Decizia nr. 11/2023

Articolul 252

^1 alin. (1) din Codul de procedură penală : „(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sau imobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.“;

–

Articolul 29

alin. (1) ,

(3)

și

(4) din Legea nr. 318/2015 :

(1)

Din dispoziția procurorului, a judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței de judecată, Agenția procedează la valorificarea de îndată a bunurilor imobile sechestrate, în cazurile prevăzute la

art. 252^1 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 , cu modificările și completările ulterioare, precum și a bunurilor mobile sechestrate, în cazurile prevăzute la

art. 252^1 din Legea nr. 135/2010 , cu modificările și completările ulterioare. […]

(3)

În baza informațiilor gestionate prin sistemul informatic național integrat de evidență a creanțelor provenite din infracțiuni, Agenția poate propune, din oficiu, procurorului, judecătorului de drepturi și libertăți sau instanței de judecată inițierea procedurii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.

(4)

Agenția este autorizată, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanței de judecată, să obțină acordul proprietarului bunului în vederea valorificării în condițiile

art. 252^1-252^4 din Legea nr. 135/2010 , cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege.

10.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 21 alin. (1)

referitoare la accesul liber la justiție și ale

art. 44

referitoare la dreptul de proprietate privată.

11.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea

Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 21 ianuarie 2020, paragraful 16).

12.

În ceea ce privește sechestrul, acesta este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, ce poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, sechestrul asigurător poate afecta și atributele de usus și fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu și predate pentru păstrare unor instituții de specialitate [ art. 252 alin. (2) ,

(3) ,

(4)

și

(5) din Codul de procedură penală ] ori atunci când au fost puse sub sigiliu și se desemnează un custode [ art. 252 alin. (9)

din același cod]. Așadar, interzicerea, până la soluționarea definitivă a cauzei, a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal (a se vedea

Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019 , precitată, paragraful 17).

13.

Potrivit dispozițiilor

art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală , nu pot fi sechestrate bunurile care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege. Sechestrul se instituie asupra bunurilor mobile - titluri de valoare, obiecte de artă și de muzeu, colecții de valoare, obiecte din metal, sume de bani etc. - și imobile, așa cum reiese din dispozițiile

alin. (2) al art. 249 din Codul de procedură penală , iar prevederile

alin. (3)-(5)

ale aceluiași articol diferențiază, în funcție de proprietar, întinderea sechestrului. Pot fi sechestrate bunurile proprietatea suspectului sau a inculpatului pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, pot fi sechestrate bunurile persoanei responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare și pot fi sechestrate bunurile aflate în proprietatea sau posesia unei terțe persoane, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse (a se vedea

Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019 , precitată, paragraful 18).

14.

Cu ocazia instituirii sechestrului asigurător, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată evaluează prejudiciul produs prin infracțiune, valoarea estimată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăției, dacă se apreciază că se impune această măsură. Astfel, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune - ordonanță sau încheiere -, îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Așadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune (a se vedea

Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019 , precitată, paragraful 19).

15.

În vederea asigurării scopului pentru care se dispune sechestrul asigurător, prin

art. 102 pct. 167 din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au fost introduse în cuprinsul

Codului de procedură penală art. 252^1-252^4 , ce reglementează cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale, valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecății, precum și contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.

16.

Dispozițiile legale anterior arătate au fost reglementate ca urmare a unor nevoi concrete apărute în practica judiciară, dar și a realităților economice, pentru a preîntâmpina prejudicierea intereselor suspectului, ale inculpatului sau ale persoanei responsabile civilmente, determinată de reducerea, în cursul procesului penal, a valorii bunurilor sechestrate, printre principalele cauze ale devalorizării numărându-se perisabilitatea și inflația. Astfel, prin dispozițiile legale mai sus menționate au fost reglementate o procedură de valorificare a tuturor bunurilor mobile care pot forma obiectul sechestrului, precum și o procedură de contestare a activităților desfășurate în procesul de valorificare, care completează prevederile

art. 252 din Codul de procedură penală , ce are ca obiect valorificarea bunurilor perisabile (a se vedea

Decizia nr. 788 din 3 decembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 29 aprilie 2020, paragraful 12). În acest sens, dispozițiile

art. 252 alin. (3) din Codul de procedură penală

prevăd că bunurile perisabile se predau autorităților competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată, iar, conform

alin. (8)

al aceluiași articol, sumele de bani rezultate din valorificarea acestora se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la valorificarea bunurilor.

