra Republicii Federale a Germaniei", 1978, și "Santilli contra Italiei", 1991). Factorii care trebuie întotdeauna luati în considerare sunt: complexitatea cauzei; activitatea procesuala a părții ale carei drepturi sau obligații fac obiectul procesului; activitatea autorităților administrative și judiciare (Idem; în același sens, cazul "Vallee contra Frantei", 1994). Desigur, numai întârzierea cauzată de acest din urma factor poate determina concluzia ca au fost incalcate dispozițiile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenție, referitoare la "termenul rezonabil". Potrivit aceleiași jurisprudente, statului îi revine o obligație pozitiva și de rezultat de a asigura soluționarea cauzelor într-un "termen rezonabil", prin toate mijloacele care îi stau la dispoziție (cazurile: "Zimmermann și Steiner contra Elvetiei", 1983; "Martins Moreira contra Portugaliei", 1988; "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1991; "Francesco Lombardo contra Italiei", 1992; "Muti contra Italiei", 1994).

7. În stabilirea modului în care cerința "termenului rezonabil" este satisfacuta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai utilizat, pe lângă analiza celor trei factori permanenți (complexitatea cauzei, activitatea părții implicate și activitatea autorităților), și criteriul referitor la "miza" specială a procesului ("enjeu" sau "at stake", expresii utilizate în redactarea franceza și, respectiv, în cea engleza a hotărârilor acelei Curți). Este vorba, cu alte cuvinte, despre criteriul interesului special căruia, în speta, i se acordă importanța de către partea ale carei drepturi ori obligații fac obiectul judecații. Astfel, s-a considerat ca o diligenta specială trebuie acordată atunci când "miza" procesului privește materii precum: starea civilă (cazul "Bock contra Republicii Federale a Germaniei", 1989), calitatea de salariat (cazurile "Bucholz contra Republicii Federale a Germaniei", 1981, și "Obermeier contra Republicii Federale a Germaniei", 1990), acordarea de despăgubiri pentru victimele accidentelor de circulație (cazurile "Martins Moreira contra Portugaliei", 1988, și "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994), recunoașterea titlului de proprietate asupra imobilelor (cazurile "Poiss contra Austriei", 1987, și "Hentrich contra Frantei", 1994), restabilirea relațiilor personale dintre părinți și copii (cazul "H. contra Regatului Unit", 1987) etc.

8. O asemenea relevanta specială a fost acordată și situației în care, pe parcursul soluționării litigiului, sunt percepute penalități sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea soluționării procesului are caracter oneros pentru reclamant (cazul "Schouten și Meldrum contra Olandei", 1994).

9. Consider ca, mutatis mutandis, aceasta din urma jurisprudenta, în care "miza" procesului include interesul reclamantului de a evita inrautatirea situației sale financiare, identifica ratiunea pentru care trebuie decis ca procedura reglementată prin

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

nu permite satisfacerea dreptului de soluționare în justiție "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestațiile sau plângerile asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor".

10. Spre a se ajunge la aceasta concluzie, este necesar să fie avute în vedere și alte reglementări legale ce îi sunt aplicabile persoanei care se afla în situația de a formula asemenea obiecțiuni, contestații sau plângeri, utilizând procedura prevăzută de

Legea nr. 105/1997 . Este vorba despre unele dintre prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 108/1996), modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 53/1997 (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 258/1998) și, din nou, modificată prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/1999. Într-adevăr, subiectul de drept care formulează, după caz, obiecțiuni, contestații sau plângeri în baza

Legii nr. 105/1997

este, dintr-un alt punct de vedere, debitorul unei creanțe bugetare și, de aceea, el este supus, deopotrivă, și procedurii executării creanțelor bugetare ce au ca obiect "sumele constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor", acte de care acest subiect de drept este nemulțumit.