17.

Dispozițiile

art. 252^1 din Codul de procedură penală

reglementează trei ipoteze juridice distincte: una referitoare la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia, fără să distingă cu privire la natura bunurilor mobile ce pot fi astfel valorificate; o alta referitoare la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, putând fi valorificate conform acestei proceduri doar bunuri mobile dintre cele expres și limitativ prevăzute la

art. 252^1 alin. (2) lit. a)-d) din Codul de procedură penală

[a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puțin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii; b) atunci când există riscul expirării termenului de garanție sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii; c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere; d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreținere necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea bunului]; o a treia ipoteză privind valorificarea autovehiculelor asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător, în cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: proprietarul nu a putut fi identificat și valorificarea nu se poate face potrivit ipotezei anterior menționate, atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni, dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare (a se vedea

Decizia nr. 788 din 3 decembrie 2019 , paragraful 13).

18.

Așa fiind, prevederile legale criticate reglementează o procedură ce reprezintă o excepție de la regulile procesual penale referitoare la sechestrarea și indisponibilizarea bunurilor, aspect ce rezultă și din folosirea de către legiuitor în cuprinsul denumirii marginale a

art. 252^1 din Codul de procedură penală

- Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate - a cuvântului „speciale“. Această excepție a fost reglementată în vederea conservării valorii bunurilor mobile ce fac obiectul sechestrului asigurător, în considerarea naturii acestor bunuri, care, în lipsa valorificării lor, ar putea fi afectată, în cursul procesului penal, de fenomenul devalorizării, ca urmare a modificării proprietăților fizice și chimice specifice, astfel încât scopul - prevăzut la

art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală

- al dispunerii în privința lor a măsurii sechestrului asigurător să nu mai poată fi atins (a se vedea

Decizia nr. 788 din 3 decembrie 2019 , precitată, paragraful 14).

19.

În ceea ce privește faza camerei preliminare, aceasta a fost introdusă în structura procesului penal în vederea înlăturării duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, fiind, în același timp, un remediu procesual menit să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare constă, potrivit dispozițiilor

art. 342 din Codul de procedură penală , în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Astfel, faza camerei preliminare este reprezentată de o procedură „filtru“, reglementată în cuprinsul

art. 342-348 din Codul de procedură penală , în cadrul căreia judecătorul de cameră preliminară soluționează toate cererile și excepțiile referitoare la sesizarea instanței, la administrarea probelor și la efectuarea actelor de urmărire penală. Totodată, dispozițiile legale anterior menționate prevăd elementele referitoare la obiectul și la durata fazei camerei preliminare, la măsurile premergătoare, la procedura potrivit căreia se desfășoară această etapă procesuală, la soluțiile ce pot fi pronunțate și la contestația ce poate fi formulată împotriva acestor soluții.

20.

În ceea ce privește durata procedurii în camera preliminară,

art. 343 din Codul de procedură penală

prevede că aceasta este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, termen care a fost calificat de Curtea Constituțională drept termen de recomandare (a se vedea

Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, paragraful 15). De altfel, calificarea duratei procedurii în camera preliminară ca fiind un termen de decădere ar lipsi complet de finalitate această fază a procesului penal în cazul nerespectării termenului în discuție, cu atât mai mult cu cât există și posibilitatea formulării unei contestații, care la rândul ei conduce la dilatarea acestei faze a procesului penal, fără ca judecătorul de cameră preliminară să dispună de pârghii prin care să poată impune finalizarea ei într-un anumit termen. Prin urmare, s-a reținut că termenul de 60 de zile, prevăzut de

art. 343 din Codul de procedură penală , nu poate fi apreciat ca fiind un termen imperativ, peremptoriu, înăuntrul căruia judecătorul de cameră preliminară trebuie să îndeplinească toate activitățile date în competența sa prin lege, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului procesual și a nulității actului făcut peste termen, potrivit

art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală

(a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 505 din 5 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 17 octombrie 2016, paragraful 24).

21.

Termenul de 60 de zile astfel reglementat este însă mult depășit în cazul cauzelor penale complexe, în cadrul cărora în etapa urmăririi penale este efectuat un număr considerabil de acte de către organele de urmărire penală și este administrat un număr mare de probe, în privința cărora în faza camerei preliminare sunt formulate cereri și excepții, de către inculpat, de către celelalte părți, de către persoana vătămată sau de către judecătorul de cameră preliminară, din oficiu. În acest sens, jurisprudența instanțelor naționale arată că, într-un număr foarte mare de cazuri, durata camerei preliminare se întinde pe o perioadă mult mai mare decât cea prevăzută la

art. 343 din Codul de procedură penală , mai ales în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a

Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că soluția legislativă cuprinsă în

art. 345 alin. (1)

și în

art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „fără participarea procurorului și a inculpatului“, este neconstituțională. În aceste condiții, instanțele judecătorești au obligația de a soluționa cauzele penale în faza camerei preliminare cu citarea părților, ceea ce determină o prelungire a duratei acestei proceduri. Totodată, prin

Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în

art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală , care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori a excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate“, este neconstituțională, dând posibilitatea părților procesului penal, persoanei vătămate, procurorului și, respectiv, judecătorului de cameră preliminară să solicite administrarea și, respectiv, să administreze, din oficiu, orice mijloc de probă în

susținerea cererilor și a excepțiilor invocate în faza camerei preliminare.

22.

Prin

Legea nr. 318/2015

a fost înființată în România Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, instituție publică de interes național cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, care, conform

art. 3

din legea anterior menționată, are următoarele funcții: de facilitare a urmăririi și a identificării bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni și a altor bunuri având legătură cu infracțiunile și care ar putea face obiectul unei dispoziții de indisponibilizare, sechestru sau confiscare emise de o autoritate judiciară competentă în tot cursul procedurilor judiciare penale, inclusiv în faza de punere în executare a hotărârii penale; de administrare simplă, în cazurile prevăzute de prezenta lege, a bunurilor mobile indisponibilizate în cadrul procesului penal; de valorificare, în cazurile prevăzute de lege, a bunurilor mobile sechestrate în cadrul procesului penal; de valorificare, în cazurile prevăzute de lege, a bunurilor mobile și imobile sechestrate în cadrul procesului penal; de gestionare a sistemului informatic național integrat de evidență a creanțelor provenite din infracțiuni; de sprijinire, în condițiile legii, a organelor judiciare pentru utilizarea celor mai bune practici în materia identificării și administrării bunurilor care pot face obiectul măsurilor de indisponibilizare și confiscare în cadrul procesului penal; de coordonare, evaluare și monitorizare la nivel național a aplicării și respectării procedurilor legale în domeniul recuperării creanțelor provenite din infracțiuni.

23.

Astfel, printre scopurile înființării Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate se numără administrarea și valorificarea bunurilor mobile indisponibilizate în cadrul procesului penal, în condițiile legii, precum și sprijinirea, în condițiile legii, a organelor judiciare în activitatea de administrare a bunurilor care pot face obiectul măsurilor de indisponibilizare în cadrul procesului penal.

24.

În aceste condiții,

capitolul IV al Legii nr. 318/2015

reglementează atribuțiile Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate privind bunurile indisponibilizate, reglementând succesiv, în cadrul unor secțiuni distincte,

secțiunile 1-3^1 , atribuțiile acesteia privind sumele de bani indisponibilizate, atribuțiile sale privind administrarea bunurilor mobile indisponibilizate, atribuții privind cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile și imobile sechestrate, evaluarea și valorificarea bunurilor mobile și imobile sechestrate.

25.