10.a) Astfel, potrivit alin. 1 al

art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , "Obligațiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plătesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie și înștiințare de plată." Art. 23 și următoarele din același act normativ reglementează procedura executării silite a creanțelor bugetare, procedura care, în mod firesc, este caracterizată prin maxima celeritate. În acest sens, art. 23 alin. 2 stabilește ca "Dacă debitorul nu a efectuat plata în termenul prevăzut în înștiințarea de plată, organul de executare va începe executarea silită prin comunicarea unei somații, prin care îi va face cunoscut debitorului ca, în termen de 15 zile, este obligat să efectueze plata sumelor datorate." Iar conform art. 25 alin. 3, "Pentru obligațiile bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuții, amenzi, majorări de întârziere și alte sume datorate și neachitate la termenul legal de plată, titlul executoriu îl constituie actul, emis sau aprobat de organul competent, prin care acestea se stabilesc." Executarea silită se poate face prin trei modalități care pot fi folosite succesiv ori concomitent: poprire, asupra bunurilor mobile, asupra bunurilor imobile (art. 40).

10.b) Sub aspectele la care se referă prezenta opinie separată, esențial este ca, în toate aceste situații de executare a creanțelor bugetare, "Exercitarea căilor de atac la organele competente, de către plătitori, cu privire la stabilirea obligațiilor bugetare, nu suspenda obligația acestora de plată." (alin. 2 al

art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , în redactarea data prin art. I pct. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 53/1997). Este adevărat ca alin. 3 al aceluiași text de lege (în redactarea data prin art. I pct. 3 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/1999) dispune: "Cu toate acestea, Ministerul Finanțelor sau, după caz, autoritățile administrației publice locale, prin organele lor competente în soluționarea obiectiunilor, pot dispune, la cererea plătitorului și ținând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligației de plată la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, până la soluționarea primei cai de atac."

Trebuie, însă, observat, mai întâi, ca o asemenea suspendare intră în puterea "organelor [...] competente în soluționarea obiectiunilor" (iar nu și a organelor competente în soluționarea contestațiilor sau plangerilor), asadar, astfel cum rezultă din

art. 2 alin. 1 din Legea nr. 105/1997 , în competența celui dintâi palier din succesiunea de organe ale Ministerului Finanțelor având atribuții în cadrul procedurii instituite prin această lege; de aceea, apare evident ca solicitarea de suspendare va fi admisă extrem de rar, fiindca este vorba despre o decizie a insesi organelor care au stabilit existenta creanței bugetare puse în executare și fiindca, în aceasta etapa, nici nu exista posibilitatea vreunui control asupra acestei puteri discretionare. În al doilea rând - și mult mai relevant -, este de observat ca, inclusiv în cazul în care, în mod excepțional, suspendarea ar fi dispusă de către organul care soluționează obiecțiunea, această măsură poate dăinui numai "până la soluționarea primei cai de atac", moment după care se continua executarea silită.

10.c) În aceeași ordine de idei, este necesar să fie cunoscut ca, deși

art. 76 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

permite formularea, la instanța judecătorească, a unei contestații la executare, înregistrarea acesteia nu determina, eo ipso, suspendarea executării silite. Într-adevăr, conform art. 78 alin. 1 și 2 din acest act normativ, "Până la judecarea contestației, instanța, la cerere, prin încheiere motivată, poate suspenda executarea silită.

O dată cu încuviințarea suspendării, contestatorul va putea fi obligat să depună o cauțiune, dar nu mai mult decât suma ce reprezintă obligația bugetară, pentru care se face executarea silită și cheltuielile de executare. La stabilirea cauțiunii, instanța va ține seama de înscrisul constatator al dreptului invocat de contestator, de starea solvabilității sale, de valoarea bunurilor supuse executării silite, de cuantumul sumei datorate, precum și de orice alte date ce interesează soluționarea contestației." Dificultatea obținerii, în aceste condiții, a încuviințării suspendării este sporită, ca urmare a faptului ca art. I pct. 27 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 a abrogat dispozițiile imediat următoare, cuprinse în alin. 3 al

art. 78 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , text care prevedea: "În cazuri urgente, președintele instanței, potrivit alin. 1, poate dispune suspendarea executării silite, fără citarea părților și fără dispunerea unei cauțiuni."

11. În esenta, rezultă din acest (atât de complicat și instabil, din pacate) ansamblu de reglementări legale ca procedura executării creanțelor bugetare se caracterizează printr-o deosebită celeritate și eficienta - ceea ce este pe deplin firesc, având în vedere importanța acestei categorii de creanțe. Ca urmare, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, la care se referă obiectiunile, contestațiile și plângerile reglementate prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1996, sunt puse în executare foarte rapid.

12. Aceasta înseamnă ca, în imensa majoritate a cazurilor, executarea creanței bugetare este finalizată mai înainte de parcurgerea procedurii prealabile administrativ-jurisdicționale astfel reglementate. Cu alte cuvinte, la momentul în care organele Ministerului Finanțelor desfășoară aceasta procedura, subiectul de drept care a formulat obiecțiunea, contestația sau plângerea se vede deja lipsit, după caz, de sume de bani executate din contul sau bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul sau ce au constituit obiectul executării silite. Iar până la obținerea unei hotărâri judecătorești care să clarifice într-o modalitate definitivă și irevocabilă dacă reclamantul datorează sau nu vreo suma de bani este cale lungă, ce include, cel mai adesea, proceduri în fața unor instanțe judecătorești (curtea de apel și Curtea Suprema de Justiție) care, în mod obiectiv, nu pot soluționa cauza foarte rapid. În acest context, este evident ca cele 4 + 1 luni de procedura prealabilă administrativ-jurisdicțională capata o alta semnificație, nefiind onesta utilizarea de locutiuni de genul "numai 4 + 1 luni" ori "nici măcar jumătate de an"; în realitate, aceste 4 + 1 luni (aproape jumătate de an) constituie o durată care nu corespunde conceptului de "termen rezonabil" impus prin art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Atunci când unei societăți comerciale (de exemplu, o întreprindere mica sau mijlocie) îi sunt poprite conturile bancare pentru mai multe luni, la care se adauga o alta lungă perioada de timp de continuare a acestei situații (de obicei, aproape doi ani) până când este epuizata definitiv și irevocabil și procedura judecătorească ulterioară, eventuala hotărâre judecătorească de restituire a sumei de bani executate cu titlu de creanta bugetară va fi primită, adeseori, de o societate comercială aflată într-o dificila situație financiară sau (dacă este vorba despre o sumă mare de bani) chiar în stare de faliment. Când banii pentru care te judeci ti-au fost deja luati de adversar, orice zi de întârziere a soluționării acțiunii tale în justiție devine foarte importanța, îndeosebi atunci când esti comerciant (și cu atât mai mult când actionezi în condiții economice neprielnice, asa cum sunt acelea impuse, obiectiv, de trecerea la o economie de piața). Aici, "miza" procesului este nu numai obținerea recunoașterii nelegalitatii actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanțelor, ci obținerea cat mai rapida a restituirii sumei de bani deja executate silit. Altfel, dreptatea vine prea târziu.

Pe de altă parte, "Convenția [pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] subliniaza importanța acordată ideii ca justiția nu trebuie realizată cu întârzieri de natura să-i compromita eficacitatea și credibilitatea" (cazul "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1990; în același sens, cazul "H. contra Frantei", 1989).

13. Aspectele anterioare trebuie să fie apreciate și prin prisma situației împovărătoare ce rezultă pentru reclamant prin aplicarea

art. 6 din Legea nr. 105/1997 , potrivit căruia: "Contestațiile adresate direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puțin de 10.000 lei, [...].

Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestației și plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parțial, în raport cu admiterea integrală sau parțială a acestora."