În acest sens,

art. 29, din cadrul secțiunii 3 a capitolului IV al Legii nr. 318/2015 , secțiune ce reglementează atribuții ale Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate privind cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile și imobile sechestrate, prevede, la

alin. (1) , printre altele, atribuția acestei instituții publice de a valorifica de îndată bunurile mobile sechestrate, în cazurile prevăzute la

art. 252^1 din Codul de procedură penală , ca urmare a dispoziției date de procuror, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța de judecată. De asemenea,

alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 318/2015

prevede dreptul Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a propune, din oficiu, procurorului, judecătorului de drepturi și libertăți sau instanței de judecată inițierea procedurii de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, în baza informațiilor gestionate prin sistemul informatic național integrat de evidență a creanțelor provenite din infracțiuni, iar

alin. (4) al art. 29 din Legea nr. 318/2015

autorizează Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a obține, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanței de judecată, acordul proprietarului bunului în vederea valorificării acestuia în condițiile

art. 252^1-252^4 din Codul de procedură penală .

26.

Astfel, dispozițiile legale analizate prevăd dreptul Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate de a conlucra cu organele judiciare în procesul de administrare și valorificare a bunurilor mobile sechestrate, astfel cum acesta este reglementat la

art. 252^1-252^4 din Codul de procedură penală , enumerând, însă, în acest sens, doar procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată. Așadar, dintre organele judiciare prevăzute de dispozițiile

Legii nr. 318/2015 , în cadrul procedurii de valorificare a bunurilor mobile indisponibilizate, procedură în care este implicată și Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, nu face parte și judecătorul de cameră preliminară.

27.

Revenind la procedura în camera preliminară, astfel cum s-a arătat mai sus, aceasta poate avea o durată considerabilă, pe parcursul căreia, potrivit

art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală , judecătorul de cameră preliminară, la propunerea procurorului sau din oficiu, poate lua măsuri asigurătorii în scopurile prevăzute prin norma anterior menționată. Astfel, conform

art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală

judecătorul de cameră preliminară poate lua măsuri asigurătorii, prin urmare și măsura sechestrului asigurător, iar conform

art. 250^2 din Codul de procedură penală

acesta are dreptul, dar și obligația de a verifica dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii luate și să dispună, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii instituite, respectiv ridicarea acesteia, prevederile

art. 250

și

250^1 din Codul de procedură penală

aplicându-se în mod corespunzător.

28.

Cu toate acestea, nici dispozițiile

Codului de procedură penală , nici cele ale

Legii nr. 318/2015

nu prevăd judecătorul de cameră preliminară printre organele îndreptățite să procedeze la valorificarea bunurilor mobile în privința cărora a fost dispusă măsura asigurătorie a sechestrului, acestea reglementând doar dreptul judecătorului de cameră preliminară de a dispune și de a verifica măsura asigurătorie a sechestrului asigurător.

29.

În aceste condiții, în faza camerei preliminare, ca de altfel pe tot parcursul procesului penal, poate interveni nevoia de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, fiind incident unul dintre cazurile prevăzute la

art. 252^1 din Codul de procedură penală , anterior analizate. Cu toate acestea, nici dispozițiile

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , nici cele ale

art. 29 alin. (1),

(3)

și

(4) din Legea nr. 318/2015

nu prevăd posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a proceda la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, conform

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , potrivit

alin. (2)

sau

(3)

ale aceluiași articol.

30.

Așadar, dacă, pe parcursul fazei camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară constată că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate sau a unei părți dintre acestea, în scopul conservării valorii lor, a bunei lor administrări sau pentru oricare dintre rațiunile ce rezultă din prevederile

art. 252^1 alin. (2)

și

(3) din Codul de procedură penală , nu poate proceda la valorificarea bunurilor în cauză, nici cu acordul proprietarului, în condițiile

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , nici fără acordul acestuia, dacă este incident unul dintre cazurile prevăzute la

art. 252^1 alin. (2)

din același cod.

31.