14. Nu trebuie omisa nici împrejurarea ca, în cele mai numeroase situații, după obținerea unei hotărâri judecătorești prin care se constata nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanțelor, este necesară formularea unei alte acțiuni în justiție, prin care să se solicite actualizarea cuantumului sumei de bani ce trebuie restituită (avându-se în vedere efectele inflației și alte efecte negative determinate de trecerea timpului în cadrul unei economii aflate în curs de reforma și restructurare), precum și să fie stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamantului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizării acelei sume de bani de-a lungul procesului (de exemplu, lipsirea de încasarea dobânzilor bancare). Acest nou proces în justiție (pentru care, de altfel, trebuie avansate noi cheltuieli de judecată) poate să aibă o durată comparabila cu durata procesului anterior. Noul proces nu trebuie să fie analizat separat, din punctul de vedere al îndeplinirii exigenței "termenului rezonabil", ci împreună cu durata celui dintâi proces (astfel cum rezultă din jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu din hotărârile pronunțate în cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, și "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994).

15. La toate acestea, se adauga necesitatea de a nu omite ca, o dată obținută hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se dispune restituirea unei anumite sume de bani către reclamant, aceasta nu echivaleaza cu însăși restituirea, adeseori procedura de restituire putând fi mai îndelungată chiar și decât procedura stabilită prin

Legea nr. 105/1997 . Desigur însă ca, astfel cum s-a statuat în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981 și "Alsterlund contra Suediei", 1988), procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești nu sunt acoperite de garanția "termenului rezonabil" prevăzută de art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenție.

16. Dar nu numai aspectul pur "temporal" al procedurii prealabile instituite prin

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

interesează din perspectiva cerinței ca litigiul să fie soluționat "într-un termen rezonabil". Într-adevăr, în contextul dispozițiilor art. 6 din convenție, cu privire la dreptul la un "proces echitabil", finalitatea acestei locutiuni atrage și conotatia: "într-o modalitate rezonabila". De aceea, procedura prealabilă administrativ-jurisdicțională prevăzută de

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

contravine acestei finalitati și prin stabilirea a nu mai puțin de trei paliere succesive de organe aparținând aceleiași structuri administrative ("organele cu atribuții de control sau de impunere", direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București, Ministerul Finanțelor). Unui asemenea periplu administrativ i s-ar fi putut recunoaște, eventual, o ratiune, dar numai dacă ar fi avut o alta natura juridică decât aceea de procedura prealabilă, compusa din secvente relativ omogene; bunaoara, astfel cum s-a arătat anterior, în conceptia care a determinat modul de redactare a actelor normative înlocuite prin

Legea nr. 105/1997 , deciziile Ministerului Finanțelor erau considerate "definitive" (situație declarata neconstitutionala prin jurisprudenta Curții Constituționale, de exemplu prin Decizia Plenului nr. 1/1994). Dar, în condițiile în care acest periplu administrativ are doar semnificatia îndeplinirii unor condiții prealabile accesului în justiție, o asemenea modalitate complicata de reglementare nu mai este "rezonabila", impunând - inutil, din perspectiva conceptului de "proces echitabil" - proceduri intermediare similare și favorizand, de altfel, o excesiva birocratie și, uneori, corupția. Cu alte cuvinte, unul și același termen (precum cel de 4 + 1 luni) poate prezenta dificultăți diferite, fiind, asadar, mai mult sau mai puțin "rezonabil", după cum înăuntrul acestuia reclamantul trebuie să desfășoare o procedură juridică în fața unui singur organ abilitat, sau, dimpotriva, este obligat la eforturi mai mari, fiindca trebuie să se adreseze - cu cereri de fiecare data motivate - unei succesiuni de trei organe administrative.

17). În concluzie, prevederile

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

sunt neconstituționale. Dacă aceasta concluzie ar fi fost impartasita prin decizia Curții Constituționale la care se referă prezenta opinie separată, decizia astfel pronunțată ar fi atras, desigur, datorită relatiei normative existente, și inaplicabilitatea prevederilor din textele de lege imediat următoare (îndeosebi a prevederilor art. 6), care însă nu conțin, în sine, vreun element de neconstituționalitate.

* * *

Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, considerentele și dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinței exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curții Constituționale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituție. Atât considerentele, cat și enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independentei unuia dintre judecătorii Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluționării litigiului aflat pe rolul instanței judecătorești sau în privinta constituționalității prevederilor

art. 2-5 din Legea nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor.

Lucian Mihai,

președintele Curții

Constituționale