Astfel, dacă, în cursul procedurii camerei preliminare, valoarea bunurilor sechestrate se diminuează în mod semnificativ ulterior datei instituirii sechestrului [ art. 252^1 alin. (2) lit. a) ], dacă există riscul expirării termenului de garanție al bunurilor sechestrate sau dacă sechestrul s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii [ art. 252^1 alin. (2) lit. b) ], dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra unor autovehicule a trecut o perioadă de un an sau mai mare [ art. 252^1 alin. (3) lit. b) ] sau dacă în termen de un an de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra unui mijloc de transport rutier, feroviar, naval sau aerian a cărui valorificare nu s-a putut face potrivit dispozițiilor

alin. (2) al art. 252^1 din Codul de procedură penală , proprietarul consemnează, în contul constituit potrivit legii speciale, o sumă de bani în cuantum egal cu valoarea bunului sechestrat [ art. 252^1 alin. (3^1) lit. b) ], ipoteze ce afectează

valoarea bunurilor mobile în cauză, judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea, conform dispozițiilor legale criticate, să procedeze la valorificarea respectivelor bunuri.

32.

Însă, astfel cum s-a arătat mai sus, prin instituirea sechestrului asigurător nu are loc transferul proprietății bunurilor sechestrate din patrimoniul proprietarului în patrimoniul statului, ci doar o restrângere a dreptului de folosință, de culegere a fructelor și de dispoziție asupra acestora, în scopurile prevăzute la art. 249 din Codul de procedură penală. Or, în aceste condiții, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a proceda la valorificarea bunurilor mobile sechestrate, în condițiile

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

și ale

art. 29 alin. (1),

(3)

și

(4) din Legea nr. 318/2015 , echivalează cu o afectare a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sechestrate, a căror valoare se va diminua ca urmare a aplicării și menținerii măsurii sechestrului asigurător asupra acestora pe tot parcursul procedurii camerei preliminare, afectare ce vizează însăși substanța acestui drept.

33.

Referitor la dreptul de proprietate privată, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin

Decizia nr. 270 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, că, potrivit

art. 44 alin. (1) din Constituție , legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea și

Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin

Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul

art. 44 din Constituție , legiuitorul ordinar are competența de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Legea fundamentală, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Așadar, textul

art. 44 din Constituție

cuprinde expres în cadrul

alin. (1)

o dispoziție specială în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiții, Curtea a reținut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit

art. 44 alin. (1) din Constituție ; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate.

34.

Așa fiind, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a valorifica bunurile mobile sechestrate conform dispozițiilor legale criticate încalcă dreptul de proprietate privată asupra bunurilor în cauză, fiind contrară dispozițiilor

art. 44 din Constituție .

35.

Totodată, lipsa menționării judecătorului de cameră preliminară în cuprinsul

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

și al

art. 29 alin. (1),

(3)

și

(4) din Legea nr. 318/2015

printre organele judiciare competente să procedeze la valorificarea bunurilor mobile sechestrate lipsește proprietarul acestor bunuri de posibilitatea de a solicita valorificarea acestora, în faza camerei preliminare, în condițiile

art. 252^1 din Codul de procedură penală , lipsindu-l, astfel, pe acesta de un mijloc procesual de apărare a drepturilor și intereselor sale procesuale, absolut necesar în vederea conservării dreptului de proprietate privată pe care acesta îl are asupra respectivelor bunuri, aspect ce constituie o încălcare a accesului său la justiție, astfel cum acest drept fundamental este prevăzut la

art. 21 alin. (1) din Constituție .

36.

Cu privire la accesul liber la justiție, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 78, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. Per a contrario, lipsa oricărui mijloc procesual de protecție a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sechestrate, în procedura camerei preliminare, constituie o încălcare a dreptului fundamental anterior menționat.

37.

Pentru aceste motive, Curtea reține că dispozițiile

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

și ale

art. 29 alin. (1),

(3)

și

(4) din Legea nr. 318/2015

pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt neconstituționale în măsura în care nu prevăd judecătorul de cameră preliminară printre organele judiciare care pot dispune valorificarea bunurilor mobile sechestrate.

38.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a2 al Curții de Apel București - Secția I penală și constată că dispozițiile

art. 252^1 alin. (1) din Codul de procedură penală

și ale

art. 29 alin. (1) ,

(3)

și

(4) din Legea nr. 318/2015

pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt neconstituționale în măsura în care nu prevăd judecătorul de cameră preliminară printre organele judiciare care pot dispune valorificarea bunurilor mobile sechestrate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 31 ianuarie 2023